Am mai scris aici despre moda de succes a bioficțiunilor care au ca subiect artiști celebri. Romancieri și cineaști de prima mână sau doar meseriași reinventează viețile - sau doar episoade din ele - ale unor scriitori, pictori, compozitori care au marcat cultura universală, scontând pe curiozitatea publicului pentru personalități mitizate și folosind bogatul material documentar și exegetic adunat în timp. Și la noi sunt tentative de acest gen, de n-ar fi să amintesc decât romanul Florinei Ilis despre Eminescu, Vieți paralele, sau pe cel al lui Radu Paraschivescu despre Caravaggio, Fluturele negru. În lumea anglo-saxonă cred că niciun scriitor important n-a rămas "neficționalizat", de la Shakespeare la Virginia Woolf, Conan Doyle și H.G. Wells. Americanul Jay Parini e profesor de literatură, biograf de scriitori și romancier, iar dintre cele șapte romane publicate până acum, cel mai cunoscut (și datorită ecranizării) e Ultima gară, tradus la noi în 2009, și care are ca subiect sfârșitul lui Lev Tolstoi. Best-sellerul mai recent al lui Parini pe care vi-l recomand azi e reconstituirea biografiei lui Herman Melville, o viață "ca un roman", plină de aventuri riscante, de naufragii existențiale și refuz al încorsetărilor sociale. O viață nefericită, dar care a hrănit capodopere de o actualitate perenă. Născut la New York într-o familie în care atât bunicul patern, cât și cel matern își câștigaseră prin fapte de bravură statutul de eroi naționali, Herman și-a pierdut tatăl la 12 ani și a rămas sub tutela unei mame dominatoare. Situația financiară precară a familiei îl obligă să muncească din adolescență, deși încă de atunci își descoperise pasiunea pentru citit și scris, precum și atracția pentru călătorii pe mare, căreia îi dă curs, întâi ca mus pe o navă comercială, apoi ca marinar pe o balenieră ce pescuiește în mările Sudului. După un an și jumătate la bord, evadează de pe nava condusă de un căpitan nebun-tiranic și rămâne patru săptămâni pe o insulă din Marchize, în mijlocul unui trib de canibali, taipi. Când își dă seama că viața îi e în primejdie, fuge spre mare, e luat de o altă balenieră, ajunge prizonier în Tahiti, evadează și de acolo și, la bordul unei fregate, se întoarce la Boston. Aventurile acestea sunt narate în primele lui cărți, "Taipi" (1846) și "Omoo" (1847), care au succes atât în Anglia cât și în America, fiindcă descriu paradisuri exotice, viața triburilor primitive, libertatea lor absolută, inclusiv de a-și mânca dușmanii. Faima de scriitor și aventurier curajos a lui Herman o determină pe romanțioasa Elisabeth Shaw, fiica unui influent judecător, să-i devină soție în 1847. Jay Parini își construiește romanul pe mai multe planuri alternative. Avem povestirea la persoana I a nefericitei neveste Lizzie - care trebuie să suporte caracterul dificil, izbucnirile brutale și lungile absențe ale soțului, cu care are patru copii, doi băieți și două fete, plus răutățile soacrei autoritare -, intersectată cu relatarea unui autor omniscient a aventurilor pe mare și uscat și a zbuciumului psihic ale scriitorului, experiențe din care se nasc operele lui. Psihologic, autorul lui Moby Dick, așa cum îl vede Parini, e un personaj sfâșiat de imposibilitatea opțiunii între "marile și mișcătoarele pustietăți" acvatice și pământul ferm al țărmului, ce implică mărginire. Herman Melville e un veșnic nemulțumit, un marinar nefericit pe uscat, atras de riscuri chiar și în scris, romanele lui punând probleme morale și filosofice neconvenționale, pe care epoca le refuză. Atracția pentru prietenia virilă, pe care izolarea echipajului și pândirea primejdiilor mortale o favorizează, insatisfacția vieții conjugale și a (i)responsabilității paterne, misterele impermeabile ale sufletului omenesc și dezolarea de a se simți un exclus fac din Melville un nihilist cu simțul tragic al naufragiului. Dar, spre deosebire de celebrul său personaj, Barthelby, scribul care preferă să nu scrie, H.M. scrie tocmai despre ceea ce îl exasperează. Eroii lui sunt singuratici, marginali, declasați dintr-o societate ale cărei reguli le refuză fiindcă le îngrădesc libertatea, oameni ce se auto-distrug, obsedați de țeluri de neatins. Personaje care îi seamănă: căpitanul Ahab, urmărind în van monstrul alb, Barthelby închis în vidul rezistenței pasive, Pierre, scriitorul blestemat care merge din eșec în eșec, până la marginea nebuniei, marinarul bâlbâit Billy Budd... Însuși Melville își contemplă în romanul lui Parini dezastrul existențial: moartea celor doi fii, de care e psihologic răspunzător, ruptura amară de lumea așezată, insuccesele literare repetate. Scriitorul a murit în 1891, aproape uitat. Au trebuit câteva decenii pentru a fi recunoscut ca scriitor genial iar din burta balenei sale albe să iasă o suită de mari scriitori americani, de la Hemingway la Pynchon.