PAVEL BARTOȘ - "Am început să râd dinainte să vorbesc"

Ines Hristea
"Ardeleanul spune în gând și râde tot în gând"

- După finalul concursului "Vocea României" de la Pro TV, cititorii "Formulei AS" te-au desemnat în scrisorile lor VIP-ul nr. 1 al ediției de anul tre­cut. Motivul? Prezență scenică, umor de bun gust, spontaneitate și niciun pic de vulgaritate. De unde atâtea daruri pe capul tău?

- Îmi pui o între­bare la care nu m-am gândit niciodată, dar o să în­cerc să-ți răspund. Cauzele ar fi urmă­toarele: educația din cei șapte ani de-acasă petrecuți în Ardeal, unde familia e încă puternică și bu­nul simț nu s-a pierdut, învă­țătura pe care am do­bân­dit-o în școa­la de actorie, experiența mea ca actor, destul de bogată și variată, și acel imperativ al acto­rului, care îi dic­tează să nu se oprească nicio secun­dă din învățat... Și, poate, și un pic de talent, de care e nevoie și atunci când prezinți un spectacol.

- Cum îți explici diferența dintre prezentările tale atât de civilizate, deși pline de umor și de vitalitate, și prestația jalnică, uneori aproape mahalagească, a omologilor tăi de la cele­lalte televiziuni?

- Un prezentator poate să alunece foarte ușor în clișee, fie pentru că are un vocabular limitat, pentru că nu excelează într-ale inte­lectului, pentru că-i lipsește cultura gene­rală... Se poate plafona incredibil de ușor și de rapid. Apoi, în cazul meu, e și un mare no­roc: fac ceea ce-mi place! Iar chestia asta cu "fac ceea ce-mi place" este, la rândul ei, sus­ținută de echipa senzațio­nală care se află în culise: scenograf, cameramani, scenarist și producător. Oamenii ăștia își fac atât de bine treaba, încât eu am privilegiul de a-mi permite să mă desfășor relaxat.

- Să le luăm pe rând: pentru prezența scenică, te ajută faptul că ești actor?

- Da, mă ajută enorm. Abia în facultate am desco­perit și eu ce în­seamnă tragedia antică, ce înseamnă s-o iei de la începutul literaturii și teatrului, să treci apoi prin Shake­speare și să ajungi, firesc și crono­logic, la moderni. Școala asta, nu doar de actorie, dar și de viață, m-a învățat enorm, iar învățătura asta mă ajută în toate aspectele existenței, inclusiv în munca de prezentare. Și mai este ceva: e foarte important să citești, să te cultivi, să te informezi, dar să nu uiți de emoționalitate. În afară de ceea ce înseamnă tehnica actoricească, emoția mă ajută teribil și pe scena de la "Vocea României". Și tot învă­țătură este și ceea ce deprinzi de la oamenii cu care iei contact, de-a lungul vremii, care te ajută foarte mult să te echili­brezi, să păstrezi o măsură în toate, să menții un anume tip de corectitudine, în primul rând față de tine și apoi față de colegi și public. Mulți indivizi, mai ales din cei aflați în posturi publice, cad în capcana aceea perfidă a moleșelii, a faptului de a te crede mai mult decât ești. Și-atunci - evident - fiecare se duce, alunecă acolo unde-i este locul, iar alunecarea nu-i deloc plăcută.

- Umorul nu-i prea dă afară din casă pe ardelenii ca tine și nici spontaneitatea nu le e tocmai la înde­mână. Tot actoria te-a modelat și în acest sens?

- Noi, în Ardeal, avem o vorbă: "Ardeleanul spu­ne-n gând și râde tot în gând". Așadar, ardelenii conțin umorul. Dacă interlocutorul unui ar­de­lean nu s-a prins de umorul aces­tuia, atunci e numai problema lui. (râde) Și la mine, umorul e nativ: am început să râd dinainte să vorbesc. Pro­babil că mă amuzam de cum stă­team în fund. (râde) Dar apoi, la modul sincer, mi l-am și cultivat. Și am avut și norocul să întâlnesc niște oameni care m-au stimulat și m-au ajutat să-mi dezvolt un umor mai elevat, în sensul de cu măsură, cu bun simț. După care, pe mine m-a schim­bat foarte mult Bu­cureștiul, ca ritm uman. Făcând faculta­tea la Cluj, apoi fiind actor la Cluj, la Satu Mare și Timișoara, aveam un anume tip de boemie, de como­ditate, bine încastrate. Dar, odată venit în Bucu­rești și înzestrat fiind - se pare - cu destulă flexibilitate, m-am schimbat, m-am acce­lerat ca ritm, dar și ca formă de exterio­rizare. Și-mi place ritmul ăsta de Bucu­rești, fiindcă mă ajută să descopăr în mine niște lucruri pe care nu știu dacă altfel aș fi putut să le descopăr - inclusiv forme de umor pe care, înainte de a descinde în capitală, nu le aveam.

"În războiul dintre antrenori, mănușile au fost abandonate"

- Cu tot umorul pe care îl ai, nu ți se pare că spectacolul de la "Vocea României" e puțin cam gă­lă­gios în ultima vreme? Că înțepăturile dintre antre­nori s-au transformat din gâlceavă în ceartă adevă­rată, adeseori cu jigniri? Ca să nu mai vorbim de bieții concurenți, care asistă timorați la duel, aștep­tând minute în șir să afle ce soartă au...

- Da, spectacolul e mai gălăgios în ultima vreme, dar gălăgia are ca sursă tot miza show-ului: fiecare dintre antrenori vrea ca el "să aibă" Vocea României și vrea să și demonstreze asta, să arate că metoda lui de antrenorat e cea mai bună. Or, tensiunea asta, din când în când, explodează. Într-adevăr, în sezonul ăsta, ex­plo­ziile au fost mai mari și mai dese, iar explicația rezidă în faptul că tensiunea s-a acumulat de-a lungul sezoanelor anterioare. Și dacă până la această ediție mai exista un soi de pudoare, de jenă, de dorință de a-l proteja pe opozant în ochiul public, de a-l menaja, acum mănușile au fost abandonate, războiul s-a dezlăn­țuit și nicio armă nu e de lepădat. Fiecare antrenor e atât de încrâncenat în dorința lui de a-și apăra "puii" încât, uneori, în focul luptei, se întâmplă să mai aplice și lovituri sub centură, dar asta nu deliberat, ci pentru că, pur și simplu, ambiția îl face să nu mai vadă că respectiva centură e poziționată ceva mai sus. Dovadă că așa stau lucrurile e faptul că, ulte­rior, în culise, omul care a lo­vit se duce și-și cere scuze. Dar - repet - în focul luptei, îi cu­prinde, din când în când, așa, ca un soi de orbire: uită de delicatețuri, uită că trebuie să dea un verdict pentru un concurent, uită că poate eu trebuie să intro­duc un alt moment sau că trebuie să dau publicitate... E greu, într-ade­văr! (râde)

- Momentele acestea nu te frustrează?

- Nu, pentru că eu prefer onestitatea, direc­tețea. Îi înțeleg. Dar asta nu înseamnă că, une­ori, nu-mi vine să le zic "Da' mai tăceți oa­meni buni, că se dă desfă­șurătorul peste cap!". (râde) Îmi reprim însă replica, fiindcă realizez că, în fond, de asta sunt eu acolo: ca să salvez situații, ca să îi împac, ca să fluidizez acțiunea. În 80% din ca­zuri, cred că m-am achitat onorabil de această sarcină, în restul de 20%... m-a ajutat Cel de Sus. Cert e că (aș vrea să se înțe­leagă ce spun) ciondănelile astea au o bază altruistă, acolo nu e vor­ba de orgoliul personal al antreno­rilor, ci de impulsul lor de a pro­mova și de a susține valorile pe care le-au descoperit, adică nu le pu­tem pune la îndoială buna-cre­dință. N-ai văzut că disputele cele mai aprinse sunt "cauzate" de con­curenții cei mai valoroși?

"Smiley este feblețea mea"

- Toți cei patru antrenori de la "Vo­cea României" sunt, cu adevărat, profesioniști redu­tabili în dome­niul muzi­cal. Totuși, de care dintre cei patru te simți mai apropiat?

- Trebuie să recunosc că Smiley este feblețea mea. Mi-e ca un frate mai mic, ceea ce ne leagă pe noi e mai mult decât prietenie! E un om cu un suflet atât de fru­mos... Îmi face plăcere să-l ascult vor­bind, am încre­dere ca să-i cer sfatul, mă bucur dacă-i pot eu oferi un sfat... Uite, îți arăt telefonul: cred că azi ne-am sunat de cel puțin patru ori. Și nu întotdeauna avem ceva punctual de vorbit. Uneori ne sunăm numai așa, ca să ne auzim și să ne confirmăm că suntem bine. Apoi aș minți dacă nu ți-aș spune că-mi place foarte mult de Brenciu. Horia e un om cu care mă bucur realmente că lucrez, pentru că vine cu o experiență colosală, pe care are generozitatea s-o pună la bătaie în folosul tuturor. În materie de profesie, el e material didactic. Oricine intră într-o televiziune ar fi un prost să nu-l privească pe Horia ca pe un profesor. Repet: el e material didac­tic! Pe de altă parte, și ca om, Horia e o minunăție! E el, așa, de ia foc numaidecât, dar are un farmec și-o dulceață învăluitoare, care șterg multe, iar, dac-a mai rămas ceva de șters, atunci acel ceva se șterge în clipa în care realizezi că e o persoană plină de bunătate și de duio­șie. Cum se spune: n-are nici un os rău în el! Ni­mic din ceea ce face Brenciu nu vine din rea-voință. Chiar și când face câte-un pocinog, îl izbutește fiindcă, uneori, el e un copil mare și se lasă purtat de valul copilărelii. Pe urmă, recunosc iar, Moga a fost, pentru mine, o revelație. Îl vedeam și eu, ca toată lumea, pe post de tipul misterios, ciudat și cam rece. Abia după ce am început să lucrăm la "Vocea României", mi-am dat seama că, dacă reușești să treci de carapacea asta a lui, descoperi un om admirabil și un profesionist desăvârșit într-ale muzicii.

- Pe Loredana nu ne-o descrii?

- Am lăsat ce e mai frumos la sfârșit. (râde) Lore­dana e DIVA, e glamour-ul în persoană! Ea știe cum să se poarte și cum să-și facă apariția, chiar și dacă e într-o pereche de pantaloni lălâi, cu un tricou, o căciulă pe cap și-o pereche de cizme la fel de lălâi în picioare.

- Dintre concurenți, ai avut vreo preferință?

- Da - iar trebuie să fiu sincer. Am avut două preferințe clare, care vin pe filieră actoricească: Adrian Nour, care este actor (a jucat și joacă la TNB, la Come­die, la Teatrul Național de Operetă și la Compania Dan Puric), dansator și cântăreț, și Ana Maria Mirică, care e, de asemenea, actriță și cântăreață (la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești și la "Constantin Tănase", în Bu­curești). Ei doi au acea complexitate, acea multi-va­lență, care mie-mi place de mor. Și fac, într-adevăr, per­formanță, tocmai datorită acestei complexități: nu doar cântă minunat, dar și dansează și joacă. Acesta e genul de performanță la care aspir și eu. Dacă însă ne referim exclusiv la voci... Ce să zic? În ediția asta, par­că au fost mai multe voci extraordinare ca oricând. Dacă în anii trecuți puteam să spun "Mă, cam ăla ar fi Vocea!", de data asta nu m-am putut lansa în nicio predicție.

"Dacă fetele mele sunt fericite și sănătoase, eu sunt în al nouălea cer"

- Drăguțule de domn Pavel Bartoș, cu atâta suc­ces pe cap, viața ta de dincolo de televiziune mai exis­tă? Mai ai vreme să treci pe-acasă? Te mai recunosc soția și fetele?

- Ei, aș minți să spun că stau numai pe drumuri toată ziua. De când nu mai fac seriale, am timp destul de mult pentru familia mea. Mai sunt doar câteva peri­oade din an în care mă aglomerez foarte tare. De pildă, în august, septembrie și octombrie, când sunt prese­lecțiile la "Românii au talent" și când se filmează "Vo­cea" - atunci, într-adevăr, pot să zic că trec, din când în când, pe-acasă, adică plec dimineața devreme și mai ajung noaptea târziu. În rest, am așezat în așa fel lu­crurile încât să am vreme și pentru celelalte "felii" importante din viața mea. Îmi permit să joc teatru ( pe 22 decembrie, am avut avanpremiera piesei "Titanic vals", la Odeon, în regia lui Alexandru Dabija), îmi permit să-mi văd de familie... Ceea ce în­seam­nă că ne facem ba­gajele și pornim în câte o călătorie (suntem o fa­milie foarte plimbăreață) sau ne baricadăm în casă și facem câte-un maraton de vizionare de filme - desene animate artistice. Comandăm pizza, ne înarmăm cu floricele de porumb, nu ieșim din pijamale câte 2-3 zile și suntem cei mai fericiți!

- Cum te-ai împărțit de Crăciun? "Vocea României" s-a încheiat pe 26 decembrie...

- La noi în familie, de Crăciun, colin­dele sunt de bază. În mod nor­mal, în peri­oada asta, ne împachetam și ple­cam la țară, căci la țară mi se pare mie că se simte cu-adevărat Cră­ciu­nul. Iar acolo - evi­dent! - pe lângă toate celelalte preparative, mer­geam într-un turneu susținut: ne colindam toa­te rudele. Nu ratam nicio poartă. (râde) Anul ăsta însă, am fost nevoiți să ne aban­donăm ritua­lul, pentru că eu am avut treabă cu "Vocea", iar Anca, soția mea, a avut treabă cu sarcina: prin luna mai, o să mai avem o fetiță! Așa că am rămas acasă și au venit rudele la noi. Colindele au ră­mas însă tot în sarcina noastră, mai ales că feti­țele au învățat să cânte la pian, deci anul acesta am făcut saltul la repertoriul "clasic". Am avut niște sărbători mai leneșe: eu am gătit celebra mea var­ză cu ciolan și niște porții generoase de clă­tite (că atât mi-a mai rămas în meniu, Anca evoluând la nivelul de maestru bucătar!). Am împodobit bra­dul, l-am așteptat pe Moșul (am fost de­sem­nat ajutor de Moș, în sensul că eu m-am ocupat de partea cu cadourile), am cântat colinde și... am trântorit. (râde)

- Să încheiem discuția cu un gând legat de anul 2014...

- Anul 2013 a fost un an bun pentru mine. Dar - vezi! - la mine, de când s-au năs­cut fetițele, toți anii sunt buni. Înainte de apariția lor, eram așa, într-o stare de nelămurire, nu aveam niciun țel important fixat, în afara aceluia de a fi "un actor bun". Fetițele mi-au dat direcția vieții, mi-au umplut existența. De-asta spun eu că toți anii de după venirea fetițelor sunt buni. Pentru mine nu contează cât câștig, ce acumulări ma­teriale am. Nu mă interesează să am decât atâția bani câți îmi sunt necesari ca să asi­gur familiei mele un trai tihnit. Așa că, dacă fetele mele sunt fericite și sănă­toase, eu sunt mereu în al nouălea cer. Ca atare, nu-mi doresc de la 2014 decât ca familia și prietenii să-mi fie fericiți și sănătoși, și eu pe lângă ei!

Foto: PRO TV