VÂNĂTORUL DE NORI

Valentin Iacob
- Povestea celui mai mare fotograf român interbelic: IOSIF BERMAN -

Omul cu o mie de ochi

Balcic, vara anului 1923. Un bărbat frumos se scaldă în apa mării, în fața plajei regale. Pufăie ca o morsă, mișcându-se fericit și agil, prin apa valurilor de argint. Tocmai s-a întors în țară după șase ani de peregrinări, în care a cochetat pe rând cu pericolul, moartea și fericirea. Deo­dată, pe terasa castelului apare Regina Maria. Privește pe îndelete crestele valurilor și îl zărește pe bărbatul care o privea nemișcat din apă. "Tu ești, Berman?" - întreabă. "Eu, Ma­ies­tate! M-am întors acasă, în sfârșit". "Fii bi­nevenit! Și să-ți fotografiezi țara cu tot atâta dăruire ca în anii de război, când te-am cunos­cut". Lângă el, fetița și soția lui Berman asistă uimite la întâmpinarea neconvențională și tandră a Reginei.
Din acea vară, cariera lui Iosif Berman urmează o ascensiune uluitoare. În mai puțin de douăzeci de ani, el se va impune cu o bo­no­mă autoritate drept cel mai mare fotograf ro­mân interbelic. Și poate cel mai important din istoria României. A fost fotograful Casei Rega­le și prieten cu toate marile personalități ale vremii: Enescu, Bâzu Cantacuzino, Iorga, Di­mi­trie Gusti, de care l-au legat atâtea întâmplări. Geo Bogza spunea că a devenit reporter de dragul fotografiilor lui, iar Brunea-Fox, "prințul reportajelor", nici nu se putea gândi să meargă pe teren fără Berman. Și nici marele sociolog Dimitrie Gusti, care nu-și concepea fără el campaniile monografice prin satele românești interbelice și care l-a numit pe Berman "coautor al imaginii satului și țăra­nului român". A fost primul reporter fotograf din presa românească. A lăsat sute de mii de fo­tografii cu clișee pe sticlă, dintre care azi s-au păstrat mai puțin de jumătate. Peste ani, din fotografiile lui răzbate un adevăr netrucat: rea­litatea aproape palpabilă a unei Românii inter­belice, intensă și vie. O Românie căutându-și calea pe un drum al nobleței, mai curat. O Ro­mâ­nie a regilor și a personalităților, dar și a țăranilor îmbrăcați frumos și cuviincios. Și în centrul ei, Bucureștiul interbelic, Micul Paris. Toate fotografiile consacrate ale Căii Victoriei și ale clădirilor și evenimentelor mari ale orașului au fost făcute de Berman! Și mahalalele consemnate de el cu o duioșie ce trece dincolo de lentila aparatului, sau ursarii plimbându-și urșii cu taxiul, sau ritualul mutărilor de Sfântu Dumitru, ori bucureștenii ieșiți la plimbare îmbrăcați, toți, la costum și cravată - toate palpită și azi de viață. Mărturii ale unei lumi brutal dispărute. Cu imaginile sale, Berman a revoluționat fotografia româ­nească. "Avea stofa reporterului fotograf de peste Ocean, pe care-l egala, îl întrecea chiar" - scriau zia­rele, la câțiva ani după moartea lui tristă și prematură, în 1941. "Revoluția prin care Arghezi a înnoit limba lite­rară, încărcând-o de plasticitatea gândirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smul­gându-le din anchiloza de până atunci și încăr­cându-le cu viață adevărată" - spunea Geo Bogza. Și tot Bogza l-a numit, pentru forța de a vedea detalii reprezentative, nebănuite de ceilalți: "omul cu o mie de ochi".
Dar cine a fost omul cu o mie de ochi, cu destinul său sincopat și tragic, Berman, cel care a simțit româ­nește și cu inima, și cu ochiul aparatului lui foto­grafic?

O dispariție misterioasă

Iosif Berman s-a născut în 1890, la Burdujeni, lângă Suceava, într-o familie de evrei. Tatăl său, David Ber­man, și unchiul său luptaseră în războiul de indepen­dență al României. Fratele tatălui își dăduse viața pentru țară, iar tatăl său a fost erou de război. Pentru eroismul lui, Regele Carol I îi acordase, pe lângă nu­meroase decorații, și cetățenia română. Mult mai târ­ziu, fiica lui Iosif Berman, Luiza, cea care s-a ocupat la bătrânețe, după 1990, de recuperarea memoriei tatălui ei, povestea că toți ai casei considerau că buni­cul lor fusese înnobilat. Un portret mare al bunicului, încărcat de decorații, le patrona casa. Luiza a păstrat, până la moarte, acea fotografie, cu care crescuse în fața ochilor. Berman a făcut liceul la Suceava, și încă de pe la 16 ani a declarat familiei, ritos și rebel, că vrea să studieze arta fotografică. A­vea deja o cultură impresio­nantă și vorbea fluent fran­ceza și germana, dar asta nu-l mulțumea. Tatăl său, care era un om înstărit, n-a fost prea încântat de visele fiului. Voia ca el să-și continue studiile și să facă o carieră, asemeni fratelui mai mare, Beniamin, care era avocat. Însă Berman "era un aven­turier. Nu i-au stat picioarele. Nu se temea de nimic. Nici de boală, nici de moarte. Fotografia a fost viața sa" - povestea Luiza, fata lui cea mare, care l-a adorat toată viața. Așa că Berman pleacă de acasă și dispare. Între 16 și 20 de ani, a fost hoinar prin lume. Și se pare că i-a priit! România din acea vreme era o universitate. Aveai ce învăța în această lume românească, peregri­nând. Nu se știe unde a fost și ce a făcut în toți acei patru ani Iosif Berman. Dar atunci când sosește la Bucu­­rești, în 1913, la 20 de ani, era un fotograf gata format. Participă la un concurs de fotografie organizat de Constantin Mille, directorul ziarului "Adevărul", și îl câștigă strălucit. Așa a apărut, brusc, Berman în presa românească. Încă de la debut, reportajele sale au fost șocante și de ex­cepție. Maestrul fotoreportajului româ­nesc interbelic își făcuse intrarea în scenă.

Pe front

În 1916, România intră în război, și după un lanț tragic de înfrângeri, guvernul se retrage la Iași. Armata se pregătește de rezistența de fier care ne-a adus gloria. Berman este fotoreporter de front, dar face fotografii și la Iași. O fotografiază pe Regina Maria la capul răniți­lor, neînduplecată, blândă și plină de compasiune. A­tunci se naște și prietenia lor, care a făcut-o pe mândra Regină să-l recunoască peste ani, la Balcic, ca și cum s-ar fi văzut ieri. Tot de pe frontul din Moldova s-a îm­prietenit Berman cu Enescu. Încât, între războaie, ori de câte ori concerta la București, Enescu lăsa o invitație cu două locuri pentru Berman. Totdeauna în primul rând, pe mijloc. Și Berman, oricât ar fi fost de obosit de munca lui de teren, de reporter fotograf, venea la con­certele lui George Enescu, împreună cu fiica lui, Luiza. După concert, Berman mergea în culise și stătea copios de vorbă cu marele muzician, ca doi vechi prieteni.
În toamna lui 1917, revoluția bolșevică își arată col­ții. România este forțată să ceară armistițiu. Pentru Berman începe cea mai halucinantă și dramatică aven­tură a vieții lui. Ajunsese cu un regiment românesc la Odessa. Sub apăsarea evenimentelor și a luptelor hao­tice și permanente, regimentul se destramă și Berman se rătăcește de soldații cu care venise. Spiritul lui sco­tocitor și aventuros îl mână însă mai departe. Pe umăr cu aparatul lui uriaș și în mână cu geanta grea, plină de casete de sticlă, se aruncă înainte, cu o sete nepotolită de a fotografia totul - ca într-o oglindă fără de sfârșit. O pornește prin Rusia, în miezul fierbinte al eveni­mentelor. Pe rând, și trupele albe, și trupele roșii, îl arestează și îi sparg clișeele. Este condamnat la moarte de câteva ori și pus la zid, în fața plutoanelor de exe­cuție. Cu o prezență de spirit uluitoare și cu un noroc la fel, Berman păcălește moartea. Când plutonul începea să tragă, se arunca la pământ. Peste el cădeau apoi morții secerați de gloanțe. Și când plutonul pleca, se strecura de sub mormanul însângerat. Scăpat din moarte, Berman umblă ca un naufragiat de-a lungul țăr­mului Mării Negre. Ajunge astfel la Novorosiisk, un orășel de la poalele Caucazului, care i-a luminat des­tinul. Acolo s-a îndrăgostit nebunește, pentru toată viața, de fiica unui evreu negustor de blănuri de astra­han. O zărise la fereastă, într-un asfințit. Soarele îi aprindea părul blond, cu o aură infinită de raze. Avea 20 de ani, Raisa, ochi albaștri și o frumusețe abisală. În curând se căsătoresc și până în 1921, rămân la Novorosiisk, în Ru­sia Sovietică. Acum, Berman lucrează mai puțin, pentru că nu mai poate trimite fotografii în țară. A fost mica lui pauză de fericire fără de griji. Apoi, rușii au anunțat că cei de altă naționalitate (iar Iosif Berman era cetățean român), trebuie să plece, altfel, granițele se vor închide și pentru ei. Și Berman își ia soția și fetița cea mare, care se născuse între timp, și pleacă spre România. Dar cum nu au găsit o cursă directă cu vaporul spre țară, au trebuit să meargă la Istanbul (pe atunci Constantinopol), unde rămân până în 1923. Dar Ber­man nu pierde timpul. Începe să facă fotografii în ritm susținut. Le tri­mite la Bucu­rești, dar și în A­merica, pentru "New York Times". Până la el, revistele bune din țară, cum era "Re­a­litatea Ilustrată" sau "România I­lus­trată", foloseau mai ales fotografii din străinătate. Și Berman începe dintr-odată să dea fotografii la fel de bune ca fotografiile vestice. În scurt timp, devine fotoreporterul nostru numărul unu în străinătate. Când vine în țară, în 1923, era deja o vedetă.

O familie fericită

Era, cu adevărat, o vedetă, Berman, pentru că era și un bărbat bine, cu o prezență magnetică. Bine făcut, zvelt, sprinten, charismatic, cu părul negru, ondulat, cu tenul smead și cu ochii verzi și adânci, de culoarea măs­linei, cam așa îl descria mai târziu, cu duioșie, fiica lui, Luiza. De aceea avea și foarte mare trecere în rândul doamnelor. Numai că Iosif Berman a avut toată viața lui doar două pasiuni: fotografia și familia. Cu ele se simțea împlinit. Raisa a fost singura femeie pentru care a avut ochi, toată viața. Iar pe cele două fete ale lui le adora. Cu toate astea, viața de familie îi ocupa doar un sfert din timp. Restul, i-l acapara profesia - iubita supremă. Iar doam­nele casei îi apreciau așa de tare aparițiile rare în familie, încât, când el venea să mănânce împre­ună, se îmbrăcau în rochii de seară. Și dacă Berman ajungea foarte rar acasă, la masă, Raisa și fetițele întotdeauna treceau pe la redacție. Dacă putea, mergea cu ele la masă, la un restaurant. De cele mai multe ori, mergeau la Carul cu Bere. O fa­milie armonioasă. În toate foto­grafiile, fetele zâmbesc frumos, zâmbet de copii fericiți. Într-o poză, Lili (Luiza) și Tilde mănâncă porumb. Lili are codițele prinse în jurul capului, iar Tilde e tunsă gar­son. Pe atunci, locuiau pe lângă actualul restaurant Budapesta, pe strada Artei. Mama lor avea obi­ceiuri rusești, așa că seara, la cinci, punea samovarul și făcea ceaiul. În fiecare zi, tot la acea oră, pe stradă trecea un copil care striga: "Co­vrigi calzi! Covrigi!". Și mama le spunea: "Coborâți repede!". Și casa se umplea de miros de susan și pâine caldă. Aceste frânturi de amintiri aveau să le încălzească sufletul și mai târziu, când toate se schimbaseră în rău.
Berman era foarte pătruns de civilizația și de spiritul românesc. Când fetele lui au împlinit vârsta școlii, i-a spus Raisei: "Pe fetele noastre le vom crește în tradiția ro­mânească". Și fetele au mers amân­două la o școală românească de elită și tradiție, "Institutul Pom­pilian"; cu profesori de excepție, între care doctorul și poetul Vasile Voiculescu. Amândouă studiau baletul, iar tatăl lor le ducea la operă. Și Luiza n-a putut-o uita nici până târziu, la bătrânețe, pe Regina Maria, cu aparițiile ei ca o cometă strălucitoare, în lojă. Mare iubitoare de operă, Regina era mereu frumoasă și surprinzătoare, în ro­chiile ei de catifea albă sau violet. Toată lumea se întorcea să o vadă. Regina eclipsa totul în jurul ei.

Pe teren și în National Geographic

Nu doar regina, ci și alte mari personalități ale vremii l-au vrut ală­turi de ele pe Ber­man. Vreme de șase ani, a fost nelipsit din cam­pa­niile lui Gusti. În foto­grafiile realizate prin satele românești apar Mir­cea Vulcă­nescu, Gheorghe Focșa, Victor Ion Popa sau Lena Con­stante. Parcă ar fi aici, lângă noi, și vor să sară din poză, pe când stau de vorbă sau dau mâna cu țăranii. Iată ce-i scria Gusti, în 1931: "Scumpe D-le Berman, te rog mult, foarte mult, pleacă în astă seară la Cornova! Ne ești dator cu această călătorie! Lucrările noastre bo­ga­te, o știi, sunt compro­mise, pentru că n-au partea documentară fo­tografică! Este nece­sar să fii Duminecă acolo, deci să pleci în astă seară. Știi că Dumine­că ai satul în palmă. Fără concursul d-tale, ne compromiți tot lucrul! Și e păcat de munca noastră! Nu-i așa că pleci în astă seară? Îți mulțu­mesc din inimă și-ți strâng mâna cu veche prie­tenie!".
Cu acești țărani români ai săi a avut Berman o reușită excepțională, neegalată de niciun alt foto­graf român. În anul 1934, o echipă de jurnaliști ai prestigioasei reviste americane "National Geogra­phic" a fost pentru câteva luni în România, să publice un articol despre o Românie fabuloasă, cu folclor autentic și oameni ospitalieri. Articolul principal, cu titlul "The Spell of Romania/ Vraja României", a fost scris de Henrieta Allen Holmes, soția unui diplomat american la București. Îl scri­sese în perioada în care stătuse în România, în anii '30. Și după ce l-a trimis la "National Geogra­phic", le-a zis: "Articolul îl am, dar nu am imagini să dovedesc minună­țiile pe care le-am văzut eu în Ro­mânia". Cei de la "National Geo­graphic" și-au amintit că aveau în arhivă, de prin anii '28, niște foto­grafii ale unui fotoreporter, Iosif Berman. "Caută-l pe Berman la București!" - i-au transmis jurna­listei lor. Și ea l-a găsit la ziarul "Adevărul", iar Berman a trimis 120 de fotografii. "National Geo­gra­phic" a cumpărat 34, iar 17 fo­to­grafii ale lui au ilustrat articolul de 30 de pagini despre România. A fost singura dată când România a apărut în prestigioasa revistă și singura dată când a fost publicat un fotoreporter român. Cu fotografiile lui la acel reportaj, Berman a deschis o fereastră largă asupra României magi­ce a anilor '30. Toa­te aceste poze care ne încântă, el le-a realizat cu două apa­rate, prefe­ratele lui, mărcile "Contesa Nettel" și "Ma­chi­na". A­mân­două u­ria­șe, cu pos­tament. Berman le căra pe rând și cu două genți de gât. Tot­dea­una zâmbind și cu o nelipsită ți­gară în colțul gurii. Fata lui, Luiza, îl po­reclise "vână­to­rul de nori". Pentru că pentru el, lumina era la fel de impor­tantă ca pentru pic­torii impre­sioniști. Când fotografia ce­va, aștepta mișca­rea norilor, ca lumina și umbra să se așeze într-un anume fel. Și cu asta își cam plic­tisea fetele, când le pu­nea să stea într-un loc până se așe­zau norii pe cer cum îi conve­neau lui.
Și cu Nicolae Iorga, Berman a fost bun prieten. Profesorul îl chema în fiecare an la Școala de vară de la Vălenii de Munte. A făcut sumedenie de fotografii acolo, la sesiunile la care participa activ. Tot Iorga i-a sugerat să-și schimbe numele, ca să se camufleze cum­va, să nu fie detectat ca evreu. Căci se apropiau norii negri. La sfatul lui Nicolae Iorga, care-l admira teribil, și-a luat un pseudonim: numele evreiesc Berman, care atrăgea atenția legiona­rilor, s-a transformat în I. B. Urseanu. Luiza își amintea: "Iorga i-a spus tatei: «Măi, Ber­man, tu ești băiat de erou de război, băiat de român, ce mai porți nu­mele ăsta de străin?». Bine, era foarte națio­nalist Nicolae Iorga, dar îl aprecia mult pe tata. Și i-a spus: «Ce-ar fi să traducem numele? Uite, în germană Bär înseamnă urs. Să-ți zi­cem Urseanu!»".
Iorga presimțise ce va urma. Zilele fericite se apropiau de sfârșit. Una dintre ele a fost Revelionul din 1940 - '41. Berman începuse deja să aibă probleme, dar atunci s-au simțit iar bine, au avut invitați trei zile și trei nopți, iar Berman a ținut hangul petre­cerii, cu o înverșunare ciudată. La sfârșit, le-a mai făcut o surpriză fetelor și Raisei. El, maestrul clipelor fru­moase. "Nu se culcă nimeni! Ne îmbrăcăm și plecăm la Șosea!" - le-a spus. Era o iarnă cu zăpadă mare și curată și ei patru au mers până la Piața Victoriei. Acolo, sănii multe, cu cai cu clopoței și vizitii în haine de catifea, își așteptau a­ma­­torii de visuri. Sania lor se pre­lin­gea lent, printre casele frumoase ale Șoselei Kisselef, zăpada scâr­țâia sub copitele cailor și clopoțeii sunau delicat în noaptea care se destrăma la răsăritul soarelui. A fost ultima lor clipă de liniște.

Cincizeci de ani de uitare

Încă din 1937, guvernul Goga-Cuza ordonase închiderea ziarelor Adevărul și Dimineața, la care lu­cra Berman. Arhiva ziarelor, cu mii de cutii cu clișee din sticlă făcute de el, a fost con­fiscată. Pentru Berman a fost o lovitură puternică, dar a continuat să lucreze într-un alt atelier fotografic, sub pseudonimul I.B. Urseanu, dat de nașul său, Iorga. Tri­mitea fotografii la "The New York Times". Cu toată schimbarea de nume, în noiembrie 1940, Berman n-a mai scăpat: legionarii i-au interzis să mai fotografieze. "S-a terminat totul. Cu profesia, s-a dus și viața mea!". A venit acasă plângând. În mai puțin de un an, a murit. Suferea de o boală renală pe care n-a mai vrut s-o trateze. Apoi, au venit la putere comuniștii. Berman fusese scos din actualitate. Comuniștii l-au regăsit în arhiva ziarului Adevărul, ca fotoreporter de marcă. Știau că participase și la campaniile lui Gusti. Și s-au gândit că pozele cu țărani ale lui Berman ar fi numai bune în scop propagandistic. Dar când s-au uitat mai atenți, n-au găsit ce le trebuia. N-au găsit țărani mizeri, nici exploatați și nici famelici. Așa că i-au aruncat fotografiile prin subsoluri. Fotografii lăsate dinadins fără nume. Astfel s-au scurs încă 50 de ani de uitare. De parcă Berman nici n-ar fi fost! Cutii întregi cu clișeele lui de sticlă s-au pierdut, altele s-au spart. Altele, prin­tr-o minune, au rămas neatinse. Prin anii '90, la Muzeul Țăranului, s-a făcut o expoziție cu fotografii de epocă. "Autor necunoscut", scria pe afiș. Luiza Berman, pe atunci în vârstă de 80 de ani, s-a dus să vadă expoziția. Fotografiile i-au părut, de la început, cunoscute. Păreau ale tatălui ei, îi cunoștea stilul. Apoi a văzut o poză în care apărea chiar umbra ei de copilă. Un detaliu aparent nesemnificativ. Berman o lăsase să declanșeze aparatul pus pe stativ, și umbra ei rămăsese "captivă" în foto­grafie. Așa a fost redescoperit cel mai mare fotograf al României. Prin încă o întâmplare mira­culoasă.

(Mulțumiri d-nei Adina Ștefan, președinta Funda­ției "Iosif Berman", pentru contribuția decisivă la rea­lizarea acestui articol.)