Izvorul munților
"Dumnezău să te păzască, ie, de nu ti-i ști păzî sângură...".
Așa mă întâmpinase Moș Toma Vișa, bătrânul ca o grădină, plin de har nesfârșit. Nepoata lui, Mariana, era o femeie de toată isprava, bibliotecară în Boșorod. Orice își punea în gând să facă, negreșit biruia. Cu ea m-am întovărășit, când am răzbit prima dată pe Platforma Luncanilor, în Munții Orăștiei, unde se adunau, se îmbinau și se desprindeau apoi Munții Banatului, Olteniei și Ardealului. Văzând ce tot întreb, ce notez, ce caut să înregistrez, Mariana, ghidul meu, s-a dumirit. "Doamnă, da' bunicu', moșu' meu, știe toate astea, o să vedeți, hai înapoi la Boșorod".
Din Boșorod porniserăm pe apa Luncanilor în sus. Era centrul comunei întinsă cât capitala, cu sate risipite pe umeri de munte, pe padine sau cuibărite prin văi. Nu știu dacă era vreo casă fără să aibă cal în șură. Probabil era, dar, noaptea, le simțeai răsuflarea pretutindeni. Iar seara, când cobora herghelia satului de la păscut, cu ultimele lumini roșiatice de apus strecurate prin fluturarea coamelor în vânt, în tropot, cu nările umflate, boturile ridicate, adulmecându-și stăpânii ce-i așteptau de-a dreapta și de-a stânga costișei, încremeneai. Veneau la vale prin norul de colb, ca într-un dans straniu. Niște zei. Nechezau la întâlnire. Apoi plecau liniștit, la pas, cu omul de dârlogi. Așa părea, că ei își mână stăpânul spre casă, iar casele, cele mai multe, purtau pe fațadă, ca o emblemă, scrijelit în relief, un cap de cal uriaș. Cândva, veneau oameni din Ungaria, din Austria, să cumpere cai de aici, cai de Boșorod...
Moș Toma avea o cămăruță perete în perete cu grajdul. Îmi părea cam întunecoasă și stingheră. Apoi, am văzut că asta era rânduiala în mai toate gospodăriile. Soții tineri și copilașii în casa de la uliță, părinții, mai vârstnici, într-un corp central, și bunicul sau bunica, într-o căscioară lipită de șură. (Nu știu cum se făcea, dar, mai mereu, rămânea numai unul dintre ei). Nimeni nu-i îndepărta, se retrăgeau ei, la voia lor. Nimeni nu-i desconsidera, erau prețuiți, se găsea câte un strop de timp să-i și asculte cineva. Copiii mici, strănepoții, se țineau după ei gaia-mațu. Moșii povestesc, le fac jocuri, au amintiri, pățanii adevărate, dar au adunat și un sac cu basme, legende, mituri de pe toate dealurile din jur. Când sunt vorbitori strașnici, ca Moș Toma, te oprești și din treabă și rămâi pironit.
Cuvântul "povestitor" nu se folosea prin partea locului. În altă parte, în Munții Gurghiului și Harghitei, am găsit un termen de toată frumusețea - "oameni povestelnici". Aici, nu. Așa că l-am botezat pe Moș Toma - "Povestașul". Și al naibii ce-a prins! Astfel l-au numit de atunci toți oamenii din sat, vecini sau îndepărtați. Ba și din celelalte sate ale Luncanilor. Bineînțeles, nu din cauza mea, ci a televizorului. Am sfârșit prin a face un filmuleț cu Moș Toma și avea titlul ăsta - "Povestașul".
Gura de lup
Întâi am vorbit cu el despre cai. Cum izbutește o haită de lupi să doboare un cal. Îl încercuiesc, lupii se rotesc și, când vine un moment de-i atent calul spre dreapta, țâșnește din stânga lupoaica din frunte sau perechea ei. Apucă prada de nări, locul cel mai simțitor, și rămâne atârnată până i se topesc puterile animalului. Da' și calul știe! Iapa lor a scăpat de lupi. Când a văzut că vin, a îmboldit mânzul în spatele ei, l-a proptit de o stâncă și a stat înaintea lui în două picioare, împărțind copite-n jur, până ce lupii s-au lăsat păgubași. Sunt deștepți și nu fac cheltuială de forță fără să fie siguri de biruința lor. Cu oile e mai ușor. Ca să apuce o oaie, lupu' n-are nevoie să se înhăiteze. Ba, tovărășia îl și încurcă, fiindcă totu-i să nu fie simțit de ciobani și de câini. Vine-n zori, la sfredelirea nopții de un abur de lumină difuză, pâcloasă. Ceața îi e și mai de folos, și ploaia, că-n umezeala ei i se topește mirosul de fiară. Chit că s-a și tăvălit prin baligă înainte, pentru a-și stârpi duhoarea. Când reușește să înhațe o oaie, făr' să stârnească buluceala în ele și să ațâțe păzitorii, o apucă binișor de lângă beregată, dintr-o parte, să n-o vateme prea rău. N-o poate lua sub braț, ca ursul. O mână de la spate, spre pădure, cu coada lui. Și oaia merge singură unde e îmboldită. Moș Toma a scos de două ori câte o oaie de la lup. Pe urmă a băgat căței de usturoi unde mursicaseră colții lupului și oaia s-a vindecat.
Știa Povestașul și Cântece de Zori, la priveghi, cântece cu "Lupul-Călăuză". Cel ce-i iese Dalbului Pribeag în cale. Iese și-l îndrumă pe unde să apuce pe Cea Lume, că lupul cunoaște râpele, potecile, pâclele și muntele. Negurile toate. Cu el, nu poți rătăci, nu poți orbecăi. Te duce, te conduce în poienile Precestei. "Sub măru-nflorit, șade Domnu' adurmit./ Scoală, Doamne, nu durmi,/ că lumea s-o păgâni/ și de Tine n-o mai ști./ Lupu' auiește,/Domnu' se trezește,/ lumea curățește...".
Știa bine Moș Toma că pe culmi, sus, în satele cu case răsfirate, acolo, unii oameni au încă, pitită bine, o Gură de lup, niște fălci, maxilare puternice, dintr-un trofeu de vânătoare sau dintr-un lup prins în capcană, de ani și ani buni. Băga muierea țâța prin ea, când dădea primul supt copilașului nou-născut. Așa or fi făcut dacii? "Daoii", cei cu stindardul croit ca un cap de lup, pe unde vântul urla și spăimânta. Își alăptau șapte ani copiii. Laptele era socotit o băutură a nemuririi. Atunci când un copil făcea "bube", se zicea că mama a călcat desculță peste urme de lup, la pârâu cu rufele, în pădure, după mure sau ciuperci. Numai dând lapte prin gura de lup putea repara răul făcut fără voie. O mai avea astăzi cineva gură de lup? Pare greu de crezut. Dar, la un spital din Deva, o femeie din Luncani, nevastă de pădurar cu cheag, cu firmă de brutărie pe vatră, a cerut să i se aducă de-acasă o gură de lup. A tras sânul prin ea și a înviorat pruncul pierit, spre uimirea celor din jur. Ochii lui Moș Toma râd. Dar nu a zeflemea. Cu părtășie la tot ce poate fi de folos vieții. Unde e taină, o lași, n-o spulberi.
Musca și caii
Două zile, cât am stat în gospodăria lui Moș Toma, nu i-a tăcut gura. Și nici peste un an, doi, când am revenit cu o echipă de filmare. "M-oi mai fi boșorodit, ie, de-atunci-ncoace. Că d-aia-i zice Boșorod satului. De la Întâiu Război Mare, când rămăseseră aici doar boșorogii. Era lumea lor, ie. Că când o vinit unu' 'napoi din America, unu' tânăr, să-l ia și pe tat-su, că ce bine e acolo, că au d-aia, d-ailantă, că vinde tot și haide, zice moșu' din Boșorod - «da', acolo nu se moare? - ei, și mneata, tată». «Atunce, dă-mi pace. În Boșorod rămân». Asta era înainte de război, când plecau ardelenii-n America, ie".
Facem ce facem și tot la cai ajungem. Că, prin mai, iunie, iese din larve, eclozează o muscă rea de tot. Sunt ani, când urcă dinspre Dunăre nori negri cu muște de-ntunecă soarele. Columbacă îi spun unii, porumbacă, alții. Atacă vitele, dar mai ales caii sunt înnebuniți. Nu-i mai poți stăpâni. "Îs ca gândurile rele, ali negre, când vin și te-mpresoară, ie. Te mai poate scăpa ceva. Goana cailor. Caii îs curați, năvalnici ca coraju', neștiutori de rău, caii de se-ncurează, ăi de aduc primăvara, ie". Într-adevăr, la topirea zăpezilor, oamenii dau drumul cailor din grajduri, s-alerge bezmetici în sus si-n jos, stătuți cum sunt de peste iarnă. S-alerge pe câmpuri, să le curețe de suflarea înghețată, de duhuri și de ochiul rău. Încurarea cailor și astăzi face țarina roditoare. Credința e răspândită aproape peste tot... "Că ei vin de la obârșia lumii, d-aia au puteri mari, vin de la ursitorii lumii". E sigur de asta Moș Toma. Nu se îndoiește nicio clipă.
- Haideți la miserniță! Tiberiu, bărbatul Marianei, gazda noastră, terminase de mult de măturat ulița din fața casei. Toți gospodarii făceau asta duminica dimineață, devreme. Apoi, după biserică, întindeau masa sub o boltă de viță, într-o curte anume. La cei care tăiaseră atunci vreun ied, vițel, berbece... Se așezau împreună, vecini din trei, patru, cinci case, după împrejurări. E de înțeles că femeile se întreceau cu prepararea. Și toți cu veselia și buna dispoziție. Veneau și mâțele din vecini, și cățelandrii. Erau îngăduiți pe sub bănci, le pica vreun oscior. Obiceiul așa se numea, "misernița". Mi-am amintit de un bătrân din Sebeș, care avea vorba asta: "Să-i țină Dumnezeu obiceiu'". Bună vorbă. O fi ținut Dumnezeu și cu oamenii din Boșorod sau s-o fi vârât vreo discordie modernă și viața străveche a obștei n-o mai fi putut dura? Mă tem să și întreb, să aflu ce mai e nou. Prefer să cred că da, e vie încă acea viață. Ca amintirea Povestașului, care, firește, mai avea atâtea în tolba lui, în inima lui, doar ani n-a mai avut, că trecuse de 90.
Povești de povești. Urme dintr-o viață mitică și mai ales magică: zorii de Sânziene, serile de Popilnic, fiorii și teama de moroi, crucile cu ciocoți negri de lână, vopsite în albastru, cu streșini-aripi ca Pasărea Sufletului. Și nopțiile stranii, când bântuie caii lui Sân-Toader, toate, toate...
Bate apăsat copita calului. Calul din șura de alături. Simți prin perete cum își scutură coama. Nu e nervos, e stăpân. Moș Toma l-a știut stăpâni la vremea lui. Acum se foiește de cealaltă parte a peretelui și așteaptă să fie scos în iarba verde a primăverii.