Aroganța ca politică de stat

Ciprian Rus
E oficial: aroganța a devenit politică de stat în România.

Ceea ce părea a fi acum un an și ceva o sim­plă beție de pu­tere, venită după anii lungi de absti­nență din opoziție, se do­vedește a fi, zi după zi, o miș­care sistematică. Pro­mi­siunile elec­torale și le-au încălcat, cu metodă, toate guvernele de după 1989, de răzgândiri dramatice pe teme ce țineau de onoarea de șef de stat, dacă de cea de politician nu se mai poate vorbi, am avut parte, iarăși, în fiecare ciclu al puterii, de gafe impardonabile, în plan intern și extern, iarăși nu am dus lipsă, mici și vi­novate "ajustări" aduse unui sistem de­mo­cratic și așa "original", au fost cu toții tentați să facă, dacă și când au avut posibilitatea. Dar parcă niciodată ca până acum, oficialii români nu au manifestat un mai mare miserupism față de conse­cin­țele ideilor și faptelor lor. Dacă în țară, opoziția e oricum torpilată, instituții (am­ba­sade străine, comisii europene, or­gane de presă din Occident) și mari per­so­na­lități ale scenei publice internaționale (de la cancelarul german Angela Merkel, la co­misarul european Viviane Reding ori, ca­zul cel mai recent - Victoria Nu­land, asis­tent al secretarului de stat al SUA) sunt tra­tate cu un dispreț și cu o lipsă de ele­ganță care pun într-o lumină bădă­ră­nească în primul rând România ca țară, indiferent de retorica și de argumentele conducătorilor ei.
Venită la București să afle justificările autorităților în legătură cu o serie de de­mer­suri legislative pe bună dreptate dis­cu­tabile (Codul Penal, reglementări le­ga­te de conflictul de interese, superimu­ni­tatea acordată parlamentarilor etc.), Vic­toria Nuland a fost întâmpinată cu aten­țio­narea că România nu e colonie a Ame­ricii. În loc să i se aducă argumentele vi­ziunii USL în zona delicată a justiției, Vic­toria Nuland e tratată cu trucurile elevului de clasa a V-a care chiulește de la oră, invocând îmbolnăvirea pisicii. E doar unul dintre numeroasele exemple de proastă purtare oficială, care i-au pus pe jar până și pe liderii grupului socialist din Parlamentul european, aliați de încredere, într-o vreme, ai liderului PSD, Victor Pon­ta.
Într-un climat continental și mondial tot mai încins, cu alegeri euro­parla­mentare și naționale în multe zone, cu te­meri tot mai mari legate de ziua de mâine și de efectele liberalizării forței de muncă, cu o retorică anti-românească întreținută constant în diverse medii, am fi avut, mai mult ca oricând, nevoia unui discurs temperat și pragmatic, care să ne aducă prestigiu, iar nu replici dure, din zona partenerilor noștri strategici. "Orbani­zarea" României, impunerea, la fel ca în Ungaria, a aroganței și a discreționarului ca politică de stat, modificarea Consti­tuției și a legilor după bunul plac al celor care conduc și tratarea de sus a aliaților din NATO și UE nu pot aduce nimic bun. În timp ce noi ni-i punem în cap pe ame­ricani și pe nemți și ținem primele pagini ale presei internaționale, despre țări ca Estonia sau Lituania (jucători tot mai influenți în planul politicilor europene) nu veți auzi mai nimic. Noi ne certăm pros­tește, iar alții tac și fac. De aceea o și duc cum o duc.