"Ciudații" din Munții Poiana Ruscăi

Catalin Manole
Doar cine pierde câștigă

"Iahtul s-a zdrobit de stânci ca și cum ar fi fost făcut din chibrituri. Ancorasem într-un mic golf de lân­gă Monaco și coborâsem cu soția și copiii ca să ne plim­băm un pic pe faleză. Nici nu știu când s-a pornit fur­tuna. Am văzut doar cum va­sul se face țăndări, cu an­cora târâtă prin nisip. Eram împreună pe mal, ne țineam de mână și nu ne venea să credem. Brusc, am realizat că dacă sar, totuși, în apă, am timp să ajung la ambarca­țiune și s-o salvez. N-am fă­cut-o. Ceva m-a oprit. În min­­tea mea s-a produs un declic. În aceeași secundă în care mi-am dat seama că o pot salva, am înțeles că nu trebuie să o salvez, că nu are rost. Am simțit că se întâmplă ceea ce trebuia să se întâm­ple. Și am lăsat-o să piară. Să se lovească și să se zdrobească. Singurul gând care mi-a străfulgerat atunci mintea a fost cel cu care por­nisem la drum să fac bani în Irlanda, în urmă cu zece ani: dacă vrei să câștigi, trebuie să știi să pierzi. Pierderea să fie un arc care să te propulseze. Să o iei mereu de la început. Ăsta fusese principiul cu care ajun­sesem să fac un milion de dolari, pe piețele finan­ciare", spune Florin, așezat pe prispa casei sale din lemn, aflată pe-un deal albăstriu, pierdut printre cul­mile Ținutului Pădurenilor. E îmbrăcat într-un tricou lălâu, cu blugii suflecați și încălțat cu niște galoși.
Așa a început povestea uneia dintre cele două fa­milii de români "irlandezi" ce și-au fixat domiciliul în marginea satului Bătrâna, din Munții Poiana Ruscăi, dincolo de ultima casă, cea a Mariței, tocmai în mar­ginea pădurii, într-un loc numit La Doage.
Departe. Cât mai departe. Satul Bătrâna pare că s-a retras mai aproape de cer, ca să uite timpul și viața de jos. Ca să ajungi la el, mergi pe vârful munților și pe cumpăna apelor. Traversezi dealuri întregi de ferigă și văi albăstrite de cicoare, împestrițate cu flori albe, gal­bene și roz. Satul Bătrâna e în inima ținutului Pădu­re­nilor Hunedoarei. Undeva, sus în cer, departe de zbu­ciumul lumii. Simți că ai intrat în altă ordine a univer­sului: un univers măsurat în borne făcute din căpițe de fân, răsfirate pe pajiști înghesuite în ogrăzi. Case vechi, cu ferestre împodobite de dantelării lucrate în lemn, cu pereți din bârne groase, tăiate în bardă, arse de soare și șlefuite de vânt. Zeci de case tăcute, în majoritatea lor părăsite, te privesc drept în ochi. Le simți misterul și povestea cea tristă, plutind peste ele ca un abur mân­gâietor.
Bătrâna este un sat care se stinge. Cândva, fiecare casă răsuna de glasurile vesele ale copiilor și de muge­tul vitelor din ocol. Rostul vieții întinerea muntele. Acum, locul e îngropat în tăcere și în pustiu. Frumu­sețea vechiului sat devine ruină. Doar grădinile mai sunt vii, grădinile și livezile întinse în jurul casei, pline încă de roade așteptând, ca în povestea cu Sfânta Vi­neri, să vină cineva să le culeagă și să le curețe de uscă­ciuni. Meri, pruni și peri plini de roadă țin casa la mijloc, ca pe o inimă pe care nu vor s-o lase să moară. Iarba înaltă unduiește ușor la adierea vântului, împrăș­tiind cele mai fragede mirosuri. Și mai departe sunt fânețele și alte piscuri împădurite, până unde cerul de­vine totuna cu crestele acoperite de verdele albăstrui al pădurilor seculare. Păsările se aud cântând în cer și chiar norii par că se strecoară printre acoperi­șurile de paie, plutind ușor. Satul Bătrâna pare un paradis, din care, cu si­gu­ranță, omul a fost alun­gat dintr-o greșeală. Cine ar pleca de bună­voie din acest loc binecu­vântat? Și pentru ce? Mulți tineri s-au dus la muncă, în străinătate, alții au coborât la oraș, unde tra­iul pare mai ușor și toate parcă sunt la îndemână. Dar, în mod bizar, parcă în ciuda acestui exil al sătenilor către lu­mea mo­der­nă, două familii de tineri veniți din străină­tate s-au mutat în Bătrâna, uitând de banii și con­fortul occidental. Și-au ridicat două case și au luat viața de la început. Niciunul dintre săteni nu a înțeles ce-i cu ei. Ce i-a mânat de lângă pâi­nea albă a lumii, într-un vârf de munte pustiu? De ce s-ar mu­ta două familii tinere, cu co­pii, la marginea unui sat care moare, unde nu mai exis­tă nici școa­lă, nici dis­pen­sar? Pentru ce să renunți la traiul occi­den­tal?
După naufragiul iahtului său, Florin s-a întors în Irlan­da, însă nimic nu mai era ca înainte. Întâmplarea aceea îi scosese în față zădărnicia. Nu se mai bucura nici de apar­tamentul uriaș, în care locuia cu ai lui ca o familie occi­dentală, prosperă și fericită, mașina nouă, de lux, nu îi mai trezea adrenalina, nici măcar gândul la o nouă vacanță exotică nu îl mai în­cânta. Pri­ma oară când a văzut cifrele piețelor finan­ciare deru­lându-se prin fața lui, și-a dat seama că acel instinct de "prădător", care îl făcuse de atâtea ori să ajun­gă la câș­tig, nu mai vrea să se trezească, nu mai vrea să iasă din amorțeală. Atunci s-a privit pentru prima oară direct în inimă. A avut pentru prima oară curajul să se întrebe ce vrea, de fapt, de la viața lui. Bani? Bunuri de lux? Alte iahturi, alte mașini? "Mă uitam la cifrele alea, care altădată mă ajutaseră să fac bani și, brusc, văluri de ceață mi se luau de pe ochi. Îmi ve­deam viața cu o claritate de ne­crezut. Da, ajunsesem milionar, pu­team să merg mai departe pe același drum, dar mi-am dat seama că o să cad în ceva în care eu nu mai cred. Ce era cel mai important pentru mine?, m-am întrebat. Care este ade­vărata valoare a lucrurilor pe care le am... fără să fie ale mele de fapt? Unde vreau să merg? Să o iau de la capăt și să îmi educ copiii în ideea că, dacă ai bani, poți orice? Banul învârte tot Universul ăsta?"
După un an de frământări și de gânduri, exact când se hotă­râse să se întoarcă în România, Florin i-a cunos­cut, întâmplă­tor, pe Roni, pe Camelia și pe copilul lor, Nicholas.
"La mine nu a fost un mo­ment anume în care s-a produs revelația", spune Roni. "Cum­va, lucrurile s-au adunat în timp. Odată mă intrigase un joc la grădinița copilului, de-a ban­cherii, altădată mi s-a părut că medicul mă tratează ca pe o mașină aflată în service, unde totul e mecanică și singurul scop al medicinei alopate e să aducă profit farmaciilor. Apoi, într-o zi, am văzut la televizor un oraș în haos, din cauză că s-a spart o singură con­duc­tă de apă și oa­me­nii, în disperarea lor, devasta­seră magazi­nele. Mun­ceam ca niște sclavi, și eu, și soția, plătind cu cei mai frumoși ani ai tinereții confortul rela­tiv în care trăiam. Tră­iam apăsați de senzația că liber­tatea noastră este doar o iluzie și că noi nu con­trolăm siste­mul ăsta, ci el ne con­trolează pe noi. Ne gân­disem de mai multe ori să ne mu­tăm undeva, în natură, însă Cami nu era de acord, din cauza copi­lului. Florin, cum­va, ne-a dat soluția. Da­că el cu doi copii era hotărât să iasă din sistem și să trăiască liber în Ro­mânia, înseamnă că și noi putem. Ne-am gândit să ple­căm împreună și în felul ăsta și copiii să se aibă unii pe alții".
După câteva luni de căutări, au decis: locul găsit era La Doage, în cel mai îndepărtat sat al comunei Bă­trâna, din Munții Poiana Ruscăi. Pe Florin și Roni i-au interesat cele câteva criterii pe care și le propuseseră în alegerea unui nou loc: departe de civilizație, în mij­locul naturii, aproape de o sursă de apă. După câteva zile în care au dormit în cort, cele două căsuțe coman­date la meșterii lemnari din Apuseni erau gata montate. Familiile lor se puteau muta. Începeau o aventură, o nouă viață în libertate.

La Doage

"Tati, putem să vorbim tare aici?", a întrebat în pri­ma zi Nicholas. "Sigur că da, putem să vorbim cât de tare vrem aici", i-a răspuns Roni fiului său. Și în timp ce oamenii mari aranjau casele, copiii s-au dus fiecare pe câte un deal și au început să strige unii la alții. Strigau cât puteau, râdeau și alergau prin fânul înalt. Era libertatea la care părinții lor visaseră pentru ei. Noua lume pe care doreau să o inventeze avea la teme­lie explozia aceasta de fericire ingenuă, printre flori de câmp, în adierea răcoroasă a pădurii. Viața ca o vacanță nesfârșită. De-atunci au trecut trei ani, și ceea ce părea pentru ultimii locuitori din Bătrâna o toană de-o vară a unor tineri nebuni s-a dovedit a fi apariția unor vecini temeinici în sat.
Casa lui Roni are doar două camere. Prima este, de fapt, un mare living, cu bucătărie. Într-o parte se află o sobă de cărămidă cu plită, pe care Camelia gătește. Lân­gă ea este o masă lungă, de lemn. În celălalt colț, Roni și-a improvizat un mic atelier și, lângă el, locul unde Nicholas își face conștiincios lecțiile. Cealaltă ca­meră este dormitorul. Deși casa nu este mare, pare foar­­te spațioasă, pentru că mobila este puțină și feres­trele luminoase. Cămara este în pod, toaleta este afară. Nu au apă curentă și nici electricitate. "Uite, avem aici o baterie de mașină. La ea este legată toată rețeaua elec­trică a casei. Sistemul de iluminat e pe leduri care consumă foarte puțin, și avem lumină destulă, timp de două-trei săptămâni, cu o singură încărcare a bateriei. La aceeași baterie încărcăm și puținele aparate elec­tronice pe care le avem - un laptop și un telefon mobil. Cu apa e mai dificil, trebuie să o aducem cu bidoanele de la aproximativ un kilometru distanță, de la izvor. Dar asta ne-a învățat să fim mai economi", îmi explică Roni. Toată casa lor este plină de ghivece cu flori și plante. Cele mai multe sunt de aloe, însă vezi tot felul de minunății, de la lămâi la avocado sau căpșuni, aran­jate cu grijă la ferestre și în locurile luminoase.
Casa lui Florin este cam tot atât de mare, aflată pe o costișă, la o sută de metri de casa lui Roni, tot în mar­gi­nea pădurii. Poate singurul lucru care le diferențiază este că Florin folosește panouri solare. Și acoperișul... Un acoperiș verde, pe care deja a crescut fânul, iarna fiind auriu, iar vara verde, amestecat cu flori. Înăuntru, livingul lui Florin este mai mare și e de fapt o seră de flori. Plantele sunt așezate pe trei niveluri, în funcție de înălțime. Lângă ele este soba de gătit, identică cu cea a lui Roni și făcută de același meșter dintr-un sat vecin. Dormitorul este micuț, cu o sobă de fontă. Ală­turi este cămara, unde pare că s-a revărsat cornul abun­denței. Pentru că ambele familii au experimentat și au perfecționat grădini bio de vis.

Permacultura

Sătenii din Bătrâna erau foarte curioși să vadă cum vor putea supraviețui aceste două familii în lăstărișul de lângă pădure, fără curent electric și, mai ales, fără niciun animal pe lângă casă. După ce expresia panouri solare a făcut înconjurul satului și oamenii s-au dumirit cum au rezolvat noii vecini cu electricitatea, au văzut apoi cum familiile de irlandeji se apucă de curățat lo­cul. În doar câteva săptămâni, în jurul caselor lor pă­mân­tul era curat și semăna într-adevăr a curte de om. Rămânea însă întrebarea: "Din ce vor trăi ei, dar mai ales copiii lor?". Au văzut că cei doi bărbați sapă șan­țuri lungi, care în câteva zile deveneau niște mușuroaie mari și ciudate. Un nou cuvânt a început să circule prin sat: permacultură.
"Ne-am mutat în mijlocul naturii și era normal să renunțăm la felul de a mânca de la oraș. Am vrut, atât pentru noi, cât și pentru copii, să mâncăm cât mai na­tu­ral. Am devenit vegetarieni și am ales soluția perma­culturii: metoda cea mai bună de a obține o producție maximă de legume bio. La început, am luat iarba de dea­su­pra, glia cum se spu­ne, și am lăsat-o deo­parte. Am săpat șan­țuri lungi și le-am umplut cu lemn de tei. Peste lemn am pus gu­noi de grajd, luat de la vecina Ma­rița, și deasupra, au urmat gliile. Le-am pus cu iar­­ba în jos și rădă­cinile în sus ca să scă­­păm de buruieni. Am acoperit totul cu pământul scos din șan­țuri, am pus dea­supra fân și abia apoi am pus semințele sau răsadurile. Un astfel de mușuroi este pro­duc­tiv cam zece ani. De pe un singur mu­șu­roi am luat anul ăsta 200 de kilograme de roșii. Ideea este că lemnul de tei putre­zește și păstrează apa foarte mult timp. Du­pă o ploaie bună, un mușuroi poate rezista la secetă și cinci luni. Fânul de deasupra păs­trează și el umidi­tatea. Este un sistem foarte eficient care nu ne-a ieșit perfect din primul an", îmi ex­plică Florin.
Roni și Florin mi-au povestit încercările prin care au trecut. Niciunul dintre ei nu făcuse agricultură înain­te, așa că s-au pus pe citit și pe răscolit internetul în căutarea soluțiilor. Multe lucruri teoretice nu se po­tri­veau în practică. Așa cum a fost piramida legu­melor, un experiment ratat, din cauză că înclinația pământului era mult prea mare și apa nu intra în el. Au început apoi să aclimatizeze diferite legume. Unele s-au prins și au mers bine, altele au fost un eșec. "Uite aici", îmi arată Roni o tufă argintie, "e o varză fura­jeră, foarte bună de consumat iarna. La temperaturi scăzute devine cro­cantă, se mănâncă exact așa cum e. Am crezut că e doar pentru animale, dar după ce am citit câte vita­mine are, ne-am hotărât să o cultivăm".
Au învățat în timp că buru­ie­nile nu trebuie smulse, ci tăia­te cu foarfeca și lăsate acolo un­de cad, că șoarecii nu strică nimic, chiar dacă își fac adă­post în lemnul putrezit, că cel mai bine e să plantezi tutun împrejurul grădinii, ca să țină la distanță insectele dăunătoare, sau să plantezi din loc în loc floarea-soarelui, ca să atragă al­binele la polenizare. În perma­cul­tură, legumele sunt plantate amestecat, nu pe soiuri sau ge­nuri, și marele avantaj este că ai producții mari, fără prea mult efort. Succesul grădinilor se vede cel mai bine în cămară și în bucătărie.
Camelia ne invită să luăm prânzul și masa este în­cărcată cu cele mai delicioase mâncă­ruri bio. De la dovleac fierbinte cu miere și scorțișoară, la broc­coli, cartofi dulci și platouri de legume colorate și crocante. Ca fel principal, ciulama de creas­ta-cocoșului, o ciupercă ce creș­te pe trunchiul cireșilor. La desert, poți alege orice fel de compot din cămara burdușită.
"Din fericire pentru noi, în Bătrâna sunt destule case și li­vezi abandonate", spune Ca­melia. "Avem la discreție toate fructele și, în plus, sunt cât se poate de bio, nefiind tratate cu nimic. Oricum, urmează să ne facem și noi propria noastră livadă. Ca vegetarieni, fructele sunt vara una dintre princi­pa­lele surse de hrană proaspătă".

Copiii

Probabil nu există copilărie mai frumoasă decât cea printre miliarde de flori, descoperind cântecul păsări­lor din pădure și adormind seara, după o zi de alergă­tură pe dealurile nesfâr­șite și parfumate, cu ochii la ce­rul luminat de stele­le misteri­oase. Să ai copilăria plină de mi­rosurile pământu­lui, de infi­nita diver­si­tate a frunzelor și a gândăceilor, să te îm­bujorezi de aerul tare, în timp ce vân­tul îți prinde în păr mirosul dealurilor arse de soare poate să fie un izvor de energie pentru tot res­­tul vieții. Așa trăiesc copiii ce­lor două familii de la marginea satului Bă­trâna. Și, când vre­mea este urâtă, se re­trag în li­vingul plin de plante și încep să constru­ias­că, din te miri ce, ade­vărate po­vești. Un băț poa­te să devină din nou căluț nără­vaș, o hâr­tie se poate transfor­ma în mașină, sau un dop cu apă - în lacul în care se înea­că piticii neascul­tători.
"În primul rând pentru co­pii am vrut să ne mutăm aici. Am vrut ca ei să crească învă­țând ce înseamnă, cu ade­vărat, viața și natu­ra. În Irlanda stă­teau toata ziua în fața unui televizor mare cât fereastra, pe un morman de jucării. Și mereu cereau alte și alte jucării. Aici, doar mingea este de cumpărat, și mi se pare că sunt mai fericiți și mai împliniți decât înainte".
Singura problemă ar putea să fie, totuși, educația, pentru că niciunul dintre copii nu merge la școală sau la grădiniță. Cei de la protecția copilului s-au sesizat, au venit și au pus câteva întrebări. În cele din urmă, nu au avut ce să le reproșeze. Copiii sunt înscriși în Ir­landa la școală. Au voie să învețe acasă, cu condiția să se prezinte periodic la evaluări. De altfel, toți trei vor­besc la fel de bine și româna, și engleza, și își fac lec­țiile zilnic, cu unul dintre părinți.
"Nu cred că vor fi inadaptați", spune Roni. "Fap­tul că nu au o tabletă sau un i-Phone de la zece ani nu este un dezavantaj față de ceilalți copii. Dimpotrivă, ei câștigă aici o libertate a imaginației și a gândirii care le va fi de mare folos. Aici vor crește departe de seduc­ția banului și, în definitiv... nu cred că există raion de jucării unde să găsești lucruri mai interesante decât însăși viața în mijlocul naturii".
Pe geam se văd cei trei prieteni micuți alergând prin grădină. Fie aleargă să descopere noul teritoriu al zânelor, fie se grăbesc să se adăpostească în cetatea invizibilă a ierburilor aurii. În colțul lor de joacă din casă au lăsat neterminați câțiva pitici făcuți din lut. Imediat se vor întoarce la ei, pentru că nu pot să-i lase dezbrăcați, e obligatoriu să le picteze niște hăinuțe noi și colorate.

Droguri cu păsări și flori

Departe de zgomotul și furia lumii moderne, două familii își construiesc mai departe micul lor paradis. Locui­torii din Bătrâna se minunează, făcân­du-și cruci până la pământ. Nu țin nici măcar o găină, mănâncă numai buru­ieni. Pentru lemne de foc nu taie din pădure nimic, folosesc doar copacii că­zuți. Poliția a făcut o anchetă, se pare că nu cultivă droguri. Au venit din Irlanda, unde câștigau bine de tot!
"Când am renunțat la viața aia, am fost ca niște dependenți care re­nun­ță la un drog. Nu doar că am avut o perioadă de sevraj, dar și acum avem momente când mirajul de-acolo ne atrage. Momente în care te întrebi: «Da' oare am făcut bine că am renun­țat?». Și vezi apoi o floare în grădină sau două păsări care se iubesc în zbor deasupra ta și imediat acoperă toate îndoielile".
La ora înserării, cele două familii stau jos, pe iarbă, pe coasta dealului dintre cele două case. Cerul e când roz, când violet, iarba a devenit roșie, de parcă valuri de foc unduiesc în lumina apusului. Luna se vede pa­lidă deasupra, și parcă tăcerea ei s-a revărsat peste pădure, până departe, la orizont.
"Cei din sat nu au cum să ne înțeleagă. Suntem pe același drum, dar mergem în sensuri diferite. Lor li se pare că acolo de unde venim noi curge lapte și miere, și nu pot pricepe de ce am renunțat la tot pentru locul ăsta. Nu le putem explica nimic, mai ales noi, care sun­­tem pentru ei niște ciudați. Tot ce le putem spune e că noi am fost acolo unde visează ei să meargă și toc­mai de aceea am ales să fim aici. Nu putem schimba lu­mea, nu putem schimba sistemul, pentru că nu noi le-am creat. Fiecare dintre noi putem să ne schimbăm însă viața. Și asta poate schimba, într-adevăr, uni­versul."

P.S. Eroii reportajului nu au dorit să fie fotografiați.