În anii '80, când și-au făcut loc printre zăbrelele cenzurii, cărțile de o stranie frumusețe ale lui Ștefan Agopian au fost primite cu "admirativă perplexitate" de către criticii din toate generațiile. Proza lui nu se încadra nici în linia tradiționalistă, nici în onirismul generației '70, nici în textualismul optzeciștilor. Subiectele, construcția și mai ales stilul îl făceau inconfundabil și exercitau un soi de magie asupra cititorului prins irezistibil în mreje. Amestecul de incantație poematică, pregnanță a atmosferei, comic absurd și joc rafinat cu timpul istoric și netimpul din "Tache de catifea" (1981), "Tobit" (1983), "Manualul întâmplărilor" (1984), "Sara" (1987) i-au asigurat locul în istoria literaturii române și îndreptățirea de a fi adunate în două volume din eleganta colecție de Opere de la Polirom. Cum un scriitor necomercial nu poate trăi din literatură, mai ales când are și familie, Agopian a fost nevoit să lucreze pe rând ca dispecer într-un atelier de proiectare, tehnoredactor la "România literară", iar apoi, după 1990, să-și câștige existența, ca mulți alți scriitori, din gazetărie, la "Luceafărul", "Cotidianul", "Ziua" și, din 1997, la "Academia Cațavencu". Jurnalismul pretinde un limbaj concis, eficient, care să transmită cu ușurință informația și ideea unui cititor grăbit, cu alte așteptări decât cel de beletristică. Ștefan Agopian s-a adaptat de nevoie acestei cerințe, scriind de la comentarii politice și pamflete, la recenzii și foiletoane memorialistice. Cartea pe care vi-o recomand azi e alcătuită în principal din însumarea unor texte publicate în "Academia Cațavencu", la rubrica Amintiri din scriitorie: secvențe autobiografice din copilărie și până în 1989, cu evocări ale unor oameni ce i-au marcat devenirea de la golănașul din gura Oborului la scriitorul tradus în străinătățuri și intrat în manuale de Limba și Literatura Română. Ca și în cazul lui Dan C. Mihăilescu (așa cum ni s-a revelat în confesiunile către Daniel Cristea-Enache), mă intrigă și în amintirile lui Agopian misterul chemării înnăscute pentru literatură, care face ca niște copii din familii modeste, disfuncționale (cum se zice azi), lăsați de capul lor mai mult pe stradă, să ajungă mari cititori și apoi să-și facă o carieră strălucită din scris. (Asemănările nu se opresc aici. Abandonați devreme de către unul din părinți - Agop de mamă, Dan C. de tată - ambii sunt familiști convinși, soți și tați devotați, legați pe viață de marea iubire a tinereții. E drept că au avut noroc și de soții bune.) Amândoi s-ar fi putut pierde printre derbedei, dar se vede că vocația își face până la urmă drum în ciuda a toate. Și amândoi sunt deosebit de simpatici. Numai după mulți ani petrecuți în lumea literară am înțeles că e mai cu-minte să nu amesteci omul cu scriitorul. Sunt unii autori de cărți minunate cu care nu e plăcut să ai direct de a face, e preferabil să-i citești. În cazul lui Ștefan Agopian, în cele trei decenii de când ne cunoaștem, am ajuns să prețuiesc și omul. Copilăros-sfidător, deranjant prin directețe răutăcioasă, bârfitor, cinic uneori, el poate fi de o extraordinară empatie și generozitate în situații cu adevărat grele, când nu ezită să acționeze concret în folosul altora, să ajute cu tot ce-i stă în putință și cu maximă discreție. Cu el nu te plictisești niciodată fiindcă e tobă de carte în variate domenii care-l pasionează, de la chimie și fizică la istorie, numismatică și bibliofilie. Și mai are un special simț al umorului, cu autoderiziune cât încape. Amintirile din Scriitor în comunism sunt notate cu stiloul grăbit al jurnalistului ce privilegiază faptele și nu în stilul inconfundabil agopian. Interesul lor rezidă în ce și nu cum povestește, iar poveștile pot uneori șoca pudoarea omului cumsecade, inclusiv prin expresii pe șleau sau scârboșenii. N-o să găsiți nimic idilic-duios în copilăria lui și în evocarea mamei egoiste și vicioase, pe care o detesta și a cărei fugă de acasă a simțit-o ca pe o ușurare. (Ceea ce n-a spus în carte e că, atunci când această mamă denaturată a ajuns bătrână și neputincioasă, el și soția lui au îngrijit-o până la sfârșit.) În schimb, portretul tatălui, cizmarul de lux Arșag, și ale mătușilor armence care l-au crescut cu afecțiune sunt schițate în tușe calde, ca și prieteniile cu diverși colegi de școală din mahalaua multietnică Moșilor-Obor a anilor '50-'60. Alte secvențe povestesc perioada studenției întrerupte la chimie, a stagiului militar la bilibau și a șomajului de după aceea, când și-a dat seama că singura muncă pe care îi place să o facă e să scrie proză. Capitole mai ample sunt consacrate prieteniei cu Nichita Stănescu și împrejurărilor în care a stat alături de Marin Preda și de alte nume cunoscute din lumea literară, unele mitizate azi. Deși a fost alcătuită cam în grabă (pasajele cu informații și întâmplări ce se repetă trebuiau eliminate), Scriitor în comunism se citește ușor, cu mare curiozitate și plăcere.