- Dragă Ioana, am dorit de mai multă vreme să fac posibilă o întâlnire a ta - prin paginile revistei noastre - cu mai tinerii ei cititori. Ai o biografie tumultuoasă, care merită cunoscută integral. Dar să începem cu ultimul eveniment din viața ta: premiul obținut la "Festivalul de film independent" de la New York. Mii de felicitări și un coș imaginar de flori...
- Acest festival este foarte important și foarte îndrăgit de către new yorkezi. Anul trecut au participat la el peste 150 de filme americane, ca și din multe alte țări ale lumii. Marele juriu a fost cel ce a acordat premiile, dar la fel de importante au fost și premiile publicului. Să fii premiat de un astfel de juriu este ceva foarte important în cariera unui actor. Îi sunt foarte recunoscătoare. Rolul pentru care am luat "Premiul de interpretare" este cel din filmul lui Andrei Zincă, "Puzzle" - o producție "Castel Film"...
- Despre ce este vorba în filmul vostru?
- Despre o iubire puternică, o iubire inaccesibilă... un subiect "gras", trebuie să recunoști! Desigur, m-a bucurat să joc în filmul lui Zincă, dar reîntâlnirea mea, prilejuită de acest film, cu Dan Nuțu, m-a bucurat și m-a emoționat în mod deosebit. Am constatat astfel că Dan a rămas același actor "bântuit" și neliniștit și care, cât timp a fost în țară, făcea ravagii - după cum știi - în teatrul și în filmul românesc. Dan a rămas același artist dedicat muncii pe platou, generos, îndrăgostit de meseria lui, sursă de inspirație permanentă pentru cei din jurul său. Partenere de replică mi-au fost Cătălina Mustață, care a făcut un rol "bijuterie", după cum se spune, și Tünde Skovran, frumoasa actriță de la Teatrul Maghiar din Cluj, care a și debutat în acest film.
- Ai plecat de mulți ani din țară. Practic, faci naveta între București și New York, orașul tău de adopție. Sunt încredințată că nu numai tânăra generație ar dori să afle cât mai multe despre tine, ci și spectatorii rămași acasă, cei care te-au admirat de-a lungul timpului, în spectacole de teatru și în filme. Așadar, hai să povestim despre mediul aparte în care ai crescut, despre familia ta, despre mama ta, extraordinara actriță Corina Constantinescu, despre tatăl tău, minunatul medic de copii, Mihai Pavelescu.
- Familia mea a fost pentru mine o binecuvântare și un noroc. Iar "mediul"? Nu-i puțin lucru să îl ai la masa de prânz pe Petre Țuțea. Din 1964, când a ieșit din pușcărie, și până în 1983, nea Petrache, cum îi spuneam noi, fratele meu și cu mine, la ora 12 fix intra pe ușă și mai pleca după câteva ore. Hrănit cu bunătăți de bunica mea, începea să povestească pentru cei care erau atunci acasă ori la masă. Mama sau tata, cu programul lor neregulat, apăreau adesea mult mai târziu, dar el îi aștepta întotdeauna. Momentele alea de grație nu le voi uita niciodată. Erau zile sau seri în care se strângeau, pe lângă Petre Țuțea, unchii mei, violonistul Mihai Constantinescu, pictorul Paul Gherasim, Victor Pavelescu, filosof și poet erudit de mare rafinament, ca și mătușa mea, Steliana Gherasim; apoi veneau marea regizoare Marietta Sadova, Alexandru Paleologu, Arșavir Acterian, Puiu Cotruș - nepotul poetului Aron Cotruș, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Puiu Tonitza (fiul marelui pictor), Adela Petrescu, familia Enăceanu și alții. Discuțiile se încingeau, subiectele alternau, iar noi, copiii, îi ascultam cu gura căscată și cu urechile ascuțite. Un tip extraordinar a fost unchiul meu, fratele mamei mele, violonistul Mihai Constantinescu. El știa pe dinafară poeziile lui Radu Gyr, "scăpate" din pușcărie, nu știu prin ce căi, și ni le recita adesea. Mama le învățase pe de rost. Despre ele, noi, copiii, am aflat mult mai târziu. Prin anii '80, eu am prins curaj și le-am transcris. Le păstrez și azi, așa cum mi le-a dictat mama atunci. La noi acasă se organizau și seri de poezie. În astfel de ocazii, mama recita din Eminescu, din Blaga, din Arghezi, din Ion Barbu. Niciodată n-am mai auzit o astfel de noblețe a rostirii. Știa pe de rost toate "Scrisorile" lui Eminescu, "Luceafărul", "Doina". Cred că ar fi putut ține un recital care să dureze ore în șir, și tot n-ar fi terminat cu poeziile poeților români, de la Văcărești până la Ștefan Augustin Doinaș! Tot la noi se organizau și "serate muzicale", prilej cu care, unchiul meu, Mihai Constantinescu, ne încânta cu armonii de Bach, Beethoven, Vivaldi... Din cauza oamenilor mari printre care am crescut, nu mi-a plăcut niciodată să merg la petreceri cu copii, sau mai târziu, cu tineri de vârsta mea. Dezvoltându-ne într-o astfel de atmosferă, ocrotiți de astfel de armonii, de atâtea energii pozitive, noi, copiii, am fost scutiți de bâjbâieli și nesiguranțe. Am știut dintotdeauna că tot ce am aflat și învățat a fost bun și adevărat și drept. Modelele noastre se aflau acolo, pe canapea, lângă noi, ori pe câte un fotoliu. Da, am copilărit pe lângă mari valori culturale.
- N-ai spus nimic despre tatăl tău...
- Tatăl meu, minunatul și genialul - zic eu - medic pediatru, Mihai Pavelescu, a fost devotat copiilor bolnavi pe care i-a îngrijit de-a lungul întregii sale vieți. Era așteptat mereu cu emoție și cu speranță de mamele speriate. A fost un pasionat al meseriei lui. Nu a refuzat niciodată o chemare, la nicio oră și în nicio casă, oricât de departe se afla, și nu de puține ori, la plecarea de la bolnavi, lăsa bani de medicamente, când simțea că e nevoie. Harul lui de a pune diagnostice exacte îi crease un anumit renume, care l-a scăpat de multe dintre problemele dosarului său "greu". Și acum, după atâta amar de timp mai sunt oameni, și nu puțini, care își aduc aminte de el. Oameni cărora tatăl meu le-a salvat viața. A fost cel mai bun și mai iubitor părinte, pe care orice copil și l-ar fi putut dori! Tata s-a stins pe 31 ianuarie, în ziua Doctorilor Fără de Arginți, în anul 1987. La înmormântarea lui, într-o biserică sufocată de oameni, poetul Ioan Alexandru i-a pomenit harul și devotamentul pentru copii, așa cum numai un suflet ales ca cel al acestui scriitor atât de special a putut-o face... Din păcate, vorbim despre o lume care s-a dus, un mod de a trăi și a gândi care dispare pe zi ce trece. De la o vreme, avem parte, din ce în ce mai mult, de vulgaritate în gândire, în manifestări, în vorbire. După părerea mea, Teatrul suferă cel mai mult din pricina acestei tendințe. În Teatru, nimic nu trebuie să fie vulgar! Teatrul ar trebui să rămână așa cum a fost dintotdeauna, adică o instanță culturală. Uite, îmi aduc aminte ce-mi spunea Marietta Sadova (care era nașa mea de botez, împreună cu Fanny Rebreanu, soția marelui scriitor - ei fuseseră și nașii părinților mei), pe când eram mică. Aflând că țineam morțiș să mă fac actriță, ea obișnuia să repete: "Puiule, ai grijă de sufletul tău! Nu aduci pe scenă decât ceea ce porți în suflet! Păstrează-ți sufletul curat"...
"Acasă, la Teatrul Mic"
- Mică de tot, mergeai des la teatru?
- Da, și zilele în care mergeam cu mama la teatru erau adevărate sărbători pentru mine! M-am aflat de foarte mică printre colegii și colegele mamei mele. Îi iubeam și îi admiram. Uite, de pildă, Tatiana Iekel are un loc foarte luminos în sufletul meu. Ea făcea parte din familia noastră, împreună cu soțul ei de atunci, Florin Piersic. O altă prietenă deosebit de prețioasă a mamei mele a fost Olga Tudorache, de care mă leagă multe și pe care o iubesc în mod special. Când am crescut ceva mai mare, mă duceam la teatru după școală. La drept vorbind, am crescut în teatru. În "Teatrul Mic". "Teatrul Mic" e casa mea. Eram prea copil în vremea în care mama repurta un succes extraordinar în spectacolul cu "Nora", de Ibsen, în care juca, bineînțeles, rolul titular. Spectacolul ăsta s-a jucat cu casa închisă timp de opt stagiuni. În ale sale "Cronicile Optimistului" din revista "Contemporanul", George Călinescu i-a dedicat mamei mele un capitol întreg. Tudor Arghezi, care a venit și el la spectacol, i-a dat o dedicație pe program în care o asemuia cu Eleonora Duse, și încheia cu "Să-i permită lui Tudor Arghezi să-i sărute mâinile emoționat". Ei bine, o actriță de această valoare a trăit intens pe scenă până la vârsta de 50 de ani, când regimul comunist a pensionat-o. Cu "dosarul" pe care îl avea și cu caracterul ei curat și nepătat, e de mirare că a fost lăsată să joace atâta timp! Și totuși, mama a suferit enorm din cauza acestei "smulgeri". A rămas neconsolată până la sfârșitul zilelor ei. Numele mamei mele, Corina Constantinescu, se află înscris la Sighet, pe lista victimelor comunismului. Mama a murit în anul 2008...
- Ai doi copii. Au moștenit, și ei, patima teatrului, prezentă în casa voastră?
- Copiii mei, Ionuț și Maria, au crescut și ei în această atmosferă artistică. Amândoi sunt talentați în domeniul artelor. Ionuț a studiat regia de film și s-a definit deja, după cum spun cunoscătorii, ca un talent special și viguros. Nimic din vulgaritatea din jur nu-l atinge. Lumea lui este cea a poveștilor în care a crescut, povești despre oameni adevărați, puternici și nobili - aristocrați ai sufletului - așa cum este și el. Maria, talentată încă din copilărie la pictură, a fost considerată de unchiul meu, pictorul Paul Gherasim, ca având har adevărat. El a și îndrumat-o să facă Liceul "Tonitza". Maria s-a evidențiat și printre colegii ei de la Parsons-School of Design din New York, fiind foarte apreciată de profesori. Acum este o creatoare de modă cunoscută. Sunt foarte mândră de copiii mei! O iubesc și pe Simina, soția lui Ionuț, pe care eu o consider tot copilul meu. Sunt foarte mândră și de ea, cum este ca om, ca mamă. Și sunt la fel de fericită pentru copiii lor, nepoții mei, Sarah și Levyn. La un loc, ei sunt tot ce am mai scump pe lumea asta.
- E momentul să vorbim despre tine, absolventă a IATC, la clasa lui Ion Cojar. Care sunt spectacolele de care te-ai legat sufletește pentru totdeauna?
- Cred că două au fost pentru mine cele mai importante. Primul, "Copiii lui Kennedy", în regia lui Dragoș Galgoțiu, alături de unii din cei mai importanți actori ai teatrului românesc: Tatiana Iekel, Rodica Tapalagă, Ștefan Iordache, Dinu Manolache, Papil Panduru. Nu am să uit cât de inspirați eram cu toții în timpul repetițiilor și ce atmosferă specială a creat la lucru Dragoș Galgoțiu. Un alt spectacol este "Maestrul și Margareta", în regia Cătălinei Buzoianu. Ea ne-a îndrumat cu har într-o muncă ce ne-a marcat pe toți. Ștefan Iordache era Maestrul, Vali Seciu - Margareta, Woland - Dan Condurache, realizând o performanță fără precedent. Eu eram Hella, făceam parte din echipa dracilor care veneau pe pământ să smintească lumea. Nu voi uita niciodată ce am învățat eu atunci de la Miriam Răducanu, care s-a ocupat de mișcarea scenică. M-a definit în structura mea interioară și mi-a dezvoltat mijloacele scenice. Îi mulțumesc și azi. Îmbrăcată de Lia Manțoc (după părerea mea ea, cel mai rafinat și talentat scenograf de costume de teatru din țară), cu machiajul pe care mi-l făcuse tot ea, rolul meu a căpătat o dimensiune specială și m-a ajutat enorm, în felul în care l-am creat. Lia are acest dar unic de a crea personaje din costum. Chiar dacă stau pe umeraș, costumele ei sunt vii și spun ceva.
Un dar al destinului: Andrei Șerban
- A urmat o scurtă pauză americană, după care ai revenit...
- Da, în 1992 am plecat din țară în Statele Unite. Am revenit în 2003, la invitația lui Dinu Săraru, pe-atunci director al Teatrului Național din București. Mi-a propus să joc "Anna Karenina", în regia Alicei Barb. A fost un rol pe care l-am iubit foarte mult. În 2008, a avut loc întâlnirea cea mai importantă pentru mine, ca om și ca actor. Cea cu Andrei Șerban. De atunci văd altfel teatrul, viața și pe mine. Taina pe care o descoperă actorul în el însuși, atunci când lucrează cu Andrei, o va purta în celulele lui pretutindeni. Andrei Șerban este un vrăjitor, care, așa cum spune George Banu, are puterea de a vrăji, dar care se și lasă vrăjit la rândul lui, de actor. Schimbul ăsta pe care el îl întreține și dezvoltă în timpul repetițiilor îl face pe actor să se reinventeze întruna, să se redescopere, să trăiască stări pe care nu le-a cunoscut niciodată! Eu nu am lucrat niciodată în felul ăsta cu niciun alt regizor. Și cred că asta se datorează faptului că Andrei Șerban este în permanență în căutare, într-o luptă cu el însuși și cu noi, pentru a ne face să ne întrebăm, chiar și atunci când avem impresia că am găsit ceva, dacă nu mai e ceva în plus de descoperit. Acest om, alintat în Statele Unite, vine aici, în țara lui, printre oamenii de teatru cărora el se simte dator să le dăruiască ce are mai bun și mai important în el. Vine de câte ori este chemat. Îl interesează ce se întâmplă cu actorul român, cu teatrul românesc, se implică. Nu pentru glorie vine el aici, el deja o are de mult, și nici nu-l prea interesează. El vine să ne împărtășească lumile lui, să ne implice în procesul lui de căutare.
- Te-am admirat în primăvară la premiera cu spectacolul "Zelda", de la Teatrul Foarte Mic.
- A fost pentru mine o întâlnire importantă cu regizoarea Liana Ceterchi. Prietenia noastră, veche și trainică, a ajutat și motivat într-un fel special munca noastră. Liana este o regizoare foarte talentată, cu o gândire analitică și rafinată, care merge pe firul psihologic al personajului, îmbogățindu-l. A fost o muncă din care am câștigat mult și pentru asta îi mulțumesc.
Pe Broadway
- Vorbește-ne un pic despre America "ta". Despre studiile de teatru de acolo...
- Sunt cetățean american de 9 ani. Când mă duc dincolo de Ocean, locuiesc la New York. Din anul 2000 până în 2002, am urmat cursurile de actorie pentru actori profesioniști de la faimosul "Lee Strassberg Institute". Am absolvit cu calificativ maxim. Am avut profesori foarte buni, printre care și pe Anna Strassberg, ultima soție a lui Lee Strassberg. Acolo a studiat și sublima Marilyn Monroe. La New York am jucat pe "Off Broadway" și la "Lincoln Center". Pe "Off Broadway" se întâmplă cele mai interesante spectacole de teatru. Acolo vezi teatrul de avangardă. Regizori tineri, efervescență artistică molipsitoare, o energie explozivă, un climat anume, creat de profesionalism extrem și pasiune seducătoare de teatru. Pe Broadway sunt musicaluri și unele spectacole cu mari vedete. În rest, lumea actorilor este la fel ca pretutindeni. Și totuși, după părerea mea, actorii americani au ceva în plus. Acest "ceva în plus" le vine de la faptul că ei muncesc într-un ritm nebun toată viața. Acolo, dacă reușești, ești propulsat cu o forță care îți taie respirația! Puterea pe care o capeți este amețitoare. Într-o zi, am stat de vorbă cu Harvey Keitel, în livingul casei lui din Malibu. Dialogul a fost atât de deschis și de cald, de parcă am fi fost niște prieteni vechi, care se întâlnesc după mulți ani. Am aflat cu acest prilej că are strămoși români. Ne-am mai întâlnit de câteva ori de atunci și de fiecare dată mi-a lăsat aceeași impresie de căldură și frumusețe sufletească. Când îi spui unui actor american că și tu ești actor, atunci se schimbă privirea iar atenția lui este cucerită. Sunt minunați și atât de adevărați actorii americani!
- Și când nu joci, ce faci? După cum arăți, faci mult sport. Ții o dietă anume?
- Când nu joc, citesc, scriu, fac yoga, fac sport! Se și vede, cum bine spui! Și mai văd filme la cinema sau la televizor. Nu țin dietă, mă înfometez, pur și simplu, dar se pare că am ajuns la performanța că nu-mi mai pasă că mi-e foame!
- Cum este strada la New York? Cum sunt oamenii? Cum este viața ta când ești acolo?
- New York-ul este, după părerea mea, cel mai frumos oraș din lume. Nu vorbesc doar despre clădiri, despre arhitectura orașului, care mie îmi place foarte mult, dar și de oameni, acea parte vie a orașului. Sunt ca nicăieri în altă parte. Și din această cauză, calitatea vieții la New York este unică. Parisul este frumos și încărcat de istorie, Roma este începutul Europei și se simte asta când mergi pe străzi, dar oameni ca la New York, prietenoși, ca la New York, nu întâlnești în nicio altă parte a lumii. Și totuși, sunt fericită când sunt Acasă. Cu ai mei, printre români!
- Acest du-te vino al tău dintre New York și București înseamnă un rost în viață sau este, mai degrabă, o fugă de sine? O neliniște sufletească?
- New York și București sunt locurile mele de suflet și un dat al vieții mele. Mă împlinesc în feluri diferite trăind și acolo și aici. Neliniștită aș fi dacă unul din locurile astea nu ar mai exista.
- La vârsta maturității mai ai vise de dragoste? În afară de profesie și familie din ce îți tragi bucuriile?
- Vârsta maturității, nu o cunosc încă și nu știu dacă am s-o împlinesc vreodată! Visul despre Făt Frumos trebuie să existe nestins în sufletul fiecărei femei...