În primul rând, și eu, ca toți cititorii revistei, vreau să-mi exprim profunda mulțumire pentru că existați și recunoștința pentru munca nobilă pe care o faceți, aceea de a ține treze sufletele românilor.
Eu sunt de profesie învățătoare, și ultimii nouă ani i-am petrecut în străinătate, de unde am urmărit permanent, prin intermediul acestei reviste, marile probleme cu care se confruntă țara noastră. După nenumărate amânări, anul acesta am luat hotărârea definitivă de a mă întoarce acasă, în pofida faptului că eram foarte mulțumită de munca și răsplata obținută pentru ea. După revenirea în țară, din cauză că am întârziat la concursul pentru posturi în învățământ, nu am reușit să mă reintegrez în sistem, în ciuda faptului că este o mare lacună de cadre calificate. În lipsă de altceva și din dorința imensă de a restabili contactul cu lumea copiilor, am acceptat propunerea unei familii, de a fi însoțitoare, la școală, pentru copilul mai mare (8 ani), care este autist. Acest copil, în urma demersurilor făcute de părinți, a fost acceptat la o clasă I de copii normali. Și de aici începe tragedia.
Așa cum se știe, autismul este o afecțiune care nu permite celui suferind să trăiască realitatea celorlalți și impune automat izolarea într-o lume proprie. Din start, învățătorul la care a fost repartizat băiatul a refuzat categoric să se implice în vreun fel în integrarea lui. Practic, eu nu fac doar munca de însoțitor, ci fac și munca de învățător, în paralel cu cea care se desfășoară în clasă și în care copilul nu este deloc implicat. Dar acesta este un aspect minor al problemei pe care vreau să o sesizez; realitatea cruntă care se desfășoară sub ochii mei în această clasă m-a determinat să vă scriu. Această clasă are un număr de doar 15 elevi care, majoritatea, provin din familii modeste. Dar vă întreb pe toți cei care veți citi aceste rânduri: credeți că sărăcia copiilor îi dă dreptul domnului învățător să-i trateze cu violență, într-un mod, puțin zis, barbar?
Elevii sunt supuși la durități fizice și verbale, în mod frecvent, de la statul în genunchi cu mâinile sus, la lovituri peste cap și insulte inadmisibile. Expresii ca: "nebunul" sau "nebuna dracului", după caz, fac parte din limbajul cu care d-l învățător se adresează elevilor. Pentru fapte mult mai puțin grave, educatori din alte țări au fost condamnați.
Această scrisoare a mea este un strigăt de alarmă, dar și unul de neputință, pentru că nu știu ce anume ar trebui făcut ca violența în școală să fie oprită. Dacă știe cineva cum se "rezolvă" astfel de cazuri, îl rog din suflet să răspundă acestei scrisori.
Vă mulțumesc cu recunoștință,
ILEANA MITITEAN - Dej,
jud. Cluj