ADRIAN BUGA - consultant pe probleme de artă - "Sunt un căutător de aur. Îmi place să descopăr lucrări uitate"

Dia Radu
- Este istoric și critic de artă, expert atestat al Ministerului Culturii în domeniul picturii românești și autor a nenumărate cărți. Pentru inteligența și flerul cu care a scos la lumină artiști neștiuți și pentru loialitatea față de arta românească, Adrian Buga a câștigat nu doar respectul marilor colecționari, ci și recunoașterea neprețuită a Casei Regale, căreia i-a devenit consilier. Curiozitatea și emoția cu care se apropie de orice tablou și felul autentic și îndrăgostit de a vorbi despre artă ne-au cucerit -

"Bunico, am găsit aur!"

- Când a început aventura ta extraordinară prin lumea tablourilor și a obiectelor vechi? Ce te-a făcut să cauți și să începi să aduni?

- Scormonirea asta după lucruri frumoase am avut-o în mine dintotdeauna. Până la șapte ani, am copilărit la bunici, în Bălăcița, un sat între Craiova și Turnu-Severin. Eram foarte liber, foarte curios și fără stare. Umblam peste tot pe unde aș fi putut vedea sau găsi ceva frumos. Plăcerea de a colecționa s-a născut atunci: strângeam timbre, adunam cioburi colorate, chiar și șpan de la strung. Șpanul e o așchie tăioasă de metal în formă de arc, multicoloră, din cauza căldurii, care în soare strălucește foarte frumos. Îmi amintesc cum am intrat în casă julit și tăiat tot pe mâini, cu pă­lăria plină de șpan, strigând bucuros "Bunico, am gă­sit aur". Cred că, de fapt, asta sunt, un căutător de aur. Îmi place să descopăr lucrări uitate cărora, prin pute­rea privirii, să le redau strălucirea. Mai târziu, prin liceu, mi-am făcut un prieten cu care am plecat într-o călătorie în țară, în căutare de obiecte vechi, evreiești. Am ajuns la Iași și am dormit sub statuia lui Ștefan cel Mare. Dimineața am început să batem din ușă în ușă, nu înainte de a rupe toate paginile cu W, V și Z din cartea de telefoane, unde erau listați evreii. Am întâlnit persoane extraordinare, am ajuns în familii deosebite și am cumpărat multe obiecte, care azi au ajuns la Muzeul Holocaustului, la New York. O învă­țătură chineză spune să nu atingi obiecte vechi, că te posedă. Ei bine, de atunci n-am mai putut scăpa. Mi-am petrecut zile întregi prin poduri vechi, prin pivnițe, prin șuri. E fascinant, fiindcă nu știi niciodată peste ce vei da. Pot fi niște sticle vechi de vin, pot fi scrisori, pot fi tablouri. Dar cel mai mult și mai mult găsești destine și povești. Găsești speranțe.

- Tot într-un pod prăfuit ai descoperit un pictor neștiut de români, pe Raul Egon Lebel, pe care l-ai smuls uitării, dedicându-i șapte ani de studiu și un album superb.

- Da, se întâmpla prin 2003, când m-a sunat prima lui soție și m-a rugat să vin să văd niște lucrări pe care vrea să le vândă. Am urcat într-un pod, cu o lumânare aprinsă. Erau vreo 70, 80 de lucrări, claie peste gră­madă. Și la un moment dat, au năvălit culorile: culori vii, puternice, acaparatoare. Mi-am amintit brusc de copilărie, de prima dată când am văzut marea. M-au copleșit. Le-am cumpărat pe toate, am investit toți banii pe care îi aveam, ultimii bani. A fost mai mult decât o vânzare, a fost o predare de șta­fetă. Odată cu tablourile, primeam în grijă toa­tă viața ei.

- Mă uit pe albumul pe care l-ai dedicat acestui pictor și văd că Raul Lebel a murit în 2006. Ai apu­cat să-l cunoști?

- Nu, pentru că nu credeam că mai tră­iește, nimeni nu mai știa nimic de el. Raul Le­bel a părăsit România, împreună cu a doua soție, prin 1960. E un om cu un destin tragic, ale cărui rude au murit prin închisori și lagăre de muncă, "vinovate" că fac parte din cea mai bogată familie de evrei din România, care deți­nea nenumărate hote­luri și fabrici. Ca să poa­tă ieși din țară, a lă­sat toată averea statului român. A fost, de fapt, cumpărat de prietenii din afară, și așa a ajuns la Pa­ris. După ce i-a mu­rit cea de-a doua so­ție, s-a mutat în sudul Franței, la Roussillon, cu cea de-a treia. A fost un trăi­rist: după o vre­me, i-a câștigat ini­ma o chi­ne­zoaică - aceasta l-a furat ce­lei de-a tre­ia, nu au stat mult îm­preună, dar l-a dus în insula La Reunion, din Oceanul Indian, un­de eu am reușit să ajung la șase luni după moartea lui. Raul Lebel a murit la vârsta de 99 de ani, în somn, de moarte na­turală. I-am vizitat ulti­mul atelier, pe care și l-a construit acolo, la vârsta de 88 de ani. Avea o fereastră e­nor­mă, în formă de tri­unghi, cu colțul în jos, ca lumina să intre de la brâu în sus.

O ramă goală

- Pentru omul de rând, faptul că cineva e capabil să-și dea ul­timii bani pe niște ta­blouri pare o nebu­nie. Colecționatul de artă nu riscă să devină un drog?

- Colecționatul simplu e o fanfaronadă, un exhi­bi­ționism. Sunt oameni foarte bogați care cumpără nume celebre, nu tablouri. Au nevoie de ele, fiindcă e o prelungire a ego-ului lor, o creangă în plus pe ar­bo­rele lor genealogic. Un adevărat colecționar nu cumpără doar nume, ci cumpără arta care îi place, care vine spre el, care îl face să vibreze. Și nu o face în scop egoist, ci se gândește cum s-o pună în valoare și să ajute artistul. Eu nu mă consider un colecționar, ci un privitor. Cumpăr lucrări și le țin o vreme, atât cât am nevoie să le pătrund înțelesul. Când ajung să-l prezint într-un album, artistul respectiv se desprinde deja de mine. Simt că nu mai e al meu, că nu-mi mai aparține, că mi-am încheiat misiunea. Atunci încep să vând, ca să investesc în alți pictori, în alte aven­turi. Îl las să cir­cu­le și să-și împlineas­că menirea, aceea de a fi privit și de alții.

- Cum alegi ce cum­peri, cum decizi în ce vei in­vesti banii?

- E o chemare, a­proape în sens reli­gios, o dreaptă căutare. Nu credeam în teoria a­trac­țiilor, dar de la o vreme am început să funcționez altfel. În­cerc să uit tot ceea ce știu, ce am citit și în­vățat, și mă las purtat doar de pro­pria in­tui­ție. Mă intere­sează doar să pot să stau în fața unei opere de artă și să simt ten­siunea, să văd ce a pu­tut să pri­vească picto­rul în clipa respectivă, tot ce a avut pe suflet, toate bu­curiile și toate traume­le. E singurul criteriu, acum.

- Totuși, niciun cu­noscător adevărat nu poate ignora stu­diile de specialitate. Tu unde te-ai pre­gă­tit?

- Am urmat doi ani de pregătire practică, unul la Amsterdam, în Olanda, celălalt la Tel-Aviv, în Israel. Dar au fost mai mult decât niș­te stagii. Pentru mine, au reprezentat mai de­grabă bucuria de a în­tâl­ni niște oameni ex­tra­ordinari, care au cre­zut în mine, care m-au ocrotit și m-au luat aproape, pentru a mă învăța tot ce știu. Mă gândesc acum la Radu Ionescu, marele critic, sau la Barbu Bre­zianu, exegetul operei brâncu­șiene, doi seniori ai artei plecați, din păcate, dintre noi. Sau la expertul israelian Noam Zvi, care a văzut în mine un om care poate să se apropie de artă așa cum trebuie și care m-a luat cu el la Tel-Aviv. Abia după ce am acumulat aceste cunoștințe practice, am recurs la teorie, stu­diind Istoria Artei la București.

- Cartea ta de vizită spune că ești consultant pe probleme de artă. Ce face de fapt un consultant?

- E solicitat să ghideze sau să ajute în achizițio­narea unor opere, să identifice un posibil fals sau să dateze o lucrare. Dar dincolo de lucrurile acestea tehnice, care țin de știință, încerc, de fiecare dată când am ocazia, să-i ajut pe cei care vor să descopere arta în interiorul lor și pretutindeni în jur. Să poată merge pe stradă și să vadă artă în orice. Eu, de la fereastra biroului meu, pot oricând să încadrez cu degetele, ca un copil, un peisaj de iarnă. Decupez câteva acoperi­șuri sau văd o coțofană, care-mi amintește de o lucra­re de Pieter Bruegel, văd pământul murdar și mă gân­desc la Jackson Pollock. Aici, pe șevaletul ăsta, am tabloul care mă reprezintă cel mai bine: o ramă goală. O ramă în care pot vedea orice, în doar câteva secun­de. O poartă către tot ceea ce cunoști. O poartă către tine. Frumusețea artei e că te pune față în față cu ne­nu­mărate stări din care înveți ceva despre tine. Dacă știi să privești, un tablou devine o oglindă. Dar orice pictor se pictează de fapt, în toate, pe el însuși. Deci, un tablou e și o Întâlnire, în urma căreia devii altci­neva. Asta e adevărata alchimie, pe care atâtea tratate s-au înghe­suit s-o explice.

- Ești cunoscut în me­diile artistice ca istoric de artă al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I. Cum s-a produs apropierea aceasta de Regalitate?

- Casa Regală m-a spriji­nit acordându-mi Înaltul Pa­tro­naj în proiectul meu de pro­movare a pictorului Raul Lebel. Ulterior, am continuat această colaborare și m-am implicat în realizarea mai multor studii tehnice pentru di­verse obiecte de patrimo­niu, care necesitau restaurări. Tot în calitate de istoric de artă, am avut bucuria să cer­cetez Colecția Regală de Artă Contemporană, să editez un catalog al acesteia și să mă implic direct în crearea unor decorații pentru Casa Regală, prin firma de consultanță pe care o conduc. Am fost însă și mai emoționat când am primit eu însumi o de­corație din partea Regelui Mihai I, pentru loialitatea dovedită față de Familia Regală.

"Privește până vei vedea!"

- Arta contemporană are destul de puțini adepți, poate și pentru că e mult mai greu de înțeles decât literatura sau muzica. Ce sfat le-ai da celor care vor să se apropie de ea?

- Să uite geanta trendy și frizura spil­cuită și să stea în muzee și în galerii. Să meargă la verni­saje și să revină de cel puțin două ori. Să bată la ușa atelierelor artiștilor și să ceară voie să stea să pri­veas­că. Ochii se an­trenează cum se an­trenează și mușchii. Important e să nu se grăbească să spună "îmi place" sau "nu-mi place", ci să încerce să simtă. Să se îmbete de virtute, de poezie, de tablouri, de filme bune, să stea beți de artă, până devin obsedați de ea, și nici nu-și vor da seama când lumea aceea îi va acapara definitiv. "Privește până vei vedea", spunea Brâncuși. Mi s-a întâmplat să stau și șase luni să mă uit la un tablou, ca un prost, până să mi se ia vălul de pe ochi. Totul se schim­bă atunci, până și viața se schimbă. Ceea ce ai văzut și înțeles te macină zile în șir. Dar întrebarea este: vrei cu adevărat să înțelegi, ești capabil să duci cu tine toată bucuria și toată suferința celor care au pictat?

- Cum ar trebui privit, de fapt, un tablou?

- Cu toată ființa ta. De multe ori, când privesc o pic­­tură, mi se pare că sun­tem într-o zonă a parfumu­rilor care te învăluie. Simți întâi notele de bază, puter­nice și cu persona­litate, apoi cele de mijloc, din tot fe­lul de detalii pictate care vin spre tine, și apoi, brusc, te lo­vește o senzație, o nu­anță, care vine de departe, din cu totul altă zonă, poate e o amintire, poate ceva din copilărie, care se ridică tot mai mult peste celelalte, ră­sare ca o notă de vârf. Aș numi-o o metasen­zație. E ceea ce mă interesează cel mai mult, fiindcă vine din interiorul fiecăruia, e ceea ce poți să adaugi tu la ceea ce este deja. De aceea mi-am intitulat una dintre cărți, cea despre lucrările Janei Gertler, "Ima­gini din spatele frunții".

- Au trecut aproape 15 ani de când redescoperi pictori și scrii despre ei. Pe tine în ce fel te-a schim­bat tot timpul care a trecut? Ce ți-a adus?

- Mi-a adus bucurii, dar și suferințe foarte mari. După fie­care carte pe care o scriu des­pre un pictor, lu­­mea se miră cum de am reușit să-l redau atât de exact. Ei bine, pentru că mi l-am însușit. Ca să-l pot înțelege, l-am lăsat să trăiască în mine și i-am pre­luat, fără să vreau, angoasele. Îmi vine în minte, de pildă, viața zbuciu­mată a pictoriței Eva Cerbu, care a muncit până la au­to­­distrugere. Pentru arta pe care o fac, marii artiști sa­cri­fică tot, până când, nemai­având ce sa­crifica, se sacrifică pe sine. Și le place asta! Când arta e fă­cută pe bune, te smin­tește. Sunt stări în care îți vine să te arunci pe geam. De multe ori, am im­pre­sia că duc mai multe vieți paralele, viața mea și vie­țile tuturor celor des­pre care am scris, care mă bântuie și acum. Dar dacă ăsta e prețul pentru ceea ce fac, sunt dispus să-l plătesc. N-aș scrie niciodată o biografie cu date luate din dicționare.

Fotografii din arhiva lui Adrian Buga