Mistere cu aur și comori

Catalin Manole
- Țăranii din zona Munților Orăștiei sunt convinși că tezaurele dacilor n-au fost scoase la suprafață, pentru că sunt păzite de blestem -

"Cetatea Sfântă". Așa îi spun oamenii din Mun­ții Orăștiei Sarmizegetusei dacice. S-a întâmplat să urc și eu către ea, odată cu iar­na, și să o găsesc înfășurată în cețuri și în zăpezi spul­be­rate. Pădurea dezgolită, uriașă, apărea și dispărea printre vârtejuri de ninsoare. Urcam pe firul cărării, printre fagi, către culmile munților, privind mereu cu teamă în urmă, la pașii ce se ștergeau sub viscol, așa cum probabil vara s-ar fi acoperit de ierburi mișcă­toa­re, supuse unui vechi jurământ de-a pierde oamenii. Îna­intam parcă într-un labirint, un labirint de arbori enormi, de pietre cenușii, acoperite cu umbre, și dea­luri ce își schimbau forma precum norii. Pădurea în­trea­gă mugea cu glas de valuri în furtună deasupra mea, și eu mă simțeam rătăcit pe fundul unei mări dezlănțuite.
Aici, în vârtejul nebun al iernii, este locul unde da­cii legau stelele de pământ cu rugăciuni. Este cerul pe care se plimba Zamolxe, când marii preoți îi aduceau ofrande. Și locul în care dacii își îngropau comorile strânse. Aproape că nu există loc, pârâu sau cărare să nu aibă și o legendă despre o mare comoară descope­rită sau ascunsă în el. Orice fag uriaș ar putea să aibă la rădăcină aur, sub orice piatră ar putea fi îngropate vase cu bani, orice stâncă a muntelui ar putea să fie o poartă către peștera cu marele tezaur al lui Decebal. Astăzi, în era internetului, cu o mie de bănuți pe care scrie koson ești milionar. Dar s-au descoperit întâm­plă­tor locuri cu douăzeci de mii de bănuți, ba chiar și cu patruzeci de mii! Aur! Mult aur! Dacă îl vezi deja sclipind în mâini sau dacă îl auzi zornăind în mintea ta, privirea îți devine sticloasă și sângele dă năvală. Dar tot acest aur aflat pe dealurile Costeștiului, Gră­diș­tei sau Luncanilor, tot aurul dacic poartă blestem. Așa spun oamenii. E doar un alt labirint, la fel de înșe­lător ca al stihiilor iernii, la fel de perfid ca o potecă prin zăpadă în plin viscol. Puțini sunt cei care au scă­pat cu viață, puțini sunt cei care au mai găsit calea înapoi. Să fie doar blestemul aurului și al bogăției sau e blestemul dacic, al celor ce au preferat să moară, de­cât să spună unde au ascuns ofrandele zeilor?

Locurile sfinte

Sus, pe dealurile Grădiștei, pășesc printr-un nor alb, înghețat. Mai întâi apare o bucată roșiatică de aco­periș. Parcă ghicești o fereastră. Un colț de zid. Pentru un moment, aerul învolburat de viscol se subțiază și atunci vezi clar: ești chiar în fața casei lui Crișan. Câinii încep să hămăie și glasurile lor sunt aruncate de vânt, departe. Înăuntru e cald și soba arde încetișor. Moș Crișan pune o țuică galbenă într-un păhăruț, în timp ce soția lui, Silvia, aduce un castron cu smântână fiartă, în care a înmuiat bucăți de pâine. Amândoi sunt aproape la 80 de ani, dar, în mod miraculos, nu își ara­tă vârsta, ca și cum timpul ajunge mai greu aici, pentru a lua din tinerețea și vigoarea oamenilor. Ei sunt, de fapt, cei mai bătrâni din sat, dar își țin gospodăria, au animale și muncesc ca în tinerețe.
"Treizeci de ani din viață mi-o fo casa în cojoc, cu vară, cu iarnă. Da' meream cu oile și asta era viața noastră. Cum îi vremea amu, dam cu picioru' zăpada într-o parte și mă țipam acolo cu oile pe lângă mine. O fo bine, că am fo sănătos. Așa ne-am pomenit. Comori or fo și sunt în tăt locu', rămase de la daci, da' noi de ele nu ne-om atins. Tata lu' moșu-meu o poves­tit și o ajuns până la noi întâmplarea cu un boier ma­re, unguroniu, care ar fi găsit aici o mare comoară. Apoi, și pe vremea moșului, or venit iar soldați din im­pe­riu, pe la 1800, să caute comori. Or venit cu ar­mată și s-au instalat în corturi și or tăt căutat. Dar de la noi nime nu s-o amestecat, că se știe că cetatea îi loc sfânt și or locuit oameni sfinți în ea. Așe ne spu­nea și nouă învățătoru', când mergeam în vizită acolo cu școala. Și era grâu ars în hambarele alea și bani de-ăia sclipeau peste tot. Da' nu se atinjea nime, că știam că-i blestem".
Moș Crișan și soția sa sunt dintre ultimii locuitori ai dealurilor Grădiștei. Dacă înainte curțile se uneau una cu alta, acum abia de mai ghicești câte o casă cui­bărită departe, în câte-o vale sau pe coasta unui deal. Ei au mai păstrat povestea acestui loc și, în mod ciu­dat, ea se leagă cu presupunerile cercetătorilor, după aproape două secole de săpături arheologice. După marele jaf al romanilor, de 165 de tone de aur și 331 tone de argint, un boier a găsit o altă comoară. Îl che­ma Martinuzzi, și a confiscat un tezaur uriaș de mo­ne­­de koson, pe la 1560. Și în 1803, a mai fost des­co­pe­rit, întâmplător, un alt tezaur impresionant, tot de kosoni. Cercetătorii au observat că în afara acestor faimoase și enigmatice monede (care nu au circulat de fapt nicio­dată) dacii nu au mai folosit aurul. Cele câte­va obiecte de aur găsite sunt în general obiecte de cult, deci folo­site probabil doar de preoți sau inițiați. Așa că majori­tatea istoricilor au presupus că aurul dacic avea o im­por­tanță religioasă, și nu oricine avea voie să îl atingă. Cel mai probabil, tezaurele găsite întâmplător erau ofran­de aduse lui Zamolxe sau zeităților și doar marii preoți aveau voie să umble la ele, nici măcar că­pe­te­ni­ile militare. O lege ce s-a transmis, pare-se, până în zilele noastre, la țăranii de pe dealurile Costeștiului, care nu s-au interesat de comorile ascunse, deși erau la tot pasul.
"Pe-aci, apăi tătă lumea găsea cioabe, de nu pu­teai ara de ele, așa de multe erau. Și le dădea omu' la marginea ogorului ca să poa' să bage plugu'. Apoi or venit tăt domni de-ăi mari de la oraș și or început să caute după bani vechi. Am auzit că unii or găsit. Da' amu', de-un timp, cred că or schimbat lejea, că nu i-am mai văzut. Oamenii din sat n-or umblat după as­tea. O fo încă unu', de pe la Luncani, care se zice că ar fi găsit, da' tăt nu i-o fo bun, că s-o despărțit de muiere și cu nimica n-o progresat", povestește moș Cri­șan. Soția lui, Silvia, zâmbește și, așezându-și mai bine baticul, spune și ea. "Io într-o seară am văzut ceva, când am fost după vaci, pe Muncel. S-or pierdut vacile mele și m-am dus după ele noaptea. Am văzut flacără mare, cât bradu' era! Mai întâi roșie, apoi galbină și la urmă albastră. Io am strigat: «Uuuu, uuuu!». C-am zis că vine ci­neva cu lumină după mine. Da' n-o fo nime, doar flacăra de la bani jurați", spune Silvia și râde, înveselită de amintirea banilor care au chemat-o în acea noapte. Dar ea și-a luat doar văcuțele și s-a întors cu ele acasă și a râs de comoara aceea, așa cum râde și acum. "Zicea că în vremea când i-or pus căpeteniile dacilor, ceia erau bani jurați. Și care s-atingea bolun­zea sau pătimea. Că îi vedeai cum joacă flă­că­rile, da' nu trebuia să te atinji de ei".

La Vârtoape

"La Istrate" este una dintre cele mai vechi pensiuni de pe valea Cos­teștiului, o ca­să ma­re, pe stânga, chiar îna­inte de "poar­ta cu daci". "Sunt prea mulți ca să fie coinci­den­țe", îmi spune domnul Is­trate, în mica bucătărie a pensiunii. Și ne-am apucat să facem lista ce­lor ce-au murit în mod ciudat, după ce le-a trecut aur dacic prin mână. O listă ui­mitor de lungă, la care se tot adăugau nume mai vechi sau mai noi, zeci de persoane, de la Martinuzzi, ucis, și pâ­nă la Sorin Popa, mort nu demult, din cauza unui infarct, cu o zi îna­in­te de procesul Aurului Dacic de la Deva, unde era mar­tor principal. Afară noaptea era ca un bloc negru de gheață căzut peste dealurile înzăpezite. Și, deodată, am tăcut amândoi: becul galben ce lumina mica noastră măsuță a pâlpâit de câteva ori. S-a stins. Și apoi, cu greu s-a aprins din nou. Ne-am uitat lung unul la celălalt, așteptând să se mai întâmple ceva. Domnul Istrate a oftat: "Heeei, poate chiar există un blestem al aurului dacic. Dar mai bine să îți spun ce mi s-a în­tâm­plat mie, că nu e poveste. Nu e coincidență, e ceva ce am trăit eu. Există către Capul Pietrii un loc numit La Vârtoape. E ceva ciudat cu el. Sunt acolo foarte multe peșteri, unele așa, în munte, altele ca niște hăuri ce se deschid în pământ. Din cauza asta, sunt foarte multe legende cu comori despre locul ăla. Se spun multe lucruri din bătrâni: ba că este păzit de șerpi, ba că e blestemat... Am mers acolo de mai multe ori, după bureți. Dar mi s-a întâmplat odată să am musa­firi curioși, care au vrut să vadă locul. I-am dus acolo și, deși cunoșteam potecile foarte bine, s-a întâmplat ceva inexplicabil. De la un timp, mergeam cât mer­geam și ajungeam tot în același loc. Acolo e ca o căl­dare, așa, între munți. Am început să rup crenguțe de brad ca să fie semn, să știu pe unde am trecut. Și mer­geam și ajungeam mereu tot la aceleași semne. Se întu­neca și noi tot nu mai puteam să ieșim din râpa aia. Pe măsură ce rătăceam pe acolo, mă cuprindea un fior, așa, simțeam cum se scurge în mine o teamă venită din afara mea. În cele din urmă, pentru că se înnopta și nu mai vedeam nimic, am decis să urcăm piep­tiș un versant și de acolo să ne orientăm mai bine. Așa am și făcut și am ieșit, cu mare greutate, că altfel nu puteam să mai găsim drumul. Eu nu sunt un om superstițios, dar vă spun că asta mi s-a întâmplat și nici astăzi nu înțeleg cum a fost posibil", își încheie domnul Istrate povestea. Se face din nou tăcere și o clipă privim amândoi becul gălbui, care ține la geam bezna înghețată. Întâmplarea de la Vârtoapele îmi amin­tește de o altă poveste a locului, spusă de-un bătrân. Povestea Țipțărului, un țăran ce se încumetase să își ridice casa chiar lângă Vârtoape și să își ducă traiul acolo, împreună cu nevasta lui. Deși trăiau nu­mai din agricultură, aveau o gospodărie prosperă și oamenii au început să vorbească, prin împrejurimi, des­pre o comoară pe care Țipțărul ar fi găsit-o, scoto­cind în tihnă peșterile și hrubele de lângă ograda lui. Însă despre el și blestemul aurului a început să se dis­cute pe față abia când soția lui a murit pe neașteptate, lăsându-l văduv. A trăit mai departe singur și oamenii aproape că uitaseră întâmplarea, până când și-a adus în casă o altă femeie, ce se mutase la el împreună cu cei doi copii. Dar tot pe neașteptate s-a întâmplat apoi să moară și Țipțărul. "Averea și aurul său au rămas moș­tenire femeii și copiilor", spuneau oamenii, "în cu­rând le va veni și lor rândul". Și prezicerea s-a adeve­rit. Într-o seară, cea de-a doua soție a Țipțărului a alu­ne­cat de pe un podeț și a fost găsită înecată în apa de nici jumătate de metru a Sargeției. Copiii, mari de-acum, cu durere în suflet și fără să asculte la bârfa satului, și-au văzut mai departe de rostul lor. Până într-o seară de toamnă, când unul dintre ei a plecat de la cârciuma satului Grădiște, îmbrăcat ca de sărbătoare, în costum, la o întâlnire importantă. Și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. L-au căutat peste tot, dar n-au găsit nicio urmă. L-a găsit la sfârșitul primăverii un văcar ajuns întâm­plător cu cireada pe niște costișe sălbăticite. Era în ace­lași costum, mort de mult, o duhoare de hoit se ri­dica din tufele de urzici. Despre fratele său nu se mai știe nimic. Se spune că e undeva prin țară, cu o altă iden­titate, dată de poliție, după ce a mers și a mărtu­risit tot ce știa despre comorile dacice și cei ce le-au căutat.

Baba și banii

Merg iarăși prin iarnă, până ce ajung la o luminiță aflată peste râul ce curge prin Grădiște. Ascunsă în nă­meți, încât fereastra pare de-o palmă, căsuța asta adă­postește cârciuma satului. E locul unde, la o masă lun­gă de lemn, până târziu în noapte, frigul nu are cum să te găsească, ascuns în mirosul de bere ieftină și coniac Unirea. Oamenii sunt îmbujorați și poveștile curg. Nelu și întâmplările lui legate de îngerul cu aripi mici, care s-a arătat sus, pe dealul Grădiștei; Burețarul cu locurile tăinuite ale pădurii, despre care vorbește fără să-și dea jos ranița din spate, nici când stă la masă; moroii cu barbă ce trebuiau înțepați cu furcoiul și câte și mai câte. Despre aurul dacic și blestemul său chefliii însă se feresc să vorbească. În ultimii ani au fost zeci de anchete și oamenii au fost târâți prin tribunale, să depună mărturie. Și totuși, Petre își face curaj. "Mă, da' Petric Floreanu n-a pățit cu aur blestemat? O fo aci unu', Florean, care o aflat de la bătrâna lui unde îi aur îngropat. A mers și tăt săpa și i-o fo ieșită o broas­că din pământul ăla. Și pe cât săpa, broasca tăt creștea. S-a gândit că poate apucă să ajungă la aur până ce broasca o fi mai mare, numa că pe cât săpa el, pe-atât broasca tăt creștea. Și se făcuse broasca așe, ca o arătare mare, de la un timp, și odată numa ce i-a dat una, de l-a zvârlit cât colo. Acela era aur pus cu jurământ și era păzit. El ajunsese de se vedea căldarea. Și-apoi nu s-a mai dus. La urmă, bătrâna, înainte să moară, a mers cu el la locu' comorii. A bătut baba de trei ori cu piciorul în pământ și-a putut să ieie banii", zice Petre și mai dă un coniac peste cap. Odată pornite poveștile, afli că mai oricine a văzut flăcări ori chiar a căutat comori îngropate, mereu "un paznic" a apărut, fie că a fost șarpe sau dihanie cu corn sau altă jivină a pământului, ce locuia pe comoa­ră. Maria Cujerean explică pentru toată lumea: "Dumnezău arăta multe înainte și puține mai arată amu. Cu cât își pierde lumea credința, cu atât mai puțin vede și mai puțin învață. O trăit pe-aici Pălmă­șoa­ia, și ea spunea ce se va întâmpla și multe știa. Ea zicea demult că or să vină muzici la noi și o să putem vedea tăte câte vrem. Dar o veni vremea că o merge omu' în capu' holzii și o jura că nu e al lui, că nu o mai putea-o plăti. Și muierile or mer­ge la marginea morminților și s-or ruga de cei morți să iasă de acolo ca să intre ele. Și când drumul va ajunge până la poa­lele munților, atunci va veni vremea de apoi. Așa spunea Pălmășoaia, când nici nu se știa ce e aia radio, nici ceas nu era, că oa­menii vedeau numa după stele și se măsura timpul după cum cânta cocoșul".

Gaura cu bănuți

Trec râul Sargeția pe un podeț îngust, întocmai ca cel de pe care a căzut nevasta Țipțărului. Că­ra­rea duce până la un bolovan mare, scăldat de un pârâiaș. De-acolo o iau în dreapta, pe o potecă lată de două palme, ce tot urcă șerpuit spre coama dealurilor. Se îndepărtează su­surul apelor de jos, râpele se adâncesc și poteca se îngus­tează, încât trebuie să pun un picior înaintea celuilalt ca să pot merge. Ajung la costișa cu livezi răzlețite și, după ce le străbat pieptiș, cu pauze să îmi trag suflul, văd casa veche de o sută de ani. Dulăii uriași încă nu m-au simțit. Un bătrâ­nel cu părul alb și fața arsă de soare deschide ușa și rămâne în prag. El e Grecu Șofron, singurul țăran care a recu­nos­cut că a găsit o comoară de ko­soni. Are 84 de ani și e încă în putere: doar el și cu un ne­pot țin o turmă de două sute și ceva de oi. Și nu pentru că ar câștiga bine, ci pentru că asta a făcut toată viața și nu există plăcere mai mare pentru el de­cât mersul cu turma pe munți. Bătrânul ar putea să mă lămu­rească dacă există un blestem al aurului. El a ținut aurul ace­la în mâini, l-a folosit, i-a sim­țit freamătul zornăitor, puterea și vraja care îți poate lua min­țile. Cu o mână tremurată îmi pune în față un pahar cu apă: "Serviți, e apă de șipot".
Stă pe marginea patului. Își trece o mână prin părul alb. Și începe să povestească. "Du­pă ce am făcut cărămidă de căși, că am avut ceva țigani de la Alba, ce mi-o venit mie, că am zis către ei: săpați tăt așa, înainte. Au să­pat o bucată, după care s-or oprit, că mi-era de-ajuns pământul. M-or înțeles. Or făcut cărămida, s-or dus. Mai târziu, am avut un cuptor de pită, și cum a fost ger, într-o iarnă, s-o crăpat. Așa că m-am dus să iau pământ de-acolea, unde săpaseră țiganii, să îi fac cârpitură. M-am dus în dunga aia. Și nu am săpat mai mult de 50 de țante și am dat de un bănuț. No, dacă mai mereau ei cu săpatu', i-ar fi găsit ei. Găsii, și după aia mai căutai. Mai găsii și tăt așa, risipiți prin pământ. M-am dus și i-am spălat într-un blid. Mă, am zis, aștia îs ceva de trebuială, îs faini. I-am ținut o țâră. O sută și ceva erau. Ce să fac cu ei? M-am dus și am întrebat la Banca Națională, la Deva, dacă nu vor să cumpere așa ceva. Or zis că da. Du-te acasă și adu-i că ți-i plătim, da' ți-i plătim la gram. Io n-am știut ce înseamnă asta, că nu știam eu pe atunci ce e aia valoare nu­mis­matică. Și aia o fost foarte mare că or fost... s-or documen­tat ei la București că-s din anul 34 înainte de Hristos fabricați. Le zicea kosoni și ăia de fapt n-o fo bani umblători, cum umblă banii. O fo comoară făcută, cu care i-o cinstit pe daci. I-or plă­tit la gram și am luat vreo doi bani pe ei. Și o fo bine că or fost, că dacă nu erau, era poate mai rău. Cu banii... ce am făcut cu ei... puteam mai bine să nu îi găsesc. Am luat niște loc să țin oile pe el. Era mai departe, spre Orăștie, da' am luat și un Aro. Da' dădui examen pentru carnet de șofer și nu am trecut. Am luat pe unu' și pe altu' să îl conducă și s-a hârbuit. Așa că nici terenul cumpărat nu l-am mai folosit, că mi se părea departe și cam peste mână. Am vândut locu ăla. Și am avut un nepot... am început să mă sudui cu el... și el nu s-o mai însurat... M-am ales cu nimic. Bătrânii mi-or spus că banii îs afurisiți și io nu am crezut, da' acu' zic și eu că or fost, că prea nimic nu am făcut cu ei. Or fost, că nimic nu am putut alege cu folos din ei. E aur în munții ăștia și e pus cu blestem, degeaba îi ia omu' și degeaba se bucură, că mai mari necazuri vin. Mai bine să îi lași acolo unde îi vezi. Io am verificat, ăsta nu e basm".
Se spune că una dintre marile comori ale dacilor încă nu a fost găsită: un car cu boi făcut numai din aur, în mărime naturală. E ascuns undeva în munte. Grigore Șofron a auzit de el din poveștile bătrânilor. "Și dacă mi s-ar arăta în cale, nu m-aș atinge de el", zice moșul și fața zbicită de vânturi i se boțește cu mii de cute, într-un râs ciudat, ce seamănă a început de plâns. E noapte din nou. Oile așteaptă să intre în strungă. Dinspre podișul Luncanilor se aud lupii, urlând înfometați.
"Moșule, nu ți-e frică de lupi?".
"Nu, că mă cunosc. Și io îi cunosc, că tot împreună suntem pe-aici".