Când femeile fac artă cu dalta și cu ciocanul: Mara Vâlceanu-Breza și Misha Diaconu

Deși sculptura este considerată o artă pentru bărbați, care cere mușchi puternici și forță, femeile reușesc să o facă la fel de bine, încordându-și sufletul și imaginația

Parcul artelor din București

De câteva luni, în Parcul Titan din București au ră­sărit niște statui moderne, cu forme avân­tate și den­se. Sculptate în marmură, lemn și metal, câte două din fiecare material, statuile stau înșirate pe o peluză de la marginea la­cului, primenindu-ți liniștea plim­bării. Albul marmurei cotro­peș­te plăcut ochiul, chiar și în zilele când este concurat de al­bul zăpezii. Ală­­turi, iriză­ri­le rafinate ale lemnului și me­talul zvâcnit înspre cer îi țin isonul. Șase ar­tiști au rea­lizat aceste statui, în doar trei săp­tămâni, lu­crând în mijlocul trecătorilor cu­rioși. Bogdan Hojbotă, conferențiar la Uni­ver­sitatea Națio­nală de Artă din București și tânăra Misha Dia­conu au sculptat și au vi­sat în oțel; Car­men Tep­șan și Corneliu Tache au cioplit blocuri mari din marmură de Ruș­chița; Titi Ceară și Ma­ra Vâlceanu-Breza au îmbo­gățit parcul cu două semne uimitoare, în lemn. În mod sur­­prin­zător, inițiativa i-a a­par­­ținut unei... regi­zoare de teatru, Alice Barb, care ocu­pă și func­ția de directoare a Ca­sei Artelor din sec­torul 3. De altfel, parcul numit până de curând I.O.R. nu e la primul desant de statui. Pe malul opus, alte sculpturi în piatră întăresc, și ele, noua și neaș­tep­tata alură europeană a locului. Iar pentru că dintre toate lucrările, cel mai mult m-au impresionat cele realizate de Mara Vâlceanu-Breza și Misha Diaconu, le-am solicitat câte un interviu. Două fete delicate, frumoase și băiețoase, cum li se cere unor artiste care lucrează cu ciocanul și dalta. Amândouă, dedicate trup și suflet sculp­turii. O artă în care, până acum o sută de ani, femeile nu prea aveau loc.

Mara Vâlceanu-Breza: "Am pornit la drum sculptând îngeri. Simt nevoia să evadez din lumea asta, prea departe de Dumnezeu"

Pe Mara Vâlceanu-Breza am întâlnit-o cu un an înainte, în vara lui 2013, în Parcul ar­te­lor, pe când încă lucra la statuia intitulată Poar­ta îngerului păzitor. O poartă care m-a atras încă de la început. Avea niște linii sim­ple, aproape severe, cu o metafizică pe care nu mi-o puteam explica până la capăt. Când am căutat-o ca să vorbim, Mara trudea între câțiva bușteni mari și grei. Mi s-a confesat că îi place să lu­creze mult în materialele clasice ale sculp­turii, consa­crate de canonul grecesc: piatra, me­talul și lemnul. Pentru poarta înge­reas­că din Parcul Titan își alesese ste­jarul. Un lemn tare și cu fibră densă, re­zistent în timp. Lemnul îl descoperise într-un ocol silvic și s-a îndrăgostit de el, pe loc: "Erau trei buș­teni de stejar tă­iați de un an. Aveau o mare frumusețe a fibrei; nu erau neapărat de cioplit, dar i-am ales în funcție de gândul meu". Apoi îmi mărturisește că azi, ca să lucrezi în stejar, nu e mai greu decât în orice alt lemn: există unelte speciale. Apoi m-a rugat să o ajut să-și mute buștenii ei uriași dintr-un loc în altul. Și m-am agățat de ei cu o mândrie veselă, dar când să-i ridic - m-au cam spetit, pe când chipul artistei nu tră­da ni­ciun fel de efort, deși Mara e o făptură firavă, plină de gingășie.
Născută în 1963 la București, Ma­ra Vâl­cea­nu și-a urmat cu îndâr­ji­re, toată viața, visul artei. De mic co­pil și-a dorit să fie sculptoriță. "A fost visul meu și mi l-am realizat!". Talentul i l-au descoperit al­ții, pe când era copil de grădiniță în Bucu­rești. Pe atunci, modela din plastilină scene din povești. Și de la prima edu­catoare din grădiniță până la pro­fesorul de desen din școala generală, toți au spus: "Copilul ăsta trebuie în­dru­mat spre ar­tă". Și părin­ții ei au sus­ți­nut-o. A ur­mat cal­va­rul in­credibil al celor nu mai pu­țin de 10 e­xa­mene de admi­tere da­te la Insti­tutul de Artă Ni­co­lae Gri­go­­res­cu. Dar Mara a perse­verat și a învins. Și ime­diat du­pă ce a terminat Sculp­tura, în 1997, s-a im­pus ca unul dintre cei mai pre­țuiți ar­tiști de azi. Sculp­turile ei, cu idei ne­aș­tep­tate și clare, te fac să te gân­dești la ele mult timp după ce le-ai văzut. Ca de pil­dă, acel "Adam și Eva", încăr­cat de stra­­nie­tate, în care "pă­rinții" ome­nirii sunt înfă­ți­șați în formă de Șarpe și au, în loc de capete, mâini; mâinile care au oferit și au pri­mit mă­rul. Sau "Poveste a visătorului", în care Mara în­cear­că, prin doar trei ipostaze sculptate în bronz, să re­po­ves­­tească mitul lui Don Juan din pers­pec­tivă fe­minină. Dar mai ales "Porțile înge­rești" și "În­geri" au ieșit în evidență la saloanele de sculptură, "fă­cân­du-și loc", de departe, cu aripile, printre ce­lelalte sculp­turi. Și iată că în Parcul Titan mă întâl­neam cu încă o poartă îngerească a sculptoriței.

- De zece ani tot sculptezi la îngeri și la porți îngerești. Ce chemare te îndeamnă spre ei?

- Este o idee care pe mine aproape că mă obse­dea­ză de vreo zece ani. De zece ani fac variațiuni pe tema asta. Și cum porțile mele străjuite de îngeri au fost mereu bine primite și de public, și de critică, asta m-a încurajat să continuu. Cea din Parcul Titan este din lemn, dar am o Poartă îngerească pe care am sculptat-o în fier. Și tot din lemn, acum vreo zece ani, am mai făcut o poartă îngerească, care stă la Blaj. Iar prima poartă de la care am pornit e din 1997. A fost lucrarea mea de absolvire. Așadar, cu îngerii am pornit la drum. Simt nevoia să evadez din lumea asta care ne înconjoară, o lume prea crispată și prea de­parte de Dumnezeu. Și atunci, încerc să mă apropii prin arta mea, de îngeri. Este un drum de artist creștin, o nevoie pe care am simțit-o demult.

"Vreau să mă apropii de zona sacrului"

- Ce semnificație au "Porțile îngerești"?

- Poarta este o trecere. Atunci când reușesc să o întrupez în lemn sau în metal, am o mare satis­facție. Fiecare poartă a mea are alt nume. Deși toate sunt, până la urmă, porți îngerești. Cum eu merg pe dualitate, niciodată nu am sculptat doar un înger, ci doi. Așa am ajuns să fac și porțile mele.

- Sunt porțile tale curățitoare pentru su­flet?

- Cel puțin pentru sufletul meu, da. Dar și majoritatea privitorilor simt asta. De altfel, eu sculptând cochetez, cum­va, cu divinitatea. Și o spun fără obrăz­nicie. E idealul meu artistic. Vreau să mă apropii de zona sacrului. Și vreau, chiar dacă sculptura este tridimen­sio­nală, să ating, în sculpturile mele, o a patra dimensiune. Nu știu dacă voi pu­tea.

- Cum visezi să sari în a patra dimensiune?

- În primul rând, simțind. Simt că ceva mai poate fi făcut dincolo de ori­zontul matematicii sau de cel al muncii brute care înseamnă sculp­tura. Cred că mai există ceva care poate fi atins. Și dacă fizi­cienii au înglobat de mult tim­pul ca a patra dimen­siune, eu, în sculp­turile mele, nu mă gândesc la timp. Vreau să ating o altă di­mensiune: uni­versală, cosmică. Un mesaj pe care îl simt că există. Plutește undeva. Și pe care, din când în când, îl ating.

- Tot visând la a patra dimensiune ai reușit să te afirmi într-o artă care încă pare dominată de bărbați. Cum te simți în lumea asta?

- Mă simt ca peștele în apă! Și nu am trac. Me­seria de sculptor nu e atât de dură pe cât pare, atunci când e pri­vită din afară. E drept că trebuie și un consum fizic, dar sculp­tura nu se face numai cu mâi­nile și cu muș­chii. Sculptura se face, în primul rând, cu ca­pul și cu sufletul. Așa că nu îți trebuie nea­pă­rat for­ță.

- Cum simți că stai pe scara reușitei noastre naționale și internaționale?

- Eu cred că toate artele noastre vizuale sunt în­tr-un punct de modernism staționar. Și simt că trebuie să se întâmple ceva. Post­mo­der­nismul ăsta care du­rează de mai bine de 50 de ani deja a ajuns să fie ușor obo­sitor. Și poate că tre­buie să apară niște vârfuri care să-i spar­gă mo­no­tonia. În sculptura românească, avem ar­tiști foarte buni și care sunt recunoscuți peste tot în lu­me. Așa că sper ca atunci când vârfurile de azi vor dis­părea, să poată transmite la timp mai depar­te în­vățătura lor, pentru ca sculptura românească să mear­gă mai de­par­te. Iar dacă e să vorbesc de mine, eu mă simt în as­cen­siune. Și am primit destule sem­nale de încurajare de la critică și de la colecționarii și iubitorii de artă. În rest, timpul va decide. Încă mai am de în­vă­țat și mai am multe de făcut și de arătat. Pentru că maturitatea unui plastician începe după 40 de ani. Iar cea a sculptorului, chiar mai târziu.

Misha Diaconu: "Nu m-am gândit niciodată să plec de aici. Sunt mulțumită de tot ce mi se întâmplă!"

Poveștile metalului

Născută la Galați, în 1981, unde a și ab­solvit prestigiosul Liceu de Artă, Misha Dia­conu a explodat brusc în plastica româ­nească anul trecut, la doar 32 de ani. Câteva expo­ziții personale de excepție la Mogoșoaia sau la Ateneu, la fel ca în Parcul Titan, au impus-o dintr-odată cu sculpturile ei în metal, cu stilul lor personal și matur. Avântate, cu forme sen­zuale, statuile Mishei sunt ridicate pe feronerii Art Nouveau, care le sporesc far­mecul. Ca o recunoaștere a valorii ei, la sfâr­șitul lui 2013, Misha Diaconu a primit, prin intermediul Palatului Mogoșoaia, o rezidență de o lună în Austria, la Salzburg. Am între­bat-o mai întâi pe artistă despre începuturile ei. Cele care au con­dus-o la performanțele de azi.

- Cum ai ales să fii sculptor și de ce în metal?

- Încă din liceu îmi doream să lucrez cu un material care să-mi permită să fac forme ver­ticale, dinamice; forme monumentale. Când eram puștoaică, îmi amintesc cum mă fer­mecau sculp­turile cele mari, din fier, de pe fa­leza Galațiului, orașul meu. Prin ele puteai ve­dea cerul și copacii. Mie mi se păreau per­sonaje de poveste și visam să intru și eu în bas­mul lor. Cred că sculpturile acelea monumen­tale mi-au influențat viitorul. Apoi, când am in­trat la Universitatea de Artă din București, mă gândeam că voi lucra în sticlă, ca să-mi întrupez visurile de zbor vertical. Până mi s-a în­tâmplat ceva. La prima noastră lecție de metal, ne-au pus să decupăm un cerc din tablă și să-l modelăm. Mie mi se părea metalul a­proa­pe intangibil, foarte greu de lucrat. Dar am fost fascinată văzând cât de ușor poți să-l modelezi, dacă ai răbdare. E incredibil câte poți face dintr-o bucată de metal! Asta m-a fermecat și, încet-încet, învățând tehnica, arta sculpturii în metal m-a prins cu totul, până în ziua de azi. O țin minte pe mama, care aflând că m-am decis să fiu sculptor în metal și știind ea cât de periculos e să lucrezi cu sudura, mai ales pentru o fată, îmi zicea: "Măi, mămică, de ce nu faci tu pic­tură, că e mult mai ușor? Să te canonești tu acolo, cu fierul!". "Asta îmi place mie" - îi spuneam. "Simt că mă exprim mai bine în fier". Și mama m-a lăsat în pa­ce. Iar azi, e mândră de mine.

- Ce povești spui când sculptezi? Și care dintre ele ți-e mai aproape de suflet?

- Am multe de povestit în sculpturile mele în metal! Mai ales că poveștile lor se schimbă dacă alegi alama ori cuprul, sau dacă te joci cu patina și obții culori și texturi noi. Poți să faci și pictură în metal, din alamă și cupru! Mulți consideră că metalul e rece. Or, eu tocmai asta vreau să arăt: că prin formă, prin volum și prin texturi - poți să le dai sculpturilor în metal o căldură aparte. Cum și lucrările mele au teme calde: muzica, instrumentele muzicale, dansul, miș­carea. De altfel, mie îmi și place enorm muzica și nu lu­crez fără ea. Fără muzică, ceva îmi lipsește. E ca atunci când vrei să faci o mâncare bună și n-ai con­dimente. Dar temele mele trec dincolo de muzică. Îmi place în mod deosebit să ipos­taziez în metal și senzualitatea, și femeia, și balerina. Dar dintre toate, cel mai aproape de sufletul meu e femeia! Femeia puternică și expresivă. O vioară aprinsă. Feminitatea și căldura apar în multe lucrări ale mele. Cea care exprimă cel mai bine senzualitatea mea și a lumii e "Balerina". De fapt, e figura fe­minină pură. Tema asta mi-am propus-o de mult, și când m-am apucat de ea, mi-a ieșit foarte repede, lucram ca într-o vrie, totul ve­nea de la sine. Luam șabloane de pe cor­pul meu, pozam în oglindă. De aceea, "Bale­rina" seamănă cu mine.

- Ai apărut, dintr-odată, cu un stil foar­te personal. Cum ți-ai găsit drumul?

- Pe mine m-au impresionat foarte mult dantelăriile în piatră ale lui Gaudi (mare arhitect spaniol n.r.), făcute la Sagrada Fa­milia. Cred că și ele m-au îndreptat spre dantelăriile mele în metal. Dar norocul meu a fost că am vrut să învăț tehnica și să-mi fac singură lu­crările. Eu modelez me­­­talul la re­ce, nu prin for­­jare. Repu­saj se nu­mește tehnica as­ta. Și ca să îmi găsesc un stil, am învățat cam tot ce pot să fac cu metalele. Si­gur, aș fi putut să fac proiecte pe machetă și apoi să rog un tehnician să le lucreze. Dar eu cred că numai când cunoști tu materialul, când pui mâna pe el, îți vin ideile bune și ajungi la rezultate pe care nu le bă­nuiai.

- În Parcul Titan ai o statuie înaripată. Ce re­prezintă?

- Acel personaj fantastic l-am botezat "Numen". Când l-am făcut, m-am gândit mult la copii. Am vrut să-i încânt pe ei în primul rând. Și l-am mai pus să stea pe o placă de inox, ca să-l fac să zboare. Placa de inox este ca o oglindă care reflectă cerul și îți dă astfel senzația de zbor, odată cu forma lui aeriană.

"Bărbații încă mă privesc cu rezervă, dar sunt fascinați"

- Tu și Mara sunteți două fete băiețoase, sculp­tați cot la cot cu bărbații. Ai întâmpinat și rezerve din partea lor?

- Eu cred că înainte de toate trebuie să pui pasiune și dorință în ceea ce faci. Restul vine de la sine. Cât despre bărbați, ei încă mă privesc cu rezervă, dar sunt fascinați. Acum, de exemplu, lucrez pe un șantier unde fac o feronerie. Toți băieții de acolo nu înțeleg cum de a venit o fată care face singură ditamai pa­noul decorativ de 7 metri. Dar mie nu mi se pare că fac ceva ieșit din comun pentru o femeie. Și nu am avut de suportat vreodată glume misogine. Alt mister pentru mulți bărbați este cum de manevrez eu așa bine sculele. Să vă povestesc, de pildă, o întâmplare simptomatică, pe care am trăit-o la un service auto. Am acolo un prieten bun cu care mai colaborez. Îmi dă piese uzate din cutii de viteză și roți din­țate, ca să le pot integra în sculpturile mele în fier. Și cum într-o zi tăiam niște țevi dintr-o tobă de eșapament, un bărbat aflat în service a zis: "N-am văzut în viața mea un băiat care să mânuiască așa de bine flexul, ca fata asta". Acuma, nu neapărat că aș fi eu maestra flexului, dar trebuie să stăpânesc bine și sculele, altfel aș fi fost ciuntă.

- Deși faci muncă brută, mâinile tale nu sunt bătătorite. Și nici ale Marei.

- Am bătături, dar le îngrijesc. Am mănuși de latex, să nu-mi intre murdăria în amprente sau sub unghii, dar am și mănuși de sudor. Mulți bănuți se duc și pe cosmeticele de întreținere, că deh...!

- Spre sfârșitul dialogului nostru, aș vrea să-mi spui cu sinceritate dacă poți trăi din artă, din vânzarea sculpturilor tale în fier?

- Foarte greu. Anul trecut, de pildă, nu am vândut. Am donat, am oferit, dar nu am vândut. Mă întrețin din feronerii-uni­cat - porți, garduri și balustrade inspirate din Art Nouveau. Mi-am făcut și aici un stil al meu. Partea bună e că sunt apreciate și mai am și libertatea să fac ce vreau. Așa că nu mi-e rușine dacă fac porți și garduri. Am făcut un gard cu feronerii de lux și la Cannes. Un român care avea o vilă acolo a văzut ce lucrasem în România, pe la casele, să le zic mari, și m-a rugat să vin și acolo. Dar, dacă m-aș ocupa numai de feronerii, m-aș plafona. Până anul trecut, deja simțeam că mă pierd, mă izolasem prea tare în meșteșug. Totuși, nevoia asta de a câștiga un ban lucrând în fiecare zi are și o parte bună. Mi-a deschis enorm orizontul de artist.

- Ești o artistă tânără, în plină afirmare. Cum te simți în România?

- Nu m-am gândit niciodată să plec de aici! Mi-am văzut de treaba mea și am încercat să nu mă implic în politică. Pentru că politica poate influența și devia evoluția artiștilor. Și dacă-ți vezi de treaba ta și crezi în ceea ce faci, poți să ajungi departe. Nu trebuie să forțezi lucrurile, nu trebuie să te zbați exa­gerat de mult pentru cariera ta. Dacă muncești și te implici, lucrurile merg de la sine. Și nu sunt singura care gândește așa. Ca mine sunt mulți artiști români recunoscuți pe plan internațional. O satisfacție în plus ne-o dă și publicul iubitor de artă din România, care a început să se mărească. Poate nu are încă posibi­lități financiare să ne cumpere arta, dar măcar o apre­ciază. Așa că eu sunt mulțumită de tot ce mi se în­tâmplă aici.