Februarie, 2014. După o jumătate de oră de mers de la Vaslui, se zăresc deja primele case din Pungești. Ninge frumos și totul e alb, ca într-o poveste. Acolo, aproape de intrarea în comună, văd staționând pe marginea drumului o mașină a poliției rutiere. La plecarea din București, un coleg de breaslă m-a sfătuit să am grijă, pentru că de vreo trei luni, de când cei de la Chevron s-au instalat aici, Pungeștiul e sub asediul poliției și al jandarmilor și că sunt zile în care nici un "musafir" nu e lăsat să intre în comună. Am zis că e o exagerare, că după 24 de ani de democrație, într-o Românie europeană, așa ceva nu-i posibil. Și totuși, acum, când văd mașina poliției la intrarea în comună, încep să fiu puțin îngrijorat. Să fi bătut degeaba atâta drum? Merg încet, apropiindu-mă de primele case. Polițistul mă vede, coboară hotărât din mașină și-mi face semn să opresc. "Actele la control, vă rog! Doar permisul și buletinul". Îi întind documentele. Le studiază atent, cu privirea încruntată, fără să scoată o vorbă. Deschide apoi o agendă, transcrie meticulos datele din actele mele, face câțiva pași în fața mașinii, notează numărul de înmatriculare și se întoarce lângă mine, zicându-mi cu glas tăios: "Luați actele. Cu ce treabă pe-aici?" Îl privesc uluit, străduindu-mă totuși să rămân calm și să îi răspund politicos cine sunt și ce vreau. Mă ascultă plictisit, cu privirea opacă și aspră. "Ce s-a întâmplat?", îl întreb indignat, fiind aproape sigur că mă va întoarce din drum. "Nimic. Doar niște măsuri speciale. Puteți merge". Îmi întoarce enervat spatele și pleacă, zbârlit de frig, către mașina lui. Răsuflu ușurat și pornesc către Siliștea, primul sat din comuna Pungești. Pe drum, nici țipenie, nici o urmă de picior prin zăpada proaspăt așternută. Curțile sunt pustii, doar ici, colo, mai latră niște câini hămesiți. Înaintez încet și parcă alunec tot mai mult într-o poveste de-acum o sută de ani. Peste tot, doar case din lut, pricăjite și strâmbe, gârbovite de veacuri și vopsite în culori țipătoare. Văd câteva coșuri fumegânde, singurul semn că satul e locuit. Într-una din curți stă agățat de creanga unui copac un steag tricolor. Lângă el, flutură o pânză albă pe care stă scris cu vopsea "Stop Chevron!". La câteva case mai încolo, un alt tricolor atârnă chiar deasupra porții, iar lângă el, aceeași lozincă scrisă pe o bucată de pânză. Peste drum, la fel, un steag și o pancartă cu "Stop Chevron", agățate de streașina casei. Pe măsură ce înaintez, văd tot mai multe curți cu stindarde. Flutură agățate pe garduri, în copaci sau pe acoperișuri. Opresc mașina în fața unei curți cu steagul la poartă. Nu apuc să cobor, că deja văd ieșind din casă o femeie vânjoasă și rumenă în obraji. Deschide poarta și mă întâmpină zâmbitoare, ghicind parcă cine sunt și ce vreau de la ea. Deodată, o huruială asurzitoare ne acoperă vorbele. Un camion uriaș trece pe lângă noi în viteză, spulberând toată zăpada din drum. "Cară balast la Chevron", îmi spune femeia cu năduf. "Trec zeci de camioane d-astea pe zi, până târziu, la miezul nopții, de se cutremură tot satul. Să mergeți prin sat să vedeți case crăpate, cu pereții gata să cadă. Cine plătește toate astea? Chevron? Ponta? Nimeni nu vine să ne asculte și pe noi..." Vorbele îi vin de-a valma, cu o furie grea. Cade o clipă pe gânduri, apoi îmi zâmbește din nou. Mă invită în casă, că tocmai a pus pe cuptor niște turtă. "Scuzați deranjul, așa-i la noi, viața mai aspră." O cheamă Maria Dediu și are 40 de ani. Trăiește în casa asta împreună cu soțul și fata ei de opt ani, Miruna. "Îmi zice mereu: «Mamă, iar am visat cum îl bat jandarmii pe tata». Are zile când pur și simplu îi e frică să meargă singură la școală, că se întâlnește cu jandarmii pe drum. E plină comuna. Bântuie toată ziua de colo până colo, se fâțâie cu dubele lor și filmează tot ce mișcă. Noi n-avem voie să umblăm în grupuri mai mari de trei, patru persoane, că imediat vin și ne iau la întrebări. Dacă apare vreun străin, îl urmăresc peste tot. Asta, dacă reușește să intre în sat. Ce să vă zic, trăim într-o adevărată teroare. Suntem, cum s-ar spune, sub ocupație. Că nici tătarii, nici turcii, nici rușii nu ne-au făcut așa rău cum ne fac nemernicii ăștia. Cum vine asta, domnule, că vă văd om cu carte, unde-ați mai pomenit jandarmi români să apere o firmă străină și să ne terorizeze pe noi, români de-ai lor?"
Răscoala
Intrăm direct în bucătărie, unde e cald și miroase a plăcintă. Mă invită să iau loc și-mi promite o porție mare de turtă cu dovleac, imediat cum e gata. Zâmbește mereu, se bucură sincer de vizita mea. Ziariști n-au venit decât atunci când se organiza vreun miting, când era rost de scandal. E bine și așa, dar nimeni n-a venit până acum să-i întrebe și de viața lor de acum, de prigoana în care trăiesc, să afle cu adevărat de ce nu vor ei să vină Chevron-ul aici. Sunt mulțumiți așa, cu traiul ăsta amărât, n-au nevoie de sondele lor, de gazele lor de șist. Știu și ei ce înseamnă "extracție prin fracturare hidraulică", s-au informat, au cerut părerea specialiștilor, au văzut pe internet ce-au pățit alții de la gazele astea, prin alte țări, cum le-au otrăvit apa și le-au stârpit pământul, că nu mai ieșea nici fir de buruiană din el. Aici, în Pungești, e apă din belșug, din trei în trei case vezi o fântână. Oamenii au, slavă Domnului, pământul mănos și animale multe în bătătură, că doar din asta trăiesc. Cum să vină cineva așa, nitam-nisam, să pună stăpânire peste destinele lor și să le otrăvească apa? Cum să stea ei și să aștepte liniștiți o nenorocire ca asta? "Ce-or fi zis ei? «Ia mai dă-i încolo de amărâți, că-s proști grămadă și îi păcălim noi repede.» Chiar îmi zicea într-o zi un jandarm: «Bă, pentru ce vă luptați voi atâta? Nu vedeți că sunteți vai de capu' vostru de sărăntoci?» Nu-i adevărat. I-am zis să vină să vadă ce avem noi în cămară. Că noi mâncăm numai ce-i sănătos, lapte, brânză, ouă, carne, totul proaspăt și natural, în timp ce el mănâncă numai plastic și otrăvuri de la supermarket. N-a mai zis nimic, rânjea așa, ca prostu'. E adevărat, noi nu ne permitem vile sau excursii prin nu știu ce țări. Dar avem și noi bucuriile noastre și ne place să trăim așa. Uite, chiar ieri a fătat vaca noastră un vițel de toată frumusețea. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar asta înseamnă o mare bucurie în viața noastră".
Calvarul din Siliștea a început astă-toamnă, când Chevron a adus primele utilaje pentru instalarea sondei de explorare. Sătenii auziseră că va începe cândva daravera, dar nu știau exact când. Încă din august umbla zvonul că cei de la firma americană Chevron ar fi bătut palma cu Mircia Vlasă, primarul comunei. Ba chiar că ar fi cumpărat un teren de-al lui pentru instalarea sondei, lucru confirmat mai târziu. Tot atunci au început să apară prin sat niște oameni ciudați, care umblau din poartă în poartă și împărțeau tot felul de lucruri. Șepci, tricouri, pixuri, abonamente la nu știu ce ziare, ori chiar sarmale și cutii cu iaurt. "Păi iaurt ne trebuie nouă?", sare plină de furie Maria. "Când aproape la fiecare casă oamenii au cel puțin o vacă în ogradă? Normal, așa ceva ne-a enervat foarte tare, mai ales când am văzut că după ce îți dădeau toate cadourile astea, te puneau să semnezi într-un tabel că ești de acord cu explorarea gazelor de șist, în comună. Ăi mai bătrâni și fără carte au semnat. Au mai semnat și alții, care habar n-aveau ce-s alea gaze de șist. Dar cei mai mulți s-au oțărât tare la domnii ăia, că au fugit mâncând pământul, nu alta. Și nici că s-au mai întors".
Și totuși, pe 16 octombrie dimineața, pe strada principală a comunei au început să apară câteva camioane uriașe, care cărau tot felul de monștri din fier. Oamenii s-au alarmat imediat. S-au adunat chiar acolo, la marginea câmpului, și s-au așezat în genunchi pe șosea, blocând trecerea camioanelor. În nici jumătate de oră, au apărut, ca din pământ, sute de jandarmi înarmați până în dinți. "Nu știu de unde au adus așa repede atâta oaste. Le-au trebuit șase ore ca să-i salveze pe oamenii ăia căzuți cu avionul în Apuseni, și la noi au venit imediat. Sute de jandarmi, pentru câțiva amărâți care stăteau în genunchi și se rugau să fie lăsați în pace, să nu îi otrăvească cu porcăriile lor". Maria era acolo. Își amintește că simțea un curaj cum n-a mai avut niciodată. Nu a știut până atunci cât de uniți și puternici pot fi niște țărani amărâți ca ei și cât de mici pot deveni în fața lor ditamai guvernanții, care le chinuie zi de zi viața. Imensa ei bucurie n-avea să dureze însă prea mult. Jandarmii au reușit să încercuiască grupul de protestatari și să-l împingă pe marginea drumului, eliberând accesul camioanelor. În urma îmbrâncelilor, au fost răniți șapte oameni, doi dintre ei, mai bătrâni, foarte grav. Așa s-a încheiat primul episod al unei răscoale care avea să transforme în scurt timp comuna Pungești într-o zonă de război. "De-atunci, noi nu mai avem deloc liniște. Suntem tratați ca ultimii infractori, păziți zi și noapte de zeci de jandarmi. Vă rog să mă credeți, la Pungești, adică acasă la noi, ne simțim de la o vreme ca într-un lagăr de concentrare".
Înăbușirea răscoalei
Pe soacra ei o cheamă la fel, Maria Dediu. Are 70 de ani, e scundă și slabă ca un țâr și trăiește singură într-o casă veche de-un secol, cu prispa într-o rână și acoperișul gata parcă să cadă. În odaia ei, toți pereții sunt plini de icoane. Se roagă dimineața și seara, câte o jumătate de ceas, și citește mereu, înainte de culcare, câteva versete din Noul Testament. Noaptea, când trece pe drum vreun camion spre Chevron, sare ca arsă din pat și își aruncă privirea din nou la icoane. Casa se zguduie din toate colțurile, fereastra tremură gata să se spargă, dulapul o ia parcă din loc și ea stă așa, cu ochii la Maica Domnului, și se roagă în șoaptă, cu disperare, ca și cum atunci ar trăi ultima clipă a vieții ei. "Domnule, noi ne simțim foarte rău. Așa, deodată. Nu ne mai putem odihni nici noaptea ca lumea, de când stăm cu atâta grijă și frică în spinare. Că am și eu niște ani și am trecut prin multe, dar așa ceva n-am pomenit nici în poveștile moșilor mei. Au venit vrăjmași mulți, de ne-au luat tribut, ne-au chinuit în toate felurile, doar că nimeni n-a îndrăznit să ne ia și pământul ori să ne otrăvească apa. La noi, chiar primarul a vândut pământul străinilor ca să scoată gazele astea din el. Și treaba asta nu-i așa, un fleac, cum ți-ai vinde vaca din bătătură. Ăsta e necaz mare, că ne-a vândut tot satul, cu tot cu oamenii ăștia amărâți care l-am votat. Cu Ponta la fel e socoteala, că și pe-ai lui tot noi i-am votat, după ce ne-au amăgit că ei nu vor gaze de șist. Iaca, acum și-au schimbat gândul și ne-au vândut și ei ca pe niște dobitoace la iarmaroc". Oamenii din sat îi spun bătrânei "terorista", pentru că așa mică și slabă cum e, stă mereu în linia întâi a baricadei, în luptele lor cu scutierii, ocărându-i neîncetat pentru toate relele pe care le fac. A rămas viu în memoria oamenilor un anume moment, în care ea l-a întrebat pe unul dintre jandarmii mai înfocați dacă își mai aduce aminte pentru cine a depus jurământul. "Zi, măi, băiete, când ai îmbrăcat uniforma asta, pentru cine ai depus jurământul? Pentru România? Sau pentru americani? Și-atunci, de ce ne bați pe noi, românii?" Mai povestește lumea că în vreme ce ea îl muștruluia de zor, jandarmul acela fioros ar fi rămas smirnă, fără să clipească măcar, și parcă deodată ar fi lăcrimat puțin. Maria nu a lipsit de la nici un protest, a fost acolo și atunci când era cel mai greu, în ploaie sau ger, ori când jandarmii snopeau cu bătaia. A rămas uneori chiar și noaptea, adăpostindu-se alături de ceilalți oameni într-un cort uriaș, pe care l-au întins chiar în fața Chevron-ului. Acolo era tabăra lor, a țăranilor răsculați care au înființat ad-hoc așa-numita "Mișcare de rezistență de la Pungești". Stăteau zi și noapte acolo, încercând să atragă atenția lumii întregi că în satul lor se petrec abuzuri greu de imaginat. Iar Maria cea scundă și slabă, terorista comunei, era parcă îngerul lor păzitor. Le ducea zi de zi de-ale gurii, pături sau haine mai groase, ceaiuri și leacuri celor care dădeau semne de slăbiciune ori osteneală prea mare. Îmi povestește toate astea cu smerenie în glas și cu o anume tristețe. Pentru că, din păcate, tabăra lor nu mai este. Într-o noapte geroasă, pe 2 decembrie anul trecut, scutierii au năvălit peste ei pe neașteptate și i-au călcat în picioare. Era vreo patru dimineața. Maria dormea liniștită, în vreme ce satul era invadat de jandarmi, peste o mie la număr, aduși într-o misiune fulger, din mai multe orașe din țară. Deodată, casa ei hodorogită s-a zguduit iar. Nu, nu mai erau camioane. Era un vuiet sinistru, de parcă luase foc tot satul. De undeva, de departe, se auzeau țipete și un tropot greu, ca de copite de cai, iar aici, în fața casei, era agitație mare. A pus numaidecât o haină pe ea și a ieșit afară. Drumul era plin de scutieri, zeci, poate sute. Stăteau încolonați de-a curmezișul drumului, cu căștile pe cap și cu bastoanele pregătite, gata oricând de atac. În fața lor, la vreo doi pași, câțiva oameni cu fețele năucite de furie țipau și huiduiau din toți rărunchii. "Jandarmeria apără hoția!" Nimeni însă n-avea îndrăzneala să facă un pas înainte. Scutierii împânziseră satul. Au blocat toate drumurile și toate văile dimprejur, pentru ca acolo, la tabăra lor din fața Chevron-ului, să nu mai poată ajunge nimeni.
În timpul ăsta, alți jandarmi s-au ocupat doar de cei rămași peste noapte la cort. În doar câteva minute, au distrus totul, fără nici o împotrivire. De cum a ieșit în stradă, Maria a înțeles care era planul lor. S-a apropiat de cordonul de scutieri, încercând cu mare curaj să treacă printre ei. "Lăsați-ne, maică, să ajungem la ai noștri! De ce ne țineți aici? Ca să nu vadă nimeni cum îi căsăpiți voi cu bătaia?". Nici n-a ajuns bine lângă ei, că au îmbrâncit-o ca pe o păpușă de paie. Femeia asta mărunțică și slabă ca un țâr zăcea lată pe drum, la picioarele scutierilor. Nu s-a lovit ea prea tare, dar gestul ăsta a necăjit-o cumplit. Cum s-o azvârle ca pe o stârpitură, chiar aici, acasă la ea? Mă privește în ochi și-mi zâmbește amar. "Așa a fost, batjocură mare. Îmi pare rău de ochelari, că de la smucitura aia mi-au căzut și s-au făcut țăndări. Și iaca, acum văd așa, ca prin ceață, că n-am avut bani să-mi iau alții. Și brațul ăsta mă mai doare oleacă de la umăr, că am căzut pe el. Ei, dar astea-s nimicuri, durerea cea mare a rămas aici, la suflet. Că abia după ce ne-au năbușit ei răscoala a pornit adevărata prigoană. Trăim astăzi, în satul nostru, ca niște prizonieri de război, la fel cum trăiau oamenii ăia amărâți din Siberia. Poliția și jandarmii fac legea aici. Cum ieși din ogradă, gata, te controlează la acte, te iau la întrebări, unde mergi, ce faci. Ne filmează tot timpul, ca pe hoți, au umplut satul cu amenzi și dosare penale, cred că sunt o sută de oameni cu necazul ăsta pe cap. Și băiatul meu are vreo trei amenzi. Una că a stârnit lumea la răscoală, alta că a tulburat liniștea publică și încă una, că n-avea număr de înmatriculare la căruță. Fac orice ăștia, doar ca să sperie lumea, să nu mai iasă nimeni în stradă. De la primărie au amenințat că le iau ajutoarele sociale dacă mai protestează. Păi cum să trăiești așa, cu spaima asta pe spinare?". Oftează greu, lăsând privirea resemnată în jos. Pentru ea, nu mai e poate așa necaz mare, dar pentru tinerii satului, viitorul e ca un coșmar. "Dacă nu se schimbă nimic, peste câțiva ani, comuna asta o să dispară. O să rămână numai deșert".
Prigoana
Constantin Spiridon are o mică fermă cocoțată pe un deal, la nici un kilometru distanță de terenul pe care va fi instalată sonda. Acum câțiva ani, a obținut prin agenția SAPARD vreo opt miliarde de lei vechi, a mai împrumutat de la bancă încă cinci miliarde, și a pornit investiția. Astăzi e aproape convins că au fost bani aruncați. De când a aflat că la Pungești va fi amplasată o sondă pentru gaze de șist, toate proiectele lui s-au năruit. "Eu am, cu tot cu viței, vreo 50 de animale. Zilnic produc aproape 600 de litri de lapte. Consum două tone de apă în fiecare zi. Păi ce fac eu cu toată munca mea, dacă se otrăvește apa, mai ales că am ferma așa aproape de sondă? Nimeni n-a venit să ne explice, să ne dea o garanție, o asigurare, ca în caz de vreo nenorocire, să știm că cineva ne va despăgubi cumva. Nu, au venit hoțește, fără să ne spună nimic, tratându-ne ca pe niște dobitoace". Anul trecut, pe 16 octombrie, s-a alăturat și el celor care au blocat în genunchi calea de acces a camioanelor cu utilaje. A stat față în față cu jandarmii, sperând că până la urmă măcar se va găsi cineva să stea de vorbă cu ei. Nici pomeneală. Au fost îmbrânciți cu sălbăticie și aruncați pe marginea drumului. "În toată îmbulzeala aia, unul dintre jandarmi m-a lovit cu pumnul în piept. A dat tare, ca într-un sac de box. Am căzut pe spate și n-am mai știut nimic, până când m-am trezit la spital. Eram cu toții șapte oameni răniți. A doua zi, se zvonea că prefectul ar fi dat ordin să fim cu toții externați, pentru că ieșise vâlvă mare, că la Pungești oamenii sunt omorâți în bătaie. Dar eu nu eram bine deloc și m-au transferat la un spital din Iași". Astăzi, face un tratament special, cu un medicament scump, pentru subțierea sângelui. Din cauza loviturii, s-a ales cu niște cheaguri de sânge în zona inimii. În fiecare dimineață se trezește transpirat fleașcă, respirând greu și cu dureri mari care pornesc din piept și se întind pe tot brațul stâng. "Asta e democrația în România. Acum trăim sub ocupația jandarmilor, ca după un război în care am fost înfrânți. Peste tot controale, peste tot poliție, iar acolo, la poarta Chevron-ului, permanent stă o «regină», adică mașina aia mare și blindată a jandarmeriei, în timp ce dincolo de gard se lucrează de zor, se pregătește terenul pentru instalarea sondei. De când are voie Jandarmeria Română să păzească o firmă străină? Sau să-l apere pe primar de cetățenii care l-au votat? Fata mea a primit două amenzi și-au amenințat-o la Vaslui cu pușcăria, pentru că instigă lumea la răscoală. Sunt zeci de dosare penale și amenzi. Dacă ne adunăm cinci oameni pe stradă, imediat suntem luați la întrebări. La magazinele din Siliștea sau Pungești, ăia de-au participat mai des la proteste nu pot să cumpere nimic, nu le dă nici cu bani. Spuneți-mi și mie, ce fel de Românie e asta?".
Trupele lui Satana
Îl cheamă Gheorghe Munteanu și are 80 de ani. "Astăzi se împlinesc 29.322 de zile de când m-am născut chiar aici, în casa asta din Pungești". Râde ghiduș, spunându-mi că așa îi place lui de la o vreme, să-și numere zilele. A trăit vremuri grele, războiul, foametea din '46, colectivizarea, dictatura lui Ceaușescu. Dar niciodată n-a fost mai rău ca acum, când știe că peste câțiva ani, satul ar putea să dispară. Pe 16 octombrie a fost și el lovit în îmbulzeala aia cu jandarmii. După ce au fost încercuiți și împinși pe marginea străzii, a încercat să iasă de-acolo, strecurându-se printre picioarele lor. "Eu sunt cardiac din 2007. Dacă mă supăr oleacă sau mă apucă vreo teamă, inima mi-o ia la fugă, se duce cu 170 de bătăi pe minut. În ziua aia, când m-am văzut prins în lanțul ăla de jandarmi, m-a luat deodată o amețeală mare și am dat să ies. M-am târât printre picioarele lor și i-am rugat să mă lase, că nu mă simt prea bine. Unul din ei mi-a zis «Stai moșule, aici!» și mi-a izbit un genunchi chiar în capul pieptului, că nu mai puteam deloc să respir. Atâta mai țin minte, că pe urmă nu m-am trezit decât la spital, când aveam niște tuburi pe mine. Îmi aduc aminte că a venit o asistentă mai voinică și mi-a zis așa: «Era să mori, tataie!». Că mai bine muream decât să trăiesc calvarul ăsta care a venit peste noi". De atunci, îi e frică să mai iasă pe stradă. Cum vede un jandarm, inima lui o ia din nou razna. Și sunt mulți, foarte mulți, e imposibil să ieși pe drum și să nu-ți iasă măcar unul în cale. "Trupele lui Satana", zice cu lacrimi în glas. "Așa am ajuns. Să ne lovească cei ce ar trebui să ne apere". Așa că stă numai aici, în ograda asta sărăcăcioasă, cu grijile și amintirile lui. De cinci ani, are femeia bolnavă de alzheimer și el o îngrijește ca pe un copil. O schimbă de haine, o spală, îi dă să mănânce. "Ne-am luat acum 61 de ani. Am trăit frumos împreună, era o mândrețe de femeie. Acu, dacă-i așa bolnavă, nici măcar n-am cu cine să mai împart gândurile". Întoarce privirea la ea și zâmbește amar. Îmi arată apoi niște fotografii vechi, să văd cum era ea în tinerețe sau cum arăta satul lor atunci când trăiau liniștiți. "Domnule, să știți de la mine, satul ăsta nu mai are viață lungă. Și aud că-s mai multe aici, în Vaslui, unde vor să scoată gazele astea. Și când o să înceapă, atunci să vezi, c-o să ne otrăvească pământul și toate văile astea o să fie un pustiu. Eu poate n-o să apuc nenorocirea asta, dar tinerii o să rămână ca niște orfani. Toți domnitorii pe care i-am avut au căutat să apere Moldova noastră. Numai ăștia de-acum au pus-o pe tavă străinilor și-au învrăjbit românii între ei. Să le fie rușine, că n-au nici un Dumnezeu!"
Uneori, noaptea, casa lui hodorogită se zguduie din toate încheieturile, și-atunci sare din pat îngrozit, crezând că-i cutremur. Nu, nu e decât un alt camion care aduce material pentru sondă. Pe urmă, o vreme, nu mai poate să doarmă. Stă întins în pat și își numără iar zilele de când s-a născut, ca și cum ar vrea să afle cât i-a mai rămas de îndurat.
Epilog
Încă mai ningea când am pornit spre ieșirea din Pungești. Drumul era la fel de alb, neatins de nici o urmă de om. Doar o mașină de patrulare a jandarmilor mai trecea încolo și încoace, lăsând dâre negre în urmă. Mergea încet, chiar foarte încet, atât cât era nevoie pentru ca jandarmul din dreapta șoferului să poată filma nestingherit tot ce-i iese în cale. Nu m-au cruțat nici pe mine, m-au filmat tot timpul, de când am venit în Pungești. Mă filmează și acum, la plecare. Trec pe lângă mine, în sens opus, apoi se întorc și parcă ar vrea să mă însoțească din urmă, până la ieșirea din ultimul sat al comunei. În jur, nici țipenie, curțile oamenilor sunt pustii, totul e alb și încremenit. O neliniște stranie îmi dă parcă ghes să mă grăbesc, să ies cât mai iute din decorul ăsta apăsător. În urmă, ceva mai departe, văd din nou mașina jandarmilor. De data asta, încep să mă tem. E o teamă pe care parcă am mai simțit-o, care vine din amintirea unui coșmar pe care-l credeam dispărut. Da, știu acum, e aceeași teamă și apăsare grea pe care le simțeam cândva, zi de zi, când toată România trăia sub teroarea feroce a Securității.