Sunt într-o încăpere largă și luminoasă, ticsită de icoane și cărți. Mă privesc atâtea chipuri de sfinți, încât, dacă nu ar fi rumoarea spitalului care palpită la o distanță de câțiva metri de mine, m-aș crede în chilia unui călugăr. Pe patul simplu, de "gardă", stau risipite câteva dvd-uri. Recunosc chipul părintelui Dumitru Stăniloae și al lui Neagu Djuvara. Pe birou, deasupra unui vraf de tratate de medicină, se află un volum de Amos Oz, iar în mica bibliotecă, multe titluri creștine: "Fericiți cei prigoniți", "Ne vorbește părintele Iustin Pârvu", "Viața lui Iisus", de Pappini.
E cald și pace. E bine. Atmosfera asta liniștită mă potopește pe negândite, după ce m-am luptat cu frigul năprasnic și nămeții de afară. Mă gândesc că doar câțiva pereți mă despart de saloanele în care se scurg dramele mute ale unor copii răstigniți de soartă. Strâmbi, deformați, cu spatele încovoiat, cu picioarele răsucite, cu încheieturile dislocate încă din naștere, prichindei amărâți, care nu au putut să meargă niciodată sau nu și-au putut privi la față părinții decât întinși în pat. Copii proscriși care vin aici, la "Clinica de chirurgie și ortopedie pediatrică" a Spitalului "Marie Curie" din București ca la un ultim liman. Dincolo de el, nu se mai întinde decât deznădejdea neagră și o viață în infern. Părinți care vin cu gândul că pruncii le-ar putea fi salvați, dacă "domnul profesor" face o minune. Și-a și făcut. Urmaș al unui medic gigant, doctorul Pesamosca ("Tata Pesi, îngerul copiilor"), căruia i-a fost ucenic, Gheorghe Burnei împlinește mai departe miracolul unor intervenții chirurgicale nescrise în vreo carte de medicină, dar care astăzi sunt vestite pretutindeni. Tehnici operatorii îndrăznețe, despre care domnul profesor doctor Gheorghe Burnei vorbește cu o smerenie dezarmantă, spunând - "Nu le-am inventat eu. Mi-au fost revelate de Dumnezeu!".
Când am citit aceste cuvinte ale sale era în seara de Ajun, înainte de Crăciun. Vă mărturisesc că sinceritatea acestui om m-a șocat și mi-a smuls o lacrimă adevărată. Așa că am vrut neapărat să-l cunosc, iar acum sunt chiar în cabinetul său. Un cabinet-chilie, în care cred că domnul doctor vine pentru a se umple de har, rugându-se la icoanele de pe pereți. Altfel nu-mi explic de unde atâta pace, de parcă ai fi în odaia unui duhovnic iscusit.
Ceaslovul de învățătură
A vrut să fie medic. Asta își amintește limpede. Încă de mic, de prin clasa a patra, când copiii se visează pompieri sau aviatori. De fapt, aviator s-a gândit că se poate face și el, privind cerul albastru de deasupra satului. Sau agricultor, ca părinții lui. Dar numai dacă nu se va putea face medic. Daaaaa... Asta își dorea din adâncul sufletului. Nu pentru faimă, și nici pentru bani, deși, în vremea comunismului, medicii aveau și una, și cealaltă. Nu. Ci pentru a fi aproape de oameni. Pentru a-i ajuta. "Medicina a fost pentru mine un vis, încă din școala generală. Unchiul meu avea un prieten care era doctor. Se vizitau reciproc, iar eu ascultam discuțiile dintre ei. Medicul îi povestea unchiului meu despre oamenii care veneau la el cu boli grave și care, odată salvați, îi mulțumeau ori de câte ori îl întâlneau pe stradă. Asta pe mine m-a impresionat profund și m-a făcut să aleg medicina. Mi s-a părut extraordinar să poți să faci atâta bine semenilor tăi. Așadar, nu am ales o profesie, ci un vis".
Dar din satul Vulcana-Pandele și până la "Clinica de chirurgie și ortopedie pediatrică" de la Spitalul "Marie Curie", al cărei șef este acum, a fost un drum lung.
"Eu am fost tot timpul credincios. Așa m-a învățat mama, care este o femeie cu credință vie, puternică. Mă credeți că eu am învățat să citesc pe Biblie? Era singura carte din casă, iar mama așa mi-a arătat primele litere. Ca și Creangă cu Ceaslovul!"
În satul în care s-a născut domnul doctor Burnei, oamenii nu aveau ambiții atât de mari. Puțini copii visau la liceu sau la facultate. O școală profesională era de ajuns, pentru că în acele vremuri cenușii, tot ce-și doreau țăranii pentru pruncii lor era să aibă o meserie. Majoritatea plecau dimineața, cu "rata", la muncă la Târgoviște, iar seara, munceau în bătătură. Gheorghiță a fost singurul copil din sat care și-a pus în minte să învețe cât de mult va putea.
"Eu nu am vrut nicio clipă să fiu o povară pentru ai mei. De aceea, mi-am zis că o să fac un liceu la care o să învăț o meserie, și, dacă nu reușesc să intru la Medicină, voi avea unde să lucrez. Am fost învățat de mic cu munca. Încă de când aveam zece ani, cam de prin clasa a patra, munceam în bătătură, ajutându-mi părinții. Am învățat atunci ceva foarte folositor, că un lucru bun se face cu efort și concentrare și că trebuie să duci la capăt ceea ce începi. E un lucru util și în sala de operație, când aleg calea cea mai bună, chiar dacă e și cea mai grea".
Mâna nevăzută a lui Dumnezeu
"Cu timpul, mi-am dat seama că întotdeauna în viață te călăuzește mâna nevăzută a lui Dumnezeu. E o forță care te cuprinde în totalitate, îți deschide un univers pe care nu-l știai înainte și te face să te simți în siguranță, chiar dacă ești pus în fața unor situații complet noi. Pe mine, ea m-a condus ori de câte ori aveam de făcut o alegere. După ce am terminat școala primară în satul meu, am plecat la Târgoviște, să mă înscriu la un liceu. Căutam unul în care să învăț o meserie, pentru că v-am spus că nu doream să le fiu o povară alor mei, dar, în același timp, voiam un liceu care să-mi permită să mă pregătesc pentru facultatea de medicină. Așa am ajuns, cu totul întâmplător, colindând străzile orașului, în fața Liceului Economic. Era un liceu bun, din care ieșeam cu o meserie, dar în care m-am putut pregăti și pentru facultate. Aveam dascăli care țineau atât de mult la mine, încât, în timpul orelor, mă lăsau într-un colț să citesc cărțile mele de medicină. Atunci mi s-a părut că am găsit acest liceu întâmplător acum însă sunt convins că Dumnezeu m-a îndrumat către el. Așa am ajuns să fiu singurul din clasa mea care am intrat la Facultatea de Medicină din București, în condițiile în care la admitere am fost 12 pe un loc".
Facultatea de Medicină a fost grea. Grea și frumoasă. Studenții puțini formau o elită. Erau tineri și determinați să reușească. "Toți colegii mei din acel timp au ajuns sus. Au reușit, pentru că au muncit cu toții foarte mult. Atunci nu existau cursuri pe care să le putem scoate la imprimantă și nici nu era atât de ușor să tragi ceva la xerox. Cărți de medicină erau puține în librării, așa că trebuia să ne bazăm pe niște cursuri litografiate. Era câte un exemplar pentru fiecare an, așa că făceam cu rândul ca să le citim. Trăgeam la sorți și ne împărțeam în ture. Putea să-ți vină rândul la miezul nopții. Dar eram fericiți, iubeam ceea ce făceam. Ne-am dat seama că am format o familie. Nu plecam nici în vacanțe decât pentru o săptămână, două. Stăteam în spital, ca să învățăm de la alți medici. Așa a trecut toată studenția. Nu am știut de chefuri sau de distracții. Dar nu le-am dus dorul".
Cu credință, în fața morții
Era chircită pe pat, făcută ghem de o coloană vertebrală bolnavă. Nu putea sta dreaptă, nu putea să meargă la fel ca toți oamenii. "Era atât de încovoiată, încât îți era greu și să vorbești cu ea. Am discutat cu ea doar întinsă în pat".
Ca să o opereze, doctorul Burnei a venit special la Brașov. Urma să conducă o echipă de medici din oraș, într-o intervenție care se anunța foarte grea. Era într-o sâmbătă, în timpul lui liber, singurul răgaz în care se putea desprinde puțin de clinica de la București. S-a frământat cum să o opereze, și-a făcut un plan și se gândea să-l pună în aplicare.
În dimineața aceea s-a trezit foarte devreme, în camera lui de hotel. Ceasul arăta ora 4.30, iar inima îi era strânsă. S-a grăbit la spital, i-a așteptat pe medici, a vorbit încă o dată cu fetița, dar apoi s-a întâmplat ceva neașteptat. În inimă, acolo unde caută răspunsuri de la Dumnezeu, a simțit că greșește, că nu e bine să intre în sala de operații. Le-a spus asta și celorlalți medici, apoi s-a urcat în tren și s-a întors la București. "Ceilalți mi-au spus că am înnebunit, că am făcut atâta drum de pomană, că am venit de la București doar ca să mă întorc, dar eu nu am cedat. Am simțit foarte clar că fetița nu trebuia operată. Nu atunci!". În cele din urmă, intervenția chirurgicală a avut loc. Dar s-a petrecut doar atunci când a simțit că este de la Dumnezeu. "Și ne-a reușit! Așa a lucrat harul Lui, că operația a fost un mare succes. Fetița e acum dreaptă, merge ca orice om, dacă o vezi pe stradă, nu recunoști în ea infirma care a fost. Sunt foarte fericit că va avea o viață normală, că se va căsători și va avea o familie, la fel ca noi toți".
Să iei decizii bazându-te pe rugăciuni, să pui totul pe seama lui Dumnezeu, fără teamă de ironia celor din jur, să crezi că-i datorezi toate realizările tale, tot chinul, toate nopțile nedormite, toată inspirația, asta înseamnă să fii smerit. O smerenie pe care nu o întâlnești foarte des, nici măcar la călugări. Domnul doctor Burnei face asta zilnic și o face cu o sinceritate și o simplitate dezarmante.
"Nu știu dacă fac bine sau rău, dar eu vă mărturisesc ceea ce am învățat timp de 33 de ani: când faci intervenții operatorii, în cazuri excepționale, în cazuri care știi că se soldează de obicei cu un deces, numai Dumnezeu este Cel care te poate înconjura cu harul său și te poate ajuta să vindeci copilul. Atunci sondezi, practic, necunoscutul. Să știți că toți prietenii mei chirurgi sunt credincioși. Poate că nu o arată, dar cred în Dumnezeu. Când te afli zilnic în fața morții, nu poți să fii altfel.
Odată mi-a fost trimis un copil care era foarte bolnav. Avea o afecțiune a coloanei vertebrale atât de gravă, încât îl împiedica să respire. Am citit zeci de articole de specialitate despre această boală, dar în toată literatura mondială nu existau soluții care să-l vindece. Erau cinci, șase variante de a-l opera, care însă doar îi ameliorau situația. Când am intrat în sala de operație le aveam în minte pe toate, dar când am început să operez, am avut, deodată, o străfulgerare, o soluție nouă, care nu mai fusese încercată până atunci. Am simțit că este de la Dumnezeu și am pus-o în aplicare imediat. A trecut un an de la acea intervenție, iar evoluția copilului mi-a dovedit că nu am greșit. Puteam să aplic celelalte variante indicate de literatura de specialitate, dar rezultatele ar fi fost de o sută de ori mai proaste. Am convingerea că, în acel moment, prin rugăciunea mea și a părinților copilului, a apărut grația lui Dumnezeu. Eu însumi spun de multe ori: «Tu, Doamne Atotputernic, ajută-ne să rezolvăm acest caz!». Și m-a ajutat! Întotdeauna".
Un mare maestru: doctorul Pesamosca
Domnul doctor Burnei e înalt și zvelt. Când vorbește, își caută cu atenție cuvintele. E atent, de parcă ar opera. Sobru, calm. Din când în când, fața toată i se luminează de un zâmbet și atunci e parcă alt om. Când însă ajunge la cazurile sale dificile, la copiii pe care i-a vindecat, vocea îi tremură și ochii i se încețoșează. Acolo e punctul în care i se adună întreaga existență și în care începi să-l descoperi cu adevărat. Pentru că, dincolo de tratate și pricepere profesională, el este un om îndrăgostit de oameni. De ei și de Dumnezeu.
"Vedeți colțul acesta cu icoane? Eu îi spun «catapeteasma mea», pentru că mi-au spus preoții care au venit la mine că seamănă cu o catapeteasmă de biserică. Icoanele nu sunt însă luate de mine. Fiecare dintre ele e un dar de la un pacient vindecat. Vin și mi le aduc după operație, iar eu le atârn aici, în cabinet. Un chirurg trebuie să aibă trei lucruri - mână, minte și inimă. Dar în momentele în care operezi, e nevoie de sânge rece. Ești conștient că tu faci o mică agresiune, ca să înlături un mare rău care asuprește un copil. Eu mă atașez de copii, intru pe aceeași lungime de undă cu ei, iar ei, la rândul lor, simt nevoia să se lege sufletește de mine. Nu e ușor, legătura nu se petrece instantaneu, dar, odată făcută, nu mai poate fi ruptă. Ei simt că eu mă apropii de ei ca să le fac un bine. Simt!".
Domnul doctor Gheorghe Burnei operează de peste 30 de ani. O viață de om. Una petrecută alături de un alt mare doctor, care i-a fost maestru - Alexandru Pesamosca. Numele său este astăzi foarte cunoscut, datorită miilor de copii pe care i-a salvat și datorită vieții ieșite din comun pe care a dus-o. Devenise un mit. S-a scris mult despre el. În "Formula AS" a apărut un reportaj excepțional despre "Tata Pesi, îngerul copiilor". Nu mai avea casă, nici familie, mulțumindu-se cu camera lui cât o chilie, în care petrecea puținul timp în care nu era alături de copiii bolnavi. Un om cu o inimă uriașă și un zâmbet de neșters. Un doctor minunat, care a știut că, înainte de a avea o mână sigură, un chirurg de copii trebuie să aibă o inimă fierbinte.
"Douăzeci și trei de ani am lucrat cu domnul doctor Pesamosca. Aproape întreaga mea carieră medicală. La el am ajuns, după ce m-am rugat îndelung, la sfatul mamei mele. Voiam să ucenicesc pe lângă el, dar specialitatea chirurgiei ortopedice pediatrice tocmai fusese desființată. Dar harul lui Dumnezeu a lucrat și, în cele din urmă, am ajuns să fac rezidențiatul cu el. Domnul doctor Pesamosca m-ar fi vrut alături de dânsul și după aceea, dar nu s-a putut. Ca să rămân în București, ar fi trebuit să trec pe la Elena Ceaușescu. Era singura în măsură să aprobe așa ceva. Dar nu am vrut să mă duc și am plecat la Mangalia, unde am așteptat zece ani. După revoluție, am primit un telefon de la domnul doctor Pesamosca. Mă chema la București și am venit. De atunci am rămas împreună, până la moartea sa, iar acum, ori de câte ori operez și îi văd pe fereastră mormântul, știu că mă privește. Locul său de veci a fost așezat special în fața sălii de operație, unde a lucrat timp de decenii. Să vegheze în continuare".
Operațiile din vis
Când doctorul Burnei se întâlnește cu un copil care este grav bolnav, iar operația sa este foarte dificilă, somnul nu se mai lipește de el. Se frământă până la epuizare, se roagă, citește, întreabă, căutând o soluție.
"Mă scol din somn de multe ori, pentru că dacă adorm cu această frământare, subconștientul, atunci când găsește ceea ce caută, mă trezește. Unele cazuri le visez. Pur și simplu adorm cu frământarea în minte, iar în timpul somnului visez o abordare pe care nu a mai încercat-o nimeni. E revelația lui Dumnezeu! Căutând în sine rezolvarea, la un moment dat, acea scânteie divină îți aduce lumina de care aveai nevoie. Eu cred că, atunci, rugăciunea mea se unește cu rugăciunea părinților copiilor, iar grația lui Dumnezeu vine ca o scânteie în ajutorul acestor ființe plăpânde și mă sprijină, mai apoi, pe tot parcursul, ca să ajung la un rezultat bun. Eu sunt un om obișnuit. Ca toți ceilalți. Nu fac nimic pentru a atrage această grație. Nu am nicio practică specială. Mă rog doar lui Dumnezeu, ca orice om, respect anumite rânduieli ale Bisericii Ortodoxe, dar sunt orientat către un scop precis - implor ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea opera, iar venerația mea atrage grația lui Dumnezeu. În momentul când harul Lui se coboară asupra mea, am o senzație de descătușare, de libertate, și tot ceea ce fac în acele momente evoluează cu siguranță și certitudine".
Visele domnului doctor Burnei nu sunt simple semne legate de apropierea de Dumnezeu. Nu. Ele se concretizează în cazurile excepționale care sunt rezolvate într-un mod diferit, apoi sunt publicate în reviste de specialitate și recunoscute la nivel mondial. Până acum, domnul doctor a strâns 20 de cazuri de acest fel. Cazuri care l-au făcut faimos.
Când Bucureștiul dă "ora exactă" în medicina internațională
În cabinetul domnului doctor, peste drum de peretele cu icoane, este un perete plin de diplome. O recunoaștere internațională pentru performanțele unui chirurg român, luptându-se cu problemele unui sistem medical de care ne izbim cu toții. A pus în viața lui multă muncă, multă credință și rugăciune și-a izbutit. Mă întreb de ce nu a plecat în străinătate, la fel ca ceilalți 10.000 de medici care părăsesc, anual, România.
"Eu cred că se întâmplă ceva cu țara aceasta a noastră. Papa nu a numit-o degeaba «Grădina Maicii Domnului». Deasupra ei există un har, unul de care putem să ne împărtășim cu toții. Eu, în concedii, colind mult prin mânăstiri. Nu a existat vacanță în care să nu merg cel puțin la o mânăstire. Chiar și când am fost plecat în străinătate, am căutat mânăstiri catolice și am mers la ele. Am vizitat unele mânăstiri de la noi de peste 20 de ori. Dar de fiecare dată a fost altfel... Parcă aș fi fost în alt loc... Pentru că întâlnirea cu ele mă schimbă, mă transformă. Și cel mai drag loc pentru mine este nordul Bucovinei. Acolo merg mereu. Așa că nu aș fi putut părăsi această țară niciodată. Dumnezeul meu locuiește în România.
În plus, am avut și ambiția de a face la noi ceea ce alții fac în țările lor. Am avut ambiția ca în această clinică de ortopedie pediatrică de la spitalul nostru să poată fi efectuate toate operațiile care se pot face la Viena sau la Paris. De ce să meargă părinții disperați în străinătate? Și am mai avut o dorință. Din când în când, atunci când apar cazuri excepționale, care nu au fost rezolvate nici în Occident, să fim noi capabili să le rezolvăm. Să dăm noi ora exactă, de aici, de la Spitalul «Marie Curie» din București, pentru tot restul lumii medicale. Și am reușit! De 20 de ori!".
(Fotografiile autorului)