PORTRETE ÎN CREION

Claudiu Tarziu
De câțiva ani, Remus trăia absolut la întâm­plare.

Nu dormea zile și nopți la rând, își toca banii în jocuri de noroc, începuse să fumeze și fuma ca un turc, bea ca un sinucigaș și își schimba iubitele mai rapid decât rulează reclamele pe un panou stradal. Cu toate acestea, părea mul­țu­mit, zâmbea mereu ca un învingător și era sarcastic de fiecare dată când venea vorba de dragoste. Dar îl simțeam cum se surpă pe dinăuntru. Masca lui era fără cusur, însă trupul amenința să nu-l mai țină mult. Mă așteptam să-i explodeze inima în orice clipă.
Eram prieteni vechi și mă durea să-l văd astfel. Îl cunoscusem ca pe un om echilibrat, un soț decent și un tată responsabil. Pe umărul meu a plâns când l-a părăsit nevasta, care i-a mărturisit că singurul lor copil, o minune de băiețel, de doar trei ani, nu este al lui. A divorțat, și o vreme am crezut că va claca. Dar a durat puțin până când și-a schimbat radical viața și a revenit în grupul nostru de prieteni. Își convertise umilința în zeflemea și furia în dezmăț. Peste toate, devenise "expert" în dragoste.
"Dragostea nu există. Numim dragoste o iluzie pe care ne-o hrănim pentru a nu rămâne singuri. Dacă ne lăsăm pradă acestei iluzii, e normal să su­ferim, pentru că orice iluzie este până la urmă spul­berată de realitate" - spunea atât de convins, încât puteai să-l crezi. "Adevărată este numai atracția fi­zică. Pe ea trebuie să o celebrăm din toate puterile. Ei să ne dedicăm până la ultima suflare! Să nu ne ru­șinăm de natura noastră animalică, să nu inven­tăm pretexte metafizice pentru a-i da curs și, mai ales, să nu așteptăm de la ceilalți să se comporte alt­fel decât sunt: pofte încarnate!".
Când rostea astfel de sentințe, zâmbetul i se stin­gea, ochii i se în­crun­tau amenințător, iar vocea că­păta rezonanțe profetice. Indu­bi­tabil, credea în "ade­vă­rul" său. Iată de ce m-a uluit când, într-o după-amia­­ză de vară, pe care ne-o pe­tre­ceam leneși, tolă­niți în fotolii de pie­le, cu câte o halbă de bere în fa­ță, pe o terasă a orașului, mi-a spus:
- Bătrâne, cel mai mult pe lumea asta îmi doresc să mă pot îndrăgosti din nou.
Și-a mutat privirea, întunecată brusc, undeva în afară, dincolo de noi.
N-am fost atât de surprins încât să rămân fără cuvinte, dar am lăsat câteva momente de tăcere, pen­tru a nu tulbura nici curajul declarației, nici durerea lui.
- Dacă asta îți dorești, dă-ți voie să te îndră­gos­tești, Remus - i-am zis, pe un ton care se voia vesel. Alungă teama de a fi rănit din nou și lasă-ți timp să cunoști cu adevărat o femeie. Nimeni nu-ți garan­tează că vei ieși teafăr dintr-o altă iubire, dar știi că merită orice risc pentru a trăi, fie și pentru puțin timp, fericirea de a iubi și de a fi iubit. Și-apoi nici suferința nu e atât de rea; cu puțină bunăvoință, găsești volup­tate și în ea.
- Nu mi-e frică, dar nu pot. Sunt infirm sufletește, nu mai pot iubi.
- Ba cred că poți iubi, dar e obli­gatoriu să începi cu a te iubi pe tine. Cât timp te vei urî, nu vei putea iubi și nici nu vei fi iubit. Încetează să te învinovățești și să te răzbuni pe tine și pe oricine ți-ar ieși în cale. Încearcă să te ridici un pic deasupra ta și să te privești dintr-o altă perspectivă. Vei găsi, în mod cert, motive să nu te mai disprețuiești și să nu-ți mai dorești moartea.
- Da, știu, dragostea este un râu pe care îl ocolesc sistematic, în loc să plu­tesc în voia lui, până într-un loc însorit. "Lasă-te în voia dragostei, și atunci toate se vor transforma sub puterea ei!" - a ricanat el, repro­ducând un fragment din­tr-o pledoarie mai veche a mea...

***

Orașul dormea înfășurat într-o noapte albă de ceață. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, în culorile date de lumina vitrinelor și a becu­rilor de pe stâlpi. Pașii ni se afundau în ceață fără zgo­mot, ca în vălătuci de vată. Ne țineam de mână strâns, ca și cum ne-am fi te­mut să nu ne pierdem. Ceața ne învăluise și pe noi, de la glezne până la piept. Așa încât, de departe, apă­ream ca doi înotători cu ca­petele dea­supra aerului lăp­tos și rece.
"Dragostea este un râu... Trebuie doar să plu­tesc. Fără spaime, fără pla­nuri, fără aș­tep­tări. Mă iu­bește și o iu­besc, dar dacă ră­mânem îm­preună, o voi mai iubi? N-o voi urî pen­tru neputința mea? Și nu mă va urî și ea?" - mă întrebam și o strângeam mai mult de mâ­nă pe Isabela. Iar ea tă­cea, de parcă ar fi auzit ce gân­deam și de parcă nu ar fi durut-o.

Furtună de vară

Eram căsătoriți de puțin timp, abia ne mutaserăm în ca­să nouă, aveam un câine ju­căuș și plănuiam să facem co­pii. Înainte de a ne îndră­gosti unul de altul fu­seserăm prie­teni și colegi de birou. Ne îm­păr­tă­șeam tot ce ne preo­cupa și râdeam mult. Când ne-am cu­nunat, aveam amân­doi câțiva ani peste treizeci și eram con­vinși că suntem suflete-pere­che. To­tul părea în cea mai de­să­vârșită ordine, când, pe ne­așteptate, m-am în­drăgostit de o altă femeie: Marina, în ciuda faptului că o iu­beam în continuare pe Isa­bela la fel de mult. Marina era e­xact opusul Isabelei. Dacă ar fi să o descriu într-un sin­­gur cuvânt, acesta ar fi furtună. Marina era o fur­tună de vară care te cotropea fără speranță, din toate păr­țile, îți pătrundea până în mă­duva oa­selor, te scu­tura de-ți amesteca ideile și sentimentele, îți des­chi­dea cerul și pământul pentru a-ți arăta lucruri nebă­nu­ite, te en­tuziasma, te bucura, te purta în rafale lungi, până spre soare. O femeie puternică, energică, expe­ri­men­tală, fermecătoare. O femeie care era prea mult pentru orice bărbat și pe care, probabil, o râvneau toți băr­bații care o cu­noșteau. În comparație cu ea, Isa­bela era icoana soției perfecte și atât. "Atât! Atât?" - mi-au fulgerat prin minte o exclamație și o inte­ro­gație din chiar clipa în care am cunoscut-o pe Ma­rina. Ce își poate dori un băr­bat mai mult decât o fe­meie pe care s-o iubească și care să-l iubească, să-l în­grijească, să-l susțină, să-l respecte, cu care să aibă pasiuni și proiecte comune, în care să vadă mama copiilor lui? Nu e de-ajuns? Nu pentru toți bărbații. Unii, printre care mă număr și eu, au nevoie și de o per­manentă motivare. De ceva care pornește din fe­meia iubită și care îi face să tindă mereu spre a fi mai buni. De ceva care să le strice con­fortul, să le ame­nințe stabilitatea, să le testeze limi­tele, dar să-i facă să se simtă vii! Dintre acești bărbați, o parte caută așa ceva în sporturi extreme, în călătorii exotice sau în speculații financiare riscante. Alții, ca mine, ca­ută în­tr-o femeie. Și, în opinia mea, aceștia sunt adevă­rații câștigători. Căci, odată ce ai găsit o femeie de acest tip, orice săritură cu parașuta, expediție în junglă sau pariu nebunesc pe bursă ți se pare simplă co­­pilărie. Ea face totul mai intere­sant și totul posibil!
Marina era o astfel de femeie.

Ce e mai bun în mine

Pe Marina ne-a prezentat-o Re­mus. El i-a fost avocat într-o speță legată de mica galerie de artă pe care Marina o deținea și au rămas prieteni - poate și pentru că ea n-a cedat asalturilor lui de Don Juan. Ne-am întâlnit întâmplător, la un eveniment monden, și apoi Marina ne-a ocupat viețile uluitor de repe­de. Odată ce-o cunoșteai, ți-o do­reai cât mai mult în preajmă. Și fe­meile o plăceau și îi căutau com­pania. Eu încercam să mă păstrez în limitele prieteniei, deși atracția pentru ea devenea tot mai puter­nică, pe mă­sură ce mi se dezvăluia. Însă, n-aș fi rănit-o pe Isa­bela pen­tru nimic în lume. Isabela îmi era atât de dragă, încât mă trezeam plân­gând în hohote, uneori, noap­tea, după câte un coșmar în care visam că moare. La drept vorbind, nu prea înțelegeam ce mi se în­tâm­plă: cum să mă îndrăgostesc de o al­tă femeie când deja iubesc una? Sem­nele însă nu mă înșelau. De pil­dă, o pasiune veche, căreia îi de­dicasem adoles­cen­ța și o parte din prima tinerețe, dar la care re­nun­țasem de mult, renăscuse în mine după ce am cu­nos­cut-o pe Marina: am început să pictez din nou. Cred că una ca asta a alertat-o și pe Isa­bela.
- Oh, dragule, unele femei scot ce e mai bun din tine - mi-a spus ea, într-o zi, cu un zâmbet ironic, pri­vindu-mi schițele.
- Ei, nu femeile, ci criza bărba­tului de la 40 de ani. Dar cred că e preferabil să pic­tez, decât să di­vorțez și să-mi cumpăr o mașină de­ca­potabilă roșie - am replicat, cu un râs zgomotos. Isa­bela a râs și ea, dar nu cred că a gustat paralela mea. To­tuși, în afară de acea aluzie, nu mi-a mai spus ni­mic în legătură cu Marina.
La începutul toamnei, unul dintre prietenii noștri ne-a invitat într-un week-end la cabana lui din munți. Serba o vârstă rotundă și voia să petrecem ca în povești, trei zile și trei nopți. Acolo am avut surpriza să-i găsim și pe Marina și Remus. Era multă lume, dar gazda se îngrijise impecabil de tot ce aveau ne­voie invitații ca să se simtă bine. Vremea ținea cu noi, așa că am mâncat afară, în curtea generoasă, în care am putut rămâne până la coniacul de după cină, fără să ne zgribulim de frig. A doua zi, cei mai mulți din­tre petrecăreți au ales să meargă într-o scurtă drume­ție. Eu, Isabela, Remus și Marina, mai citadini din fire, am preferat să ne odihnim pe șezlongurile în­tin­se sub soarele blând de septembrie. Cât ne-am răs­fă­țat, eu am făcut câteva schițe cu creionul pe car­toanele speciale pe care mi le pusesem în bagaj. Ma­rina, care îmi vedea pentru prima oară desenele, s-a arătat mai încântată decât toți și mi-a propus, subit, să-mi organizeze o expoziție în galeria ei. Am fost flatat și i-am mărturisit-o. Isabela zâmbea, urmărind scena cu o mină gânditoare.

Expoziția

N-am crezut nici o clipă că Marina îmi va expune tablourile. Mă îndoiam că aș merita. Cu toate acestea, am continuat să lucrez cu o frenezie crescândă. Am ajuns să nu mai fiu interesat de nimic altceva decât de desenele mele. Din când în când, Marina mă întreba cum merge treaba și cât cred că va mai dura până voi avea suficiente lucrări gata pentru a expune. Am tot prelungit termenele, până când Marina m-a chemat la galerie să discutăm serios detaliile expoziției. N-am vorbit mai mult de câteva minute pe subiectul ăsta. La un moment dat, s-a ridicat în picioare și mă temeam că întrevederea s-a încheiat. Aș fi vrut să mai stau un timp cu ea.
S-a apropiat de mine, mi-a trecut ușor mâna prin păr, cu un gest surprinzător de intim, și s-a îndreptat spre fereastră. O undă de parfum desprinsă de pe trupul ei în această mișcare m-a înfiorat.
- Când o vei spune? - m-a întrebat, cu privirea de­parte, pe geam.
- Ce anume?! - m-am arătat nedumerit.
- Că te-ai îndrăgostit de mine.
- Eu? Nu... De unde ți-a venit ideea?
- Bine, bine.
S-a întors cu fața spre mine și a zâmbit cu subîn­țeles.
- Sigur că-mi placi, dar...
- Șșșt!
Mi-a pus arătătorul mâinii drepte pe buze, delicat, abia simțit, iar înainte de-l ridica, l-a apăsat puțin, ca pentru un sărut.
În ziua aceea ne-am plimbat îndelung prin parc și pe străzi. Am vorbit despre artă și dragoste, nu ca doi amici, ci ca doi îndrăgostiți. Am condus-o acasă și, la despărțire, i-am sărutat un colț al gurii, prefăcân­du-mă că nu i-am nimerit obrazul.
O, da, aveam din nou 17 ani, inima îmi pulsa sân­gele cu mai multă putere, ochii îmi străluceau altfel, toate gândurile îmi erau la ea, toate drumurile duceau la ea, și aș fi umplut lumea cu strigătul meu de feri­cire, dacă nu mi-ar fi fost rușine. Rușine de Isabela și de toți cei care ne cunoșteau, dar mai ales pentru că, deodată, nu mai știam cine sunt și ce vreau. Nu aș fi putut explica de ce și cum iubesc două femei în același timp.
Dar dragostea este un râu, cine sunt eu ca să mă opun lui? Ăsta a fost gândul care a declanșat nebunia. Luni în șir am dus două vieți paralele, în care patima și remușcarea se succedau amețitor, iar deseori coa­bitau, nu spre liniștea, ci spre marea mea disperare. În acest răstimp, am schimbat de mai multe ori con­cep­tul expoziției, până am ajuns la cel care mă exprima cel mai bine, în acea răscruce a existenței mele. La ver­nisaj, iubitorii de artă plastică au putut vedea trei­zeci de chipuri de femei, care erau treizeci de ipos­taze ale iubirii mele pentru Isabela și Marina. Nu știu ce au înțeles ceilalți privitori, dar Isabela și Marina au avut atunci fiecare certitudinea ei. La sfârșitul serii, Isabela mi-a spus că vrea să ne despărțim, iar Marina m-a rugat să ne mutăm împreună.

***

Orașul dormea înfășurat în ceață. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, colorat de lu­mina vitrinelor și a becurilor de pe stâlpi. Pașii ni se afundau, tăcuți, în ceață. Ne țineam strâns de mâ­nă, cu teama că ne vom pierde, orice drum am alege. Cu fiecare pas, îi strângeam tot mai tare mâna Isa­belei. Iar ea tăcea, ca și cum auzea ce gândeam și de parcă nu ar fi durut-o.

(Dintr-un volum în pregătire)