- Când te-am sunat pentru interviu, erai acasă, în Maramureș. Refugiul în familie e un reper în viața ta?
- Cred că pentru oricare dintre noi, spațiul unde ne-am născut și am crescut, unde am învățat să fim oameni, are un loc aparte în inimă. Pentru mine, acasă este foarte aproape de Cer. Locul în care vii în lume și, uneori, și pleci din ea. Timpul copilăriei și-al inocenței, când visele și minunile sunt același lucru. Apoi mai cred că acasă are, cu siguranță, legătură cu regăsirea pașilor parcurși de la vârsta inocenței până la desprinderea de casă, până la acel moment când pleci în lume, printre "străini", încercând să îți faci un rost. Vârstele copilăriei, singurele clipe când nu trebuia să te îngrijești de nimic, pentru că părinții tăi făceau totul posibil și se străduiau să nu-ți lipsească nimic, sunt cele mai frumoase. Privind în urmă, am senzația că am fost, în fiecare dintre aceste vârste, o altă ființă, o altă persoană, toate topite în făptura mea de acum.
- Ai putea să te definești la vârsta de acum?
- Am fost dintotdeauna un om cumpănit (semăn cu părinții mei). Ceea ce nu înseamnă că sunt o cerebrală. Eu mereu "gândesc" cu inima. Mă văd și mă analizez și din afară, dar hotărârile le iau întotdeauna punând în balanță ceea ce simt că trebuie să fac și felul în care îmi închipui că Dumnezeu ar vrea să fiu. Pentru mine, esența oricărei hotărâri e iubirea, iar grija mea cea mare este să nu-i rănesc pe cei din jur, pe oamenii care, inevitabil, sunt afectați de deciziile mele. Dincolo de toate astea, însă, de fiecare dată când mă întorc acasă, mă regăsesc în locurile pe care le știu, pe care le-am iubit și pe care le consideram ale mele în copilărie, regăsesc senzații din trecut, instantanee de fericire, de bucurie totală... Uite, chiar acum, în zilele cât am fost acasă, am mers cu mama "Pe Deal" (fiindcă există și un "La Deal", care se află exact în cealaltă parte a satului), adică în acea grădină/livadă, de unde ne "aprovizionăm" cu fructe și fân. Pentru mine, orice descindere pe acea coastă de deal înseamnă o întoarcere în zilele trecute ale copilăriei, fiindcă mergeam acolo foarte des, așa că sufletul mi-e plin de amintiri din acel spațiu. Și întotdeauna când ajung acolo, îmi aduc aminte și de castanul solitar, care se înălța mândru deasupra tuturor celorlalți copaci. Și mi se face un dor sfâșietor de el - era atât de frumos și de înțelept! Cum de toată frumusețea și înțelepciunea lui nu au fost vizibile și pentru ochii omului care, cu ceva vreme în urmă, l-a tăiat? N-am să pricep niciodată!... În abandonul acesta prin sipetul amintirilor, întotdeauna înțeleg că acasă este un loc poleit cu fericirea inocenței.
- La plecarea de acasă, din Maramureș, erai o adolescentă pistruiată, cu o floarea-soarelui prinsă în păr. Acum ești o adevărată vedetă. Oare succesul ți-a schimbat relația cu lumea din care ai plecat, cu părinții?
- O vedetă? Nu știu ce să zic... În zilele noastre, din păcate, termenul acesta a dobândit conotații care nu mă reprezintă. Mai important este faptul că fata pistruiată despre care vorbești mai există în mine. De altfel, mă bucur ca un copil vara, când stau la soare, și îmi reapar pistruii. Pot să pretind că timpul a stat în loc. (râde) În ceea ce privește relația cu ai mei... părinții, familia, soțul meu sunt tot ce am mai scump. Am trecut demult de perioada "răzvrătirii", când credeam că știu cel mai bine "ce e bine pentru mine", așa cum, probabil, crede orice tânăr, în perioada de trecere spre maturitate. Acum apreciez fiecare sfat, fiecare cuvânt și îmi doresc să aud vorbele de îndrumare ale părinților, la nesfârșit. Îi iubesc foarte mult pe ai mei, ei sunt sprijinul meu, cu ei mă sfătuiesc, ei mă îndrumă, îmi arată dacă greșesc, mă ajută să fiu bună în relațiile cu oamenii, să am țeluri cu adevărat înalte, ei sunt și ascultătorii muzicii mele, dar și criticii mei cei mai duri, ei mă fac, încă, să mă simt copil și îmi doresc să fie sănătoși și voioși cât voi exista eu. Singura schimbare în relația cu părinții este că acum, de când m-am căsătorit, soțul meu a "preluat" mare parte din responsabilitățile pe care tocmai le-am pomenit și mă ajută să-mi împlinesc multe dintre visele... copilăriei.
Comori pierdute
- Cum mai arată, iarna, Baia Mare? Pecetea tradiției maramureșene se mai păstrează în oraș?
- De ceva vreme, eu nu mai petrec sărbătorile la Baia Mare, ci în casa construită de părinții mei, la 17 km de oraș, în satul copilăriei mele, Remetea Chioarului. Oricum, tabloul se schimbă de la o iarnă la alta. Sunt ierni când zăpada e mare și te simți ca în vremurile copilăriei, dar sunt și ierni fără zăpadă, cum e iarna aceasta, care se termină. Zona, în general, s-a schimbat destul de mult față de anii când eu eram de-o șchioapă. Pe atunci, totul era mult mai apropiat de natură și de lucrurile simple. Acum au pătruns și în Maramureș termopanele și culorile stridente, televizorul și programele superficiale, a ajuns și Internetul, iar în rândul tinerilor se simte o tragică lipsă de interes pentru tradiții. Mai există câteva zone care s-au păstrat intacte, unde oamenii stau apropiați de Cer și își doresc încă să găsească răspunsuri la întrebările vieții. Dar e trist că multe, prea multe dintre obiceiurile străvechi s-au călătorit deja. Zilele trecute chiar mi-am dat seama că minunățiile pe care, de exemplu, bunica și mama mea le născoceau cu mâinile lor, pânzele și țesăturile la care migăleau săptămâni întregi, toate acestea vor fi transmise prea puțin mai departe. Asta, pentru că satele românești au rămas, în mare parte, fără tineri. Și aici nu încerc să arunc vina în cârca nimănui: și eu sunt la fel de responsabilă pentru situația asta. Fiindcă am plecat departe, am plecat să-mi fac rostul în lume. Rămâne însă rezultatul: e păcat că tehnicile de modelare a lemnului, acelea de a face diferite țesături din pânză, modelele speciale, meșteșugurile specifice zonei, portul popular tradițional, obiceiurile, toate încep să se stingă, înghițite de globalizarea culturală. M-am bucurat enorm să văd că, la Remetea Chioarului, de sărbători, doamna preoteasă a cerut ca oamenii să vină la biserică în număr cât mai mare, îmbrăcați în port popular. A fost ca o dulce reîntoarcere în timp. Și tare frumos ar fi ca astfel de reîntoarceri în timp să răsară peste tot în Maramureș, dar și în celelalte zone ale țării. Dar, revenind la Baia Mare, dincolo de transformările orașului modernizat, se simte, totuși, un dor de folclor, o luptă cu indiferența față de tradiții. Mă bucur de fiecare dată când constat că mai sunt oameni, printre care și oficialități, care găsesc modalități de a promova Maramureșul istoric și tot ceea ce definește această zonă. Astă-toamnă, și eu am avut ocazia să contribui pe acest "front": am scris și am interpretat muzica pentru un proiect inițiat de CJIT Maramureș InfoTurism, realizat sub îndrumarea domnișoarei Rada Pavel și care face parte dintr-un proiect mai amplu, de anvergură internațională: "Access2 Mountain". Materialul este filmat de Radu, soțul meu, care a reușit să realizeze, împreună cu Rada, un film de prezentare a Maramureșului, prin care iubitorii de natură și de tradiții sunt îndemnați să viziteze, într-o formă de turism durabil, zonele cele mai frumoase ale Maramureșului, să parcurgă kilometri pe bicicletă, pe jos sau cu singurul tren pe aburi care străbate Valea Vaserului, pe o cale ferată îngustă.
(Dacă vreți să vedeți ce-am izbutit eu, Radu și prietenii noștri - Ștefan Petreuș (ceteră), Andrei Petreuș (zongoră), Mihai Neniță (vioară) și Ducu Bertzi (chitară) - puteți să intrați pe http://youtube.com/ watch?v=PzKOq5semSk)
- Paula, crezi că datorezi ceva faptului că te-ai născut în nord? Te simți în vreun fel diferită?
- Mă văd ca o ființă norocoasă, fiindcă m-am născut în Maramureș. Am copilărit sub cerul liber, am avut ocazia să mă scald în râu, să mănânc, tot lângă râu, porumb și cartofi copți în foc, să fac excursii în Cheile Lăpușului, să văd rămășițele Cetății Chioarului, să merg la sapă, la fân și la cules de prune, de mere ori de pere, să asist la magia distilării palincii, să merg la colindat în iernile cu ger sticlos, să mă îmbăt cu aroma de măr copt din casă și să mănânc fructe dezghețate pe sobă și transformate aproape în compot, să fac focul și să urmăresc flăcările jucând pe tavan, să adorm în trosnetul vreascurilor, ascultând poveștile bunicului, să mă trezesc dimineața cu soba rece și să stau până târziu în pat, cuibărită sub plapuma din pene de găină, fără să scot vreun picior afară, în încăperea cotropită de frig. Zilele acelea de vacanță nu se mai întorc niciodată. Sunt tablouri ale memoriei mele pe care, dacă aș putea să le recreez tangibil, le-aș dărui fiecărui copil din ziua de azi, care-și petrece vacanța în fața calculatorului sau a televizorului.
Cu tălpile prin iarba verde
- În prezent ești bucureșteancă. Trăiești în Capitală de multă vreme. Te-ai împrietenit cu Bucureștiul? Ce-ți place și ce nu-ți place la acest oraș?
- Nu prea cred că pot să pretind că sunt bucureșteancă. După părerea mea, nu poți fi considerat adoptat de un loc decât de la a treia generație încolo. Și, oricum, eu nu sunt genul de om încântat de spațiile aglomerate și considerate "in fashion". Am crescut desculță, cu iarba mângâindu-mi picioarele, așa că ăsta este unul dintre motivele pentru care nu sunt de văzut la evenimente și în locuri considerate mondene. Prefer să-mi petrec timpul în parc, cu cățelul meu, Sami, sau cu bicicleta. Îmi place să ies în natură de câte ori am ocazia, nu mă atrag magazinele și cumpărăturile. Mai degrabă aș merge cu cortul pe munte... Ceea ce nu înseamnă însă că văd Bucureștiul ca pe un rău necesar, ci doar că operez selecții, că aleg acele părticele din București care se potrivesc sufletului meu: parcurile, zonele în care s-au păstrat străduțe cu case istorice... Îmi place mult să le străbat la pas, să le admir arhitectura și să țes povești legate de oamenii care au locuit sau locuiesc în astfel de case. Uneori, îmi iau cu mine și aparatul de fotografiat și "capturez" instantanee de viață, care mi se par atemporale. Alteori, mă așez pe câte o bancă sau, pur și simplu, mă plimb prin oraș și privesc oamenii. Îi urmăresc alergând către o destinație necunoscută sau vorbind la telefon și zâmbind, din cine știe ce motiv fericit, sau plimbându-și veseli cățelul sau, din contră, încruntați de gânduri... Acesta e Bucureștiul meu.
- Între nord și sud, unde te simți, de fapt, acasă?
- Mă simt acasă acolo unde îmi sunt cei dragi: în casa părintească, mai ales dacă ne adunăm acolo cu toții, apoi mă simt acasă în căminul pe care l-am amenajat, soțul meu și cu mine, pentru noi, în care am izbutit să ne izolăm destul de bine, cu viața și bucuriile noastre, și mă mai simt acasă și la Brașov, unde găsesc locurile copilăriei lui Radu și unde mama lui izbutește să ne alunge orice griji.
- În clipele de visare, când gândurile scapă din ham, prin ce priveliști călătorești?
- În clipele de visare, "vizitez" locuri din lume cum ar fi Egiptul ori India... Nu aș vrea să plec de pe lumea asta fără să văd aievea și astfel de tărâmuri, despre care am citit și care cred că ar dărui sufletului meu din măreția lor. În Egipt aș vrea să merg fiindcă acolo este o lume în care mi se pare că magia și misterul încă trăiesc "la pas". Acolo sunt piramidele, despre care am citit atât de multe teorii și pe care aș vrea să le "pipăi" și să le descopăr cu ochii mei. În India aș vrea să ajung în primul rând la Taj Mahal. Mă fascinează povestea lui și aș vrea să simt direct vibrația acelor mii de oameni care străbat drumul până acolo, mânați de pioșenie și speranță. Și-mi doresc tare mult să ajung și în Israel, să îngenunchez la mormântul Mântuitorului și să rostesc o rugăciune...
- Să punem punct dialogului nostru, cu o ultimă întrebare: acasă este o condiție a fericirii, a binelui sufletesc?
- Absolut! De fapt, dacă nu te simți acasă în locul în care trăiești, nu ai cum să te încarci cu energia de care ai nevoie în fiecare zi. După mutarea în București, eu m-am luptat doi ani cu oboseala psihică, tocmai pentru că nu mă simțeam încă acasă în locul în care stăteam - îmi lipseau părinții, "culcușul" meu, camera mea, parfumul așternuturilor călcate de mama, mâncarea sănătoasă pregătită de ea, prietenii, îmbrățișările părinților... Acum, însă, "am tras lozul câștigător", fiindcă mă simt acasă în trei puncte de pe hartă: la București, în casa făcută de mine și de Radu pentru noi, la Brașov, lângă mama lui Radu, și la Remetea Chioarului, împreună cu mama, tata și fratele meu. Toate aceste trei locuri sunt pentru mine acel acasă care mă ocrotește, mă hrănește, mă inspiră și despre care, în urmă cu vreun an și jumătate, am compus un cântec ale cărui versuri mă exprimă limpede:
Vreau să mă întorc acasă,
Unde lumina cade blând și totu-n jur e sfânt, acasă
Vreau să simt că sunt acasă
Unde visele au soare și timpul nu mai doare, acasă.
Soarele răsare-n poartă
Și grădina-i descuiată și tainele se-arată, acasă
Vreau să simt că sunt acasă
Unde zilele te-ascultă și oamenii nu uită, acasă.
Plopii-ntind spre cer rugăciuni de nicăieri
Și vântul poartă-n lume adevărul din minune.
Cineva m-așteaptă acasă
Unde vocea Domnului cântă-n frunza vântului, acasă
E vremea să mă-ntorc acasă,
Când și trupul meu plăpând face bun bunul pământ, acasă.
Unde câmpul e-nflorit și-orice rău s-a risipit
Unde-i tot ce-aveam mai scump
Ca lumina pe pământ.
Vreau să mă întorc acasă
Unde lumina cade blând și totu-n jur e sfânt, acasă
Vreau să simt că sunt acasă,
Unde visele au soare și timpul nu mai doare, acasă.
Pe 1 martie, la Selecția Națională Eurovision, Paula, împreună cu Ovi, vor intra în concurs cu piesa "Miracle", o compoziție melodică și elegantă.