Mari povești de iubire: Doamna Elena Cuza

Ciprian Rus
- Modestă și generoasă, cu o putere de sacrificiu nemărginită, a rămas lângă soțul ei, Alexandru Ioan Cuza, în ciuda alunecărilor sentimentale și a vieții duble pe care "Domnul Unirii" a dus-o, alături de frumoasa Maria Obrenovici. "Sfânta" - cum îi spuneau oamenii simpli Elenei Cuza - a fost una dintre cele mai iubite doamne din istoria noastră. Un model de devoțiune și sacrificiu, pe măsura măreției politice a celui pe care l-a iubit cu atâta statornicie -

"Țara plânge un mare prinț"

"Plângi, Doamnă Eleno, înger păzitor, consolator sublim, care l-ai însoțit în toate căile spinoase ale vie­ții... plângi, dar, fără a te dezola, respectul recunoștin­ții țării întregi, stima și admira­țiunea tuturor acelor care au cunoscut pe soțul tău iubit să servească la du­rerea ta vie!".
La căpătâiul sicriului Principelui Alexandru Ioan Cuza e puhoi de lume, deși guvernul, controlat tocmai de cei care complotaseră la forțarea abdicării sale, face tot ce îi stă în putință să submineze manifestările de emoție legate de moartea prematură, la numai 53 de ani, a întâiului Domn al Principatelor Unite. Dă ordine secrete să nu se tragă clopotele prin satele și orașele pe un­de urma să treacă tre­nul funebru, în drumul său către Ruginoasa. Dar cei care îl prețuiau pe Domnul Uni­rii nu se lasă până nu îi în­chină un ultim omagiu și până nu prezintă cu­vinte alese, de întărire sufletească, îndureratei Principese Elena. În frunte cu Alecsandri, Negri, Gusti, generalul Florescu și arhiereul Su­hopan, o mulțime mare se află adunată în jurul bisericii din curtea palatului de la Ru­ginoasa. Fidel pe vecie lui Cuza, Regimen­tul 5 Infanterie e prezent "in corpore", iar salvele de tun trase de soldați duc ecoul până departe, în zări, spre colinele Iașiului. "Principesă, venim să depunem la picioa­rele Alteței Voastre expre­sia durerii noas­tre profunde: țara plânge un mare Prinț, Alteța Voastră plânge un soț iubit", îi spu­ne Dimitrie Gusti, în numele delegațiilor venite din întreaga țară. Răvășită de durere și de nesomn, căci își veghease, noapte și zi, săptămâni la rând, soțul grav bolnav, Principesa de-abia are puterea să-i răspun­dă: "Singura mea consolare e că țara în­treagă confundă lacrămile ei cu ale me­le...". Lacrimi amare, ce înnodau pentru Principesa Elena un întreg șir de suferințe trecute și viitoare ale unei vieți lungi și sufocante ca o agonie.

Dragoste la prima vedere

Era o copilă când îl cunoscuse la Iași, cu trei de­cenii în urmă, pe cel de care avea să se despartă acum pentru totdeauna. Proaspăt întors de la studii, de la Pa­ris, Alexandru Ioan Cuza era sufletul capitalei Mol­do­vei, invitat nelipsit la petrecerile luxoase, date de ma­rile familii ale Iașilor. Vesel, spiritual, lipsit de preju­decăți, mereu deschis la provocări, Alexandru Ioan Cuza era, la 20 și ceva de ani, genul de tânăr căruia biografia i-o luase puțin înainte operei căreia avea să-i fie predestinat. Câteva episoade mai contondente din vremea când era abia un școlar, apoi faima de "duel­giu" - cum li se zicea, în epocă, studenților francofoni și germanofoni, care, aprinși de marile teme sociale și politice ale mo­men­tului, ajungeau să se dueleze nu doar cu vor­ba, ci și cu spada - îi creaseră o reclamă de tânăr aventuros și rebel. Cu toate astea, prin felul său deschis de a fi, studentul de la Paris avea acces în toate cercurile de elită ale Iașiului, mai cu seamă în cele feminine, unde și tinerele "de măritat", și cucoanele îl găseau deopotrivă curtenitor și distractiv. Plăcut la chip, cu trăsături regulate, care puneau cum nu se poa­te mai bine în valoare ochii săi albaștri și părul casta­niu, ondulat, Alexandru Cuza impunea de la prima vedere. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproa­pe, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei ce țineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun control în timpul vârstei critice, Ale­xandru Cuza își petrecea multe nopți cu prieteni ușu­ratici, care-i speculau firea expansivă...
De acest tânăr chipeș, menit unei cariere promi­țătoare, cu 5 ani mai în vârstă decât ea, se îndrăgos­tește iremediabil Elena Rosetti, fiica unui mare boier moldovean. Crescut la școala moravurilor pariziene, Alexandru vede, la rândul său, în Elena, o doamnă, și nu o curtezană. Un partener de drum cum nu se putea mai potrivit pentru destinul de excepție pe care, pro­babil, îl presimțea: o femeie iubitoare, înțeleaptă și sinceră, străină de orice fel de interese vinovate, exact trăsăturile pe care avea să i le aprecieze cu fiecare ocazie. Alexandru era omul inimii. Îi cere, de îndată, mâna Elenei. "Ziua aceea, cea mai importantă zi din viața mea, de neuitat va rămânea toată viața în inima mea, Alexandru! Acest buchet de flori «Edelweiss» le voi păstra ca amintire, până la sfârșitul vieții mele, ca cel mai pur simbol al iubirii", avea să noteze Elena în­tr-un carnețel aflat acum la Muzeul Național de Isto­rie primele impresii legate de întâlnirea cu Alexandru. Copertele fine, în catifea nobilă, vișinie, abia mângâie hârtia îngălbenită, cât să nu strice vraja momentului.

Lungul drum al iubirii

Pentru Elena, Iașii fuseseră, multă vreme, un fel de "domiciliu forțat" pe o insulă a deșertăciunii nepo­tri­vită firii ei cuminți. Abia aștepta să fugă de acolo spre Solești, paradisul liniștit unde-și avea domeniul fami­lia Rosetti. Drumul spre casă era o adevărată desfătare pentru ea. Ardea de nerăbdare să se arunce în brațele Catincăi, mama sa, să se hârjonească, precum odinioa­ră, în copilărie, cu "Zouzou", sora ei mai mică, să se îmbete de parfumul florilor din grădina conacu­lui, să afle, până la cel mai neînsemnat detaliu, ce mai fac rudele și prietenii cei mai apropiați ai familiei. Numai gândindu-se la reve­de­rea ce­lor dragi, și timpul zbura, de parcă un prinț fermecat ar fi purtat-o cu un cal îna­ripat peste dealurile do­moale ale Moldo­vei. Odată ajunsă aca­să, era, în sfârșit, de­parte de agitația proti­pendadei, depar­te de obositoarele ieșiri în oraș, aranjate, multe dintre ele, chiar de ma­ma ei, auto­ritara Catinca Rosetti, cu gân­­dul ascuns de a-și vedea fiica măritată cât mai repede - și nu oricum, ci, dacă s-ar putea, cu o partidă cât mai bună... Însă drumul acesta din toamna lui 1843 era mai lung ca toate celelalte la un loc. Nu-și putea înfrâna, în niciun fel, visarea. În locul colinelor molcome care o fascinau de fiecare dată, pe geamul trăsurii îi apărea acum, mereu și mereu, chipul lui Alexandru Cuza. Înțelegea, în sfârșit, ce înseamnă dra­gos­tea despre care citise în cărțile de poezie. Deși abia-l cunoscuse, depărtarea de Alexan­dru, fie și numai pentru câteva zile, i se părea o eternitate. Tim­pul trecea atât de greu, că ar fi putut să-și revadă viața întreagă între două bătăi ale inimii. În legănatul rădvanului, Elena repeta obsesiv vorbele mește­șugite cu care avea să-i spună Catincăi despre faptul că e pe vecie a lui Alexandru. Ce va zice, oare, mama sa despre hotărârea ei de a se mărita cu tânărul Cuza?
Când ajunge la Solești, într-un târziu, Elena e stoarsă de emoții. Trece absentă prin­tre îmbrățișările celor dragi, se schimbă în haine de seară, apoi coboară în salonul cel mare. Pe divan, Catinca aștepta nerăb­dătoare spovedania fetei. Citise deja ce e în sufletul Elenei. O frământa o sin­gură întrebare: "Cine era alesul?". "Alexandru... Ioan... Cuza...", îi spune, roșie ca un măr în pârg, Elena. "Acel Cuza?", o întreabă, cu o sprânceană ridi­cată a mirare, Catinca, făcând aluzie la reputația nu tocmai ortodoxă a studentului de la Paris. "Da, acel Cuza!", spune Elena, așteptând neclintită decizia ma­mei. Dar răspunsul o umple de fericire: "Ia-l, maică! Am auzit despre el că e un om te­mă­tor de Dumnezeu", încuviințează Catinca Rosetti. O sărută pe frunte, apoi mulțu­mește Cerului pentru fericirea Elenei. Copila aceasta cuminte și devotată merita ce-i mai bun pe lume!

Ucenicia durerilor

Elena și Alexandru se căsătoresc la conacul de la So­lești, pe 30 aprilie 1844, după care se mută repede la Galați, unde Cuza primește un post la o judecătorie din zonă. Alexandru e înflăcărat în relația cu Elena și din cale afară de curtenitor cu influenta lui soacră; nu se zgârcește deloc la cuvinte mari, în scrisorile pe care i le trimite. "Nu găsesc cuvinte care să vă poată arăta recunoștința de care sunt pătruns către Dumneata, ca­re ai născut pe Elena și i-ai insuflat principiile care-mi aduc cea mai deplină fericire. Rog pe Atot­puter­nicul în toate zilele să nu vă lipsească de nimic, în schimbul fericirei de care mă bucur alături de Elena".
Dar rigiditatea impusă Elenei prin educație, timi­di­tatea ei cuviincioasă în exces nu se prea potrivesc cu boemia explozivă a lui Alexandru, excedat și de prezența sufocantă și mereu intrigantă a Catincăi în viața lui de familie, abia pornită la drum. Emoția pri­melor luni de iubire se erodează rapid. Descendent al unui neam de mari dregători, unii dintre ei căsăpiți fără vină de dom­nitori, Cuza nu punea mare preț pe corectitudine, con­vins că voia destinului se împlinește oricum, și fără osteneala celui osândit. Fidel acestei credințe mai mult decât soției sale, se adâncește tot mai mult în petreceri și aventuri, ruinându-și averea și sănătatea. Lipsește adesea de acasă, având tot mai multe probleme de rezolvat la Iași, iar bănuielile soa­crei Catinca încep, de la o vreme, să se adeverească.
Aniversarea unui an de la căsătorie o găsește sin­gu­ră și melancolică pe Elena, lipită de fereastra came­rei sale. Afară e o iarnă grea, ce se va prelungi până în aprilie, cu mugurii încă zgribuliți sub coaja ramurilor, amânând, la nesfârșit, promisiunea primă­verii. La fel e și în sufletul ei. "Astăzi este 30 aprilie, ziua care mi-a adus cea mai mare fericire. Dar, dacă poți în­tr-adevăr să fii fericită în această zi unică, atunci poți s-o și numeri ca pe singura zi frumoasă din viață", mărturisește Elena tristețea primelor iluzii spulberate. Fata cea cuminte a postelnicului Rosetti începea ucenicia durerilor care-i fură hărăzite de-a lungul întregii sale vieți. Peste nici un an, în 1846, bunica și tatăl ei mor în aceeași zi, la Solești. "La-acest semn de pomenire/ Cată omule să vezi/ Cum a lumei fericire/ Azi o ai și mâine-o pierzi...", scrie pe piatra funerară așezată la căpătâiul celor doi. Viața Elenei Cuza înca­pe, întreagă, în acest catren naiv...


"O rază caldă"

Statornică în sentimentele ei, dar tot mai închisă în sine, Elena se surprinde pe ea însăși, după câte o lectu­ră, visând din nou la împlinirea dragostei sale. "Sunt încântată că am avut o clipă când m-am scutu­rat de acoperământul de gheață, cerând vieței, lui Dumnezeu, tuturor, o rază caldă pentru inima mea. Căci, la urma urmei, nu am și eu dreptul la partea mea de fericire?", îi scrie Elena Cuza unei bune prie­tene. Zbuciumul anu­lui 1848 dă o nouă șansă po­veștii de dragoste dintre Elena și Alexandru. Înțeleaptă și grijulie, tot mai conștientă de misiunea soțului ei, Elena sprijină, în taină, planurile revoluționare ale lui Cuza. Speriat de acțiunile tineri­lor patrioți mol­doveni, Sturza Vo­dă îi arestează, la Iași, pe princi­palii lideri naționaliști. Doispre­zece dintre ei, printre care și Ale­xandru Ioan Cuza, sunt prinși și maltratați, iar a doua zi, aruncați într-o butcă, spre a fi predați autori­tăților turcești, la Măcin. Elena, care îl aștepta la Solești, cu sufletul la gură, pe Alexandru, află printr-o ștafetă credincioasă de necazul în care se afla soțul ei, arestat și grav rănit la picior. E momentul în care femeia cea timidă, în vârstă de numai 23 de ani, se transformă pe dată într-o leoaică, demnă de stilul voluntar al mamei sale. Sare în prima diligență cu direcția Galați și face tot ce-i stă în putință să ajungă în orașul de la Dunăre, înaintea prizonierilor. Se duce direct la consulul britanic Cumingham, prieten apro­piat al familiei. Acesta se oferă să intermedieze mitui­rea marinarilor greci, care urmau să ducă lotul de prizonieri la Măcin. Dar pentru asta, Elena trebuia să facă rost numaidecât de o sumă foarte mare de bani. Cum suma de care dispunea nu ajungea pentru a pune în aplicare planul de eliberare, își amanetează, fără nicio strângere de inimă, toate bijuteriile primite ca moștenire de familie. Operațiu­nea e un succes, iar Elena crește și mai mult în ochii bunilor prieteni ai lui Alexandru - Negri, Kogăl­ni­ceanu, frații Alecsandri, care îi vor fi mereu aproape, în momentele de cumpă­nă sentimentală ale vieții. De altfel, Elena îi urmează pe revoluționari în lungul lor exil european. Cuplul Cuza pe­trece zile pline de căldură și de dragoste, în casa boierului patriot Hurmuzachi, de la Cernăuți. Însă holera, care bântuia ca un bles­tem prin regiune, îi pune din nou pe drumuri pe tinerii îndră­gos­tiți...


Senin și negură

În 1849, Mihail Sturza Vodă e înlocuit cu Grigore Ghica, un apropiat al lui Ale­xandru. Reve­nit din exil, Cu­za intră, astfel, în prim-pla­nul vieții politice moldo­venești. În Iașiul cosmopolit și intri­gant al jumătății de secol XIX, el este în elementul lui. Tri­mitea îndată după Stoi­ca Cântă­rețul, care venea să cânte la fe­reastra sufrage­riei, romanțe popu­lare, înveselea prin vorba și spiri­tele sale pe toată lumea, căci era un vorbitor neîntrecut, iar femeile se băteau să-l aibă printre ele. Obosită de atmo­sfera de etern carnaval a Iași­lor, Elena se refugiază adesea la țară. Dar nici măcar acolo nu se poate pune la adăpost de uneltirile și de șoaptele răută­cioase ale femeilor ce râv­neau la fa­vorurile soțului ei. Încerca să se țină tare, dar văzuse ea în­săși, în mijlocul veseliei ge­ne­rale, ofensiva zâmbetelor provocatoare și a ochea­delor. Plăcută în in­ti­mitate, viața în societate alături de Alexandru de­vine un chin. "Liber­tatea, dragul meu, trăiască în to­tul libertatea, chiar și în dragoste!", era motoul prins de Cuza într-o scrisoare către prietenul și cumnatul său, Iordache Lambrino. La rândul ei, Elena îi scrie, dezamăgită și dezar­mată, mamei sale, despre "cât e de dureros să te vezi uitată de acei pe care-i iubești chiar mai mult decât pe tine însuți!"...
Elena nu poate avea copii, iar asta nu face decât să adâncească criza în relația cu Alexandru. Când, în 1858, sora sa mai mică, Zoe, însărcinată cu al treilea copil, îi mărturisește spaima de a-și simți sfârșitul aproa­pe, Elena îi spune, printre încurajări și promi­siuni, că va fi ca o mamă bună pentru nepoții săi, că se oferă bucuroasă lui Dumnezeu, în locul lui "Zouzou". "Eu nu am de ce trăi, viața îmi este o adevărată po­vară...". Dar Dumnezeu are planuri de mărire cu Elena Cuza. Un an mai târziu, tot zbuciumul inimii sale capătă sens. Vestea alegerii ca domn a lui Alexan­dru Ioan Cuza o surprinde și pe ea, cum îl surprinde și pe soțul său, care preferă să meargă la teatru, în loc să participe la adunarea electivă. Elena îl așteaptă, totuși, în crucea nopții, ca să-l încurajeze, repe­tându-și în gând o deviză pentru toată viața: "În senin, ca și în negură, voi rămâne teafără...".

Maria, dulcele nume al intrigii

Imediat după alegerea lui Alexandru ca domnitor, casa familiei Cuza devine un adevărat centru de co­mandă. Doamna Elena se zbate să treacă peste sfio­șenia și stângăcia care o caracterizau, pentru a fi o companie plăcută oaspeților domnitorului și, mai ales, pentru a-i fi un sprijin de nădejde lui Ale­xandru. Ales, deopotrivă, domn al Mun­teniei, Cuza este adesea plecat la Bu­curești, iar Doamnei Elena îi revine sar­cina de repre­zen­tare a soțului ei, în situa­țiile în care proto­colul o impune. Con­strân­să de etichetă, ea asistă, nu o dată, la spec­tacolul jalnic dat de preten­dentele la grațiile celui care devenise, între timp, dom­nitorul Principatelor Unite. De la o vreme, însă, în sa­loanele Palatului dom­nesc de la Iași își face tot mai des apariția una dintre cele mai frumoase femei ale Moldovei acelor ani: Principesa Maria Obrenovici. Cu 10 ani mai tânără decât Elena, elegantă și stră­lucitoare ca spirit și inteligență, Maria Obrenovici atră­gea cu ușurință atenția tuturor, făcând multe vic­time sentimentale, și nu se sfia să-l pro­voa­ce, în plină societate, prin gra­ții și fa­vo­ruri, pe Principele Domnitor, sedus, în mod evident, de ea. Un public numeros lua parte, astfel, la o dramă senti­mentală ce se desfășura cu puterea unei fatalități oar­be. Deși lovită crunt sufletește, sfătuită de apro­piații săi și de prietenii domnitorului, dar conștientă ea însăși de pericolele la care l-ar ex­pu­ne pe Cuza în cazul unui divorț, Doamna Elena deci­de să înghită rușinea și să rămână alături de iubirea vieții sale.

Prințesă în exil

Într-un climat social și politic extrem de complex, în care însăși viața Domnului era pusă în pericol de diverși complotiști, iar bârfele și răutățile împrăștiate de adversarii lui Cuza erau la ordinea zilei, Doamna Elena rezistă cu stoicism pe tronul Principatelor, vreme de mai bine de un an. Pleacă apoi la Paris, preocupată de buna creștere a nepoților săi orfani de mamă, dar și de starea sa de să­nă­tate, șubrezită de tumultul ultimilor ani. De acasă, de la Solești, Catin­ca Rosetti vede în plecarea fiicei sale un abandon în fața Mariei Obrenovici. Apropiații lui Alexandru erau, la rândul lor, îngrijorați de influ­ența nefastă a frumoasei basarabence asupra domni­torului. Elena era extrem de iubită de popor, iar prezența sa alături de Alexandru ar fi putut da un nou elan eforturilor reformatoare pe care domnitorul începuse să le facă în țară. Cedează, până la urmă, și merge pe mâna lui Ale­xandru, care îi cere un răgaz până la confirmarea defi­nitivă a Unirii de către Înalta Poartă.
Departe de agitația din țară, Doamna Elena pro­fită de liniștea Parisului pentru a-și crește nepoții și pentru a se crește pe sine intelectual. Citește enorm și, de la o vreme, in­tră în cercuri extrem de selecte, în compania unor mari artiști și oameni politici, de a căror prezență profită de câte ori poate, pentru a-l sprijini, fie și de la distanță, pe soțul ei. Aflând despre prezența sa la Paris, însuși Împăratul Napoleon al III-lea o invită la Palat. O vizită revigorantă pentru moralul Doamnei Elena și o confirmare, la cel mai înalt nivel, a imperati­vului revenirii în țară, lângă dom­nitorul Princi­pa­telor. Și acasă, vocile care o ce­reau pe Doamnă înapoi deveniseră tot mai puternice. O delegație for­mată din frații Vasile și Iancu Alec­san­dri pleacă la Paris să o convingă că "lipsa sa se simțea, însuși Domnitorul o recunos­cuse" și că "pentru bi­nele țării trebuia să-și calce pe suflet și să uite ceea ce îndurera pe toți bunii români".

Triumful inimii

"Mare bucurie fu în toată țara, când se află des­pre sosirea Principe­sei Domnitoare în Bucu­rești. Par­că se și risipise­ră toate vrăjile rele din preaj­ma Domnitorului, căci toți sperau în înrâu­rirea ei înțe­leaptă și bine­făcătoare", scriu cronicarii vremii. Abia instalată la Palat, Elena începe pregătirile pen­tru o mare recepție. Se gândise mult la asta, pentru că voia să recâștige lumea bună a Capitalei, care înce­puse să-l oco­leas­că pe Cuza, nemulțumită de prezen­ța Mariei Obrenovici în preajma sa. Recepția e un suc­ces fulminant. Întreg orașul iese în fața Palatului, pentru a o vedea, în premieră, pe Doamna Elena, a cărei poveste dramatică, știută de-acum de toți româ­nii, impresionase profund. Ziarele vremii ne-o des­criu în toată splendoarea sa: îmbrăcată într-o rochie napoleoniană, cu un buchet de camelii albe la cen­tură, pieptănată în stil iosefinian, Principesa Elena își masca timiditatea sub un zâmbet binevoitor. Nu era o frumusețe, dar avea stil și atitudine de mare împără­teasă. În cercurile înalte ale societății pariziene, deprinsese arta de a-și înrobi interlo­cutorii prin tact, prin grație și prin meșteșugul de a alege temele de discuție. Cei care se așteptau să gă­seas­că o femeie rănită și victimizată se înșelaseră. Elena Cuza era mai puternică și mai sigură pe sine ca oricând. Însuși Ale­xandru Ioan Cuza e uimit de această metamorfozare a soției sale.
Întâia Doamnă a țării profită imediat de populari­tatea de care se bucura în rândul societății românești, pentru a pune în practică, alături de doctorul Carol Davila, o impresionantă operă caritabilă, la care se gândise atâta vreme, în timpul "exilului" său pari­zian. Relatând despre acțiunile umanitare ale Elenei Cuza, ziaristul francez Ulysse de Marsillac scria: "În 1862, providența a adus-o aici pe Elena Cuza, întru­chiparea bunătății, generozitatea simplă și blândă, care făcea binele fără ostentație și care nu profita de înalta sa poziție decât pentru a-i ajuta pe cei în sufe­rință". Prietenii domnitorului se bucură nespus de succesul lor în a o readuce în țară pe Elena. Costache Negri îi scrie entuziasmat lui Iancu Alecsandri, la Paris. "Din partea sa, Principesa face minuni, pri­mește pe toată lumea, face vizite și merge să vadă toate așezămin­tele publice, îndeplinind toate acestea cu modestia și delicatețea cari o fac în mod atât de general iubită de toți. Acest ajutor este foarte bine venit principelui, ceea ce va aduce mult bine". Cura­joasă și binevoi­toare, gata oricând să-l apere pe Cuza și să-i acopere slăbiciunile, chiar față de ai săi, Elena devenise o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului, împingându-și concurenta în derizoriu, prin atitudi­nea sa sigură și echilibrată.

Prima iubire și ultima

Dar legătura Domnitorului cu Maria Obrenovici este mai puter­nică decât și-ar fi imaginat prietenii binevoitori ai lui Cuza. Cei doi vor avea un copil. Deși plecată la Ru­ginoasa să se ocupe de reamena­jarea frumosului domeniu cumpărat de Domn, Ele­na va afla, prin mai multe "anoni­me", vestea cea mare. Nașterea mi­cuțu­lui Alexandru e marele mo­ment de cumpănă al rela­ției dintre ea și Cuza. De altfel, acesta își adu­ce băiatul la Palat, sub pretex­tul că l-a găsit aban­donat, în tim­pul unor inundații care cuprin­se­seră Ca­pitala. "Hai­de să-l în­fiem, să fie copilul nos­tru!", îi spune Doam­nei Elena, care știa însă bine despre copi­lul cui e vorba. Pentru prima oară, rănită în orgoliul său, Elena se gândește serios la di­vorț. Toți cei din jur se tem că un astfel de gest, pe fondul nemulțumi­rilor iscate de reformele lui Cuza, ar pune în pe­ricol chiar Unirea Prin­cipatelor. Elena se refugiază la Ruginoasa, unde se ocupă, cu bunul gust care îi caracteriza fiece gest și fiece opțiune, de deco­rarea palatului, du­pă cele mai frumoase modele ale epocii. Acolo, într-o dimineață, când Cuza era și el pre­­zent, asistă la o scenă care îi schimbă viața. O mul­­ți­me mare de clăcași se prezintă la palat și cere să vor­bească cu Vodă Cuza. Nu trecuseră nici trei săptă­mâni de la impunerea reformei agrare, iar țăranii, aflând că Domnul se află la Ruginoasa, veniseră într-un suflet să-i vorbească. "Prea Înălțate Doamne! Mare ești tu, Doam­ne! Bunule părinte al plugarului român! Tu ne dai lumina, tu ne dai viața și tu ești puternicul stăpâ­nitor, unicul Domnitor care ai fost numit de Dum­nezeu sfântul să fii mântuitorul nostru. Așa, Prea Înălțate, ne-ai făcut dreptate. Să trăiască Alexandru, suveranul românilor, dimpreună cu Măria Sa Doam­na, mulți ani fericiți!". De sus, de la balconul came­rei sale, Elena aude vorbele oamenilor. Atunci înțele­ge că față de frământările, de curajul și de misiunea lui Alexandru, care făcuse fericiți atâtea milioane de oameni, propriile-i frământări erau egoiste și mes­chi­ne. Îl înfiază pe Alecuțu, așa cum avea să-l înfieze și pe cel de-al doilea copil al lui Cuza și al Mariei Obrenovici, Dimitrie. "Eu îmi fac o datorie de suflet, tu îți faci o datorie de sânge", îi spune Elena, pe to­nul acela înțelept și no­bil, împrumutat de la Paris. Înțe­lesese că durerea ei e parte dintr-o poveste mai mare, ce nu se poate poticni de rătăcirile ori de orgo­liile omenești ale unuia sau ale altuia dintre ei. Învață, atunci, să-l iu­bească din nou pe Alexandru Ioan Cu­za. Îi rămâne alături până ce moartea îi desparte, așa cum îi jurase în fața lui Dumnezeu în "cea mai fru­moasă zi". Ziua aceea unică pe care, după ce ai fost în­tr-adevăr fericită, poți s-o numeri ca pe singura zi frumoasă din via­ță, fără um­bra celui mai mic re­gret...

*

Alexandru Ioan Cuza se stinge din viață în exil, la Heidelberg, la numai 53 de ani, în urma unei crize de astm, ignorată de medicii germani chemați să îl consulte. Dar și înain­te de lovitura de stat care îl silește să abdice, în 1866, și în anii exilului, el nu renunță la Maria Obrenovici, care îl însoțește pretutin­deni, mereu. De alt­fel, în noaptea abdicării, ea e găsită de ofițerii com­plotiști în patul dom­nitorului. Moare tânără, la numai 41 de ani.
Doamna Elena îi crește pe cei doi copii ai dom­ni­torului din relația cu Maria, ca pe pro­priii săi fii. Fra­gili fizic și emoțional, cu pre­siu­nea renumelui istoric al tatălui lor, căruia i-au moștenit nu doar dușmanii, ci și apleca­rea spre viața ușoară, Alexandru și Dimi­trie se sting însă de foarte tineri. Dimi­trie se si­nu­cide în pa­la­tul de la Ruginoasa, iar Ale­xandru moare în Spa­nia, în voiajul din luna de miere. Încercată de atâtea și atâtea dureri, Doamna Elena rezistă, totuși, și rămâne aceeași fe­meie demnă, simplă și generoasă. Apucă semicen­te­na­rul Unirii Principatelor și reabilitarea lui Cuza, după moartea principalilor săi inamici poli­tici. Lumea o venerează, iar familia regală a Româ­niei îi face dese vizite de curtoazie. Lucrează ca soră de ca­ri­tate, își îm­parte săracilor puțina avere rămasă după moartea celor doi fii de suflet și se stinge la Pia­tra Neamț, după o agonie la fel de lungă precum în­săși viața ei.
"Orice laudă, orice semn de durere par nepo­tri­vite față de măreața simplicitate a ființei pământești care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri și pă­cate, a dus curată viață cerească, asemenea îngeri­lor. Dintre aceste ființe alese a fost și Doamna Elena, a cărei viață întreagă înseamnă uita­re de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă de lume", scrie, emoționat, Nicolae Iorga, la moartea Elenei.
La cererea ei, Elena Cuza a fost îngropată în gră­dina conacului de la Solești, alături de mama sa, Ca­tinca. Abia în fața morții, cerbicia ei a capitulat.

Fotografii de ANDREI CHERAN

Text documentat pe baza lucrărilor "Doamna Elena Cuza", de L. Borș și "Viața și opera lui Cuza Vodă", de C. C. Giurescu.