O poveste de dragoste cu sfinți - BONIFACIU și AGLAIDA

Cristian Curte
Aglaida

Vila Aglaidei fusese ridicată pe malul Tibrului, aproape de Colloseum, între Forum Boarium și teatrul lui Marcellus. Mai toate ferestrele dădeau spre râu, așa că, din primăvară până în toamnă, Aglaida stătea în fața lor, legănându-se în răcoarea pe care o aducea apa sau privind cum razele soarelui se scaldă, la apus, în unde. Era o lo­cuință somptuoasă, cu zeci de came­re pentru familie și sclavi, cu bazine, sculpturi și mozaicuri meșteșugite, cu dormitoare doldora de mătăsuri, aur și lemn scump, adus din Africa. Lucraseră la ea ani întregi sculptorii greci tocmiți de Acacius, tatăl Aglai­dei, unul dintre cei mai bogați și mai influenți demnitari ai Romei. Adu­sese meșteri din toate colțurile impe­riului ca să-i dăltuiască în marmură și lemn, să-i lucreze în mozaic sau să-i picteze în fresce locuința care, acum, putea să stea alături de pala­tele de vară ale împăratului. Bogatul patrician asta își și dorise. Își ridi­case vila ca să le arate tuturor că el este favoritul împăratului și unul din­tre cei mai influenți senatori ai vremii. Cât trăise el, pe la banchetele din casa sa se perindaseră toți patri­cie­nii cetății, ba odată s-a întâmplat să-l cinstească chiar divinul impera­tor. Pentru răsfățul prietenilor săi începuse să cumpere cei mai scumpi sclavi care se vindeau în cetate, nubieni uriași, care te pu­teau purta prin tot orașul cu lec­tica, greci plini de înțelepciune, care îl puteau tălmăci pe Platon, sau egiptence oacheșe, care-ți um­pleau nopțile de desfătări.
Aglaida crescuse înmuiată în aerul acesta cosmopolit, jumătate desfătare, jumătate intrigă poli­tică, învățând să prețuiască tot ceea ce avea Roma mai altfel de­cât celelalte cetăți ale Italiei - fru­musețea și puterea. Pe ea o sedusese mai degrabă frumusețea decât puterea. Felul în care tatăl său își dobândise averea o scâr­bea, căci bănuia că la temeliile bogăției familiei sale zac multe vieți ruinate. Așa că a știut de tânără să se țină departe de unel­tirile politice ale patricienilor și să împrumute din viața lor doar fericirea albă cu care te desfătai dacă știai să te cufunzi în frumusețea unei statui de Phidias sau în răcoarea roșiatică a unui vin de Chios. Cu vâr­sta, învățase însă că toate aceste plăceri pălesc în fața iubirii, în a cărei artă devenise mai iscusită ca o he­tairă.
Când părinții ei au murit, lăsându-i moștenire uria­șa lor avere și o viață de plăceri, Aglaida s-a cufundat în brațele tuturor tinerilor pe care-i dorea și care puteau să-i stea ală­turi fără să pună întrebări și fără să-i complice jocurile cu gelozii prostești. Era tânără, abia trecută de douăzeci de ani, iar carnea își cerea drepturile înaintea inimii. Avea să-i asculte chemarea. Până într-o zi...

Bonifaciu

Pe Bonifaciu l-a zărit din lectică, pe când se pre­umbla prin piața de sclavi, și a fost pe loc vrăjită de fru­musețea lui. Era un sclav sănătos, frumos și bine îmbrăcat, semn că fusese ținut la mare preț de stăpânul său. Când și-a trimis slujbașii să-l cumpere, i s-a cerut un preț amețitor. Bonifaciu fusese născut în Roma, în casa unui legionar care căzuse pradă farmecelor unei sclave pe care și-o adusese tocmai din Siria. Tatăl său nu-l recunoscuse niciodată, dar îl ținuse lângă sine, dându-i învățătură și deprinzându-l să se poarte cu gân­dul că, atunci când va crește, îl va elibera și-l va ajuta să-și facă un rost în viață. Legionarul murise însă înainte de vreme, iar soția lui, bănuind originile bas­tar­dului, se hotărâse să-l vândă pe Bonifaciu, nu fără a cere pe el o mică avere, dată fiind educația lui. Dar cum pentru Aglaida banii nu fuseseră niciodată o opre­liște, l-a cumpărat pe frumosul sclav, cu gândul că-i va înveseli nopțile, iar ziua i-ar putea fi un ajutor de nădejde în rânduirea treburilor casei. Nu bănuia că, prin el, destinul avea să-i schimbe viața.
La început, l-a ținut în beciurile umede, la un loc cu sclavii de rând, pe care-i folosea la muncile grele. Nu-i trata cu cruzime, dar nici nu-i ocrotea. Pentru Boni­faciu, a fost ca și cum ar fi fost aruncat într-o închi­soare. Aglaida asta și voia - să-i frângă cerbicia, să-i arate cine este stăpâna, pentru ca, mai apoi, să-l poată aduce la banchete, să-l arate prietenelor sale și să-l ducă în alcov ca pe un trofeu. Așa că a avut răbdare cu el, l-a așteptat, punându-l la muncile de jos, la care nici nu prea se pri­ce­pea. Tot jocul acesta a ținut până în prima noapte când, după un banchet istovitor, i-a poruncit lui Bonifaciu să vină în dormitor. Doar că sclavul nu s-a supus. I-a întors o pri­vire mândră și a coborât treptele umede ale beciului, ducându-se să doarmă cu sclavii de la magaziile de grâu. Era felul său de a-i arăta că are inima liberă și că o poate da cui vo­iește. Aglaida s-a mâniat, a vrut să pună să fie biciuit, dar apoi a înțeles că nu poate face asta, că inima nu o lăsa. Că bărbatul acesta frumos avea în el o libertate după care și ea tânjea. Și că nu i-o putea răpi cu forța. Tre­buia să-l câștige. Ea, patriciana, femeia fru­moasă și dorită de toți tinerii Romei, să alerge după un sclav? Hotărât lucru, asta nu putea! Și totuși... asta a făcut, pentru că atunci când Bonifaciu i-a întors spatele, preferând beciul umed așternutului ei cald, a știut că se îndră­gostise de el. Și-a dat seama că-l iubea încă din ziua în care-l văzuse în piața de sclavi. Că-l dorea din tot trupul și din tot sufletul ei. Și că nu va mai putea trăi fără el. După atâția ani de plăceri, inima ei își cerea drep­turile.

Un nou crez

A doua zi i-a mărturisit totul. S-a umi­lit în fața lui, a plâns, l-a rugat să o ierte că-l ținuse cu sclavii de rând, iar Bonifa­ciu a iertat-o și a împărțit cu ea patul. Stă­pâna devenise sclavă. Au început să tră­ias­că în văzul lumii, uimind cetatea cu în­drăzneala lor. Era știut că patricienii aveau câte o sclavă sau mai multe pentru ostoi­rea poftelor, că le aduceau cu ei la ban­chete și nu se sfiau să arate asta chiar so­țiilor lor, dar până la Aglaida, nu se mai pomenise ca o tânără atât de bogată "să se ție" public cu un sclav, ba și mai mult, să se arate cu el în văzul lumii, supunându-se bârfelor și batjocurii. Toată cetatea spunea că e o târfă, că nu-i ajung tinerii din fami­liile de patricieni pe care-i nenorocise cu farmecele ei, că acum are nevoie de sclavi ca să-și satisfacă poftele nemărginite. Era, însă, în șoaptele acelea înveninate, și multă invidie, o ciudă fără margini, stârnită de ave­rea ei, pe care și-ar fi dorit-o orice senator cu un fiu gata de însurat.
Dar Aglaida trecea cu fruntea senină prin războiul stârnit. Inima ei era liberă și i-o dăruise lui Bonifaciu, care-i devenise pereche, nu doar în alcov, ci și în pofta cu care se arunca în viața la care, ca sclav, nu avusese acces până acum. De când erau împreună, banchetele nu mai țineau doar trei zile, ci o săptămână, la ele nu mai erau poftiți doar prietenii, ci toți petrecăreții din cetate. O viață putredă și urâtă, trăită în pofida unei taine pe care Bonifaciu o ascunsese cu strășnicie până acum: era creștin. O credință care la Roma nu era pri­vită cu ochi buni. Deprinsese rânduiala aceasta de la mama lui, venită dintr-un loc în care Iisus din Naza­reth avea mulți adepți, dar sclavia îl despărțise brutal de ea. Aglaidei nu-i era teamă de ceea ce ar fi putut spune cetatea, ci de presimțirea care o rodea, că l-ar putea pierde pe Bonifaciu din pricina iudeului răstig­nit, în urmă cu trei veacuri, pentru credința lui. Așa că, într-o zi, l-a luat pe Bonifaciu de mână și s-au dus împreună la adunările creștinilor, ca să înțeleagă, și ea, cine a fost Hristos. Ba de la un timp, a îngăduit ca une­le din­tre ele să fie ținute în propria-i casă, lăsân­du-se tot mai mult fermecată de frumusețea lor.

Darul moaștelor

Tibrul curgea leneș prin fața ferestrelor de la dor­mitorul ei. Aglaidei îi plăcea să stea lungită în pat, ascultând murmurul valurilor, în timp ce soarele care apunea îi mângâia trupul cu razele sale molatice. Așa obișnuia să-și petreacă după-amiezele cu Bonifaciu, stând îmbrățișați, până când cerul începea să se întu­nece, anunțând voluptatea nopții. Dar acum era sin­gură și nici soarele, nici lunecarea leneșă a apei nu mai stârneau în ea bucuria aceea liniștită și dulce pe care o avea când erau împreună. Fără Bonifaciu ală­turi timpul părea oprit, iar Tibrul curgea fără rost. În undele apei parcă vedea zădărnicia vieții ei de dina­inte, care-i lăsa diminețile singure și triste. Hotărât lucru, fără el, nu mai era nici ea.
Bonifaciu plecase mai mult dintr-o joacă. La una din adunările creștinilor, cineva venise cu un sipet de chiparos, în care se aflau osemintele unui sfânt martir, ucis în timpul unei per­secu­ții din Asia Mică. Fapt ciu­dat, răclița nu răs­pândea du­hoarea u­nui mort, pentru că, du­pă cum preotul le spu­se­se, martirii nu putrezesc du­pă moarte, ba chiar re­var­să binecuvântări din tru­purile lor sfărâ­mate de chi­nuri. Părin­tele i-a lău­dat pe patri­cienii care țin în casele lor astfel de odoa­re, bu­curân­du-i și pe ceilalți creștini când le aduc la adunări. A­tunci i-a ră­să­rit în minte Aglai­dei gân­dul că și vila ei ar fi binecuvântată cu astfel de ose­min­te. Le va pune lân­gă ur­nele cu cenușa strămo­șilor ei și le va cinsti zilnic prin rugăciuni. Și, poate, odată cu ele, se vor așeza și ei în rostul adevărat al vieții, insu­flat de credința lor.
I-a spus toate acestea lui Bo­nifaciu într-o noapte, când el a întrebat-o ce dar să-i aducă pen­tru a-i dovedi iubirea: "Soarele de pe cer, luna din apele Tibru­lui?". Aglaida a surâs și i-a spus neaș­tep­tat: "Nu. Aș vrea moaștele unui mar­tir." Nu se gândise prea adânc la aceste cuvinte, dar Bo­ni­faciu le-a luat în serios. A doua zi s-a trezit de­vreme și a plecat în târg, să toc­mească slugi și me­rinde pentru un drum lung. Când s-a întors, i-a spus că va să plece în Tarsul Cili­ciei și-i va aduce, negreșit, moaște de martir. Negreșit! La despărțire, pe când o mai strângea în brațe, Bonifaciu și-a întrebat iubita râzând: "Dacă nu găsesc moaște de martir, pot să-ți aduc moaștele mele?". În loc să-i răspundă, Aglaida i-a acoperit gura cu sărutări, deși în clipele acelea a simțit cum inima îi este săgetată de-o pre­ves­tire rea...

Prietenii lui Iisus

Când i-a văzut, picioarele i-au înțe­penit. Lângă cetatea Tarsului, pe un câmp plin de pietre și ciori, călăii îi schingiuiau pe creș­tini, din po­runca gu­ver­natorului, obligându-i să se le­pede de Hristos. Do­uăzeci de martiri, fe­mei și bărbați, înroși­seră deja cu sângele lor praful galben al drumului. Dar deși erau schingiuiți fără milă, nici­unul dintre ei nu-și rene­gase cre­dința. Erau neclin­tiți în ea. O mulțime de gu­ră cască asis­tau la tor­turi. Boni­faciu s-a ameste­cat prin­tre ei, cu gândul să aștepte seara, atunci când că­lăii vindeau trupurile ră­mase fără suflare, celor ca­re do­reau să le răscum­pere. Gu­­ver­na­torii cetăți­lor știau că întotdeauna se găseau trimiși ai nobililor creștini care erau dispuși să scoa­tă din buzunar mici averi, numai să poată lua trupurile sfinte ale marti­rilor, pentru a le oferi o înmormântare creștinească. Une­le nici nu ajungeau în pământ. Erau învelite în giulgiuri, închise în sipete prețioase și apoi trimise spre biserici, pentru închinare. Majoritatea făceau mi­nuni mari, tămăduind bolile sau scoțând de­monii.
La asta se gândea și Bonifaciu, care-și închipuise că până noaptea va fi din nou în corabie, în drum spre Roma. Doar că, în timp ce stătea privind la chinurile martirilor, ochii i s-au întâlnit cu ai unei tinere care era biciuită crunt de călău. O clipă, doar o clipă, i s-a părut că femeia zâmbește, în ciuda durerilor. Apoi trupul i-a zvâcnit ca un arc și s-a prăbușit la pământ. Sătul de răbdarea ei, călăul își scosese sabia și-i rete­zase ambele mâini. Palmele albe și delicate îi rămăse­seră prinse în inelul de fier cu care fusese legată, iar trupul i-a căzut la pământ, într-un lac de sânge. Dar tânăra nu urla și nu-i blestema pe prigonitori. Se zvârcolea doar, răvășind pământul cu cioatele rămase în loc de brațe. Apoi, înainte să moară, a spus doar câteva cuvinte: "Iisuse, iartă-i, Iisuse!".
Ceva s-a rupt atunci în inima lui Bonifaciu. În ochii acelei fete curate și-a revăzut toată viața lui pu­tredă, dar și iubirea pentru Aglaida, alături de care pășise pe drumul bun al credinței. Fusese bucuria lui, o bucurie trăită parcă în răspăr cu toată durerea lumii. Dar acum era alături de acești sărmani, care se agățau de credința lor mai tare decât de viață. Un abur i se ri­di­ca de pe suflet și simțea că, din clipa asta, nu va mai putea fi la fel. Nu va mai putea trece cu nepăsare peste durerea din jurul lui. O milă nesfârșită, o milă năval­nică i-a cotropit inima și, fără să se gândească, s-a dus țintă la unul dintre călăi zicându-i scurt: "Și eu sunt creș­tin!". A simțit ca prin vis mâna grea care i se așe­za pe umăr, apoi o îmbrâncitură scurtă, care l-a arun­cat la pământ. Bo­ni­faciu își începuse dru­mul spre cer.

Un sclav sfânt

Mâna era alb-vine­ție, cu unghiile zdrobite de cleș­tii călăilor, cu po­dul pal­­mei în­sângerat. Mâna care-i mân­­­gâiase părul și trupul, și-i atin­sese buzele, ori de câte ori îi ceruse tă­ceri în lo­cul vorbelor. Mâ­na moar­tă, acum, peste ca­re curgeau șiroaie de lacrimi. Mâna lui Boni­faciu de­venise mâ­na unui creș­tin care pierise pentru sem­nul crucii. Mâna unui sfânt...
I-l aduseseră într-o di­minea­ță, înfășurat într-un lințoliu alb, cu capul des­părțit de trup prin as­cuțișul sabiei. Gluma lui ne­vi­no­vată, aruncată la plecare, se îm­plinise. La început, A­gla­i­­dei nu i-a venit să crea­dă, soco­tind că e o glumă, o șotie neagră a vre­unui dușman. Îl aș­tepta cum­­va pe Bonifaciu să se ridice din racla scumpă în care îl așeza­se. Să se ridice și să-i spună zâm­bind că nu a murit, că doar s-a prefăcut, do­rind s-o sperie. Să se așeze apoi lângă ea și să pri­veas­că cum soa­re­le apune în ape­le Tibrului, con­ti­nuând, de unde fu­sese întrerup­tă, povestea lor de iubire...
După câteva zile de jale, Aglaida și-a chemat toți sclavii și i-a eliberat. Apoi și-a vândut toate moșiile, împărțind banii să­ra­cilor din Roma. A păstrat doar o mică par­te, cu care a ridicat o biseri­cu­ță, sub altarul căreia a așezat tru­pul lui Boni­faciu. În scurtă vre­me, domnia împăra­tu­lui Constantin cel Mare avea să se întindă de la apu­sul și până la răsăritul imperiului. Iubitul ei a fost unul din­tre ulti­mii martiri și, odată cu libertatea credinței, la lăcașul închinat lui au prins să vină râuri de pelerini creștini. Aglaida a văzut cum mulți dintre ei s-au tă­mă­duit de boli, cinstind mor­mân­tul lui Bonifaciu. A mai trăit cincisprezece ani, petrecuți numai în post și ru­găciu­ne, apoi s-a mutat și ea în cer. A fost înmor­mân­tată lângă el, iar biserica îi cinstește pe amândoi, ca sfinți.