Tot timpul m-au impresionat bisericile ridicate în preajma spitalelor. Tot timpul mi-au atras atenția și, oricât de grăbit aș fi fost, am simțit nevoia să mă opresc și să le admir îndelung. Din lemn sau cărămidă, mai scunde sau mai înalte, nu vor să se remarce prin nimic. Stau într-o margine de curte și tac. Dacă te uiți mai atent, observi că toate sunt înveșmântate în alb și mai toate au mici rotunjimi laterale, asemenea unui umăr, parcă anume pregătit să sprijine o frunte încinsă de durerea și neliniștea bolii.
Nu poate fi loc mai potrivit pentru altarul unei biserici decât incinta unui spital, aproape de oameni suferinzi și, uneori, fără speranță - oameni cu fețe pământii și privirea stinsă, ce abia se mai strecoară prin șirul unor zile cenușii și amenințătoare. Zile lungi de așteptare. Zile cu gust amărui de medicamente și frică de moarte.
Cineva foarte bolnav povestea cum și-a învins durerile și boala, doar uitându-se pe fereastră. Stătea în Pavilionul canceroșilor de la Fundeni și, prin geamul salonului, a descoperit clopotnița bisericuței de lemn din preajma spitalului. Nu era doar frumoasă. Era de-a dreptul învăluită de lumină, ca o rugăciune ce se pregătea să urce spre cer. Privind pe fereastră, a simțit o mare întărire. A simțit cum își recapătă speranța și dorința de a trăi și, brusc, din clipa aceea a început să lupte, să îndure și să treacă peste orice îndoială. Într-un târziu, a reușit. Imaginea crucii de pe bisericuța spitalului a fost mai puternică decât toate previziunile și leacurile medicilor, arătând câtă dreptate aveau Sfinții Părinți, când spuneau că numai Dumnezeu vindecă boala cu adevărat. Doctorul doar tratează.
"Un strop" de Maramureș și de frumos
Bisericuțele de spital nu au program. Stau mereu deschise, chiar de la prima oră a dimineții, când în biserică intră vreun medic chirurg ce se pregătește pentru operație și, îngenunchind la icoana Maicii Domnului, o roagă să îl ajute ca el să fie doar purtătorul bisturiului, iar Hristos, mâna care conduce.
Mai scunde sau mai înalte, înconjurate cu belșug de flori și grădină sau înghesuite doar în încăperea unui fost salon de bolnavi, bisericile de spital par a fi aceleași, fără a se asemăna nicio clipă una cu alta. Fiecare își poartă în felul ei tăcut povestea și mulțimea încercărilor prin care au trecut, încercări fără de care nicio lucrare sfântă și vindecătoare nu ar mai fi posibilă. Dacă ai discuta cu preoții acestor biserici și i-ai întreba ce i-a îndemnat să înceapă o construcție atât de grea, la ce anume s-au gândit când au ridicat cupola sfântului lăcaș, toți ar spune în esență același lucru - că s-au gândit la ceva care să aline suferința. S-au gândit la ceva frumos și plin de strălucire solară, asemenea părintelui Radu Ilaș, care a vrut neapărat să aducă frumusețea bucovineană de la Putna la București; asemenea părintelui Pop de la Fundeni, cel care a oferit "un strop de Maramureș" tuturor bolnavilor fără speranță, din Clinica de Oncologie aflată în apropiere.
Prezența continuă a suferinței umane îl modelează și-l transformă pe părintele de spital. Îl face mai sensibil și mai atent la toate amănuntele ce au darul de a aduce liniște, împăcare și bucurie sufletească. De omul bolnav nu te apropii pentru a-l întreba ce-l doare. Te apropii știindu-i de dinainte suferința, trăind-o cumva alături de el. E suficient să-i fii aproape, arătându-i printr-o simplă mângâiere sau îmbrățișare că cineva îl înțelege și ia seama la toată neputința și la toată frământarea lui. E mare lucru să știi că îi pasă cuiva de tine, că ai cu cine împărți greutatea și neliniștea unei încercări grele. E mare lucru să nu fii singur în fața durerii.
Botezul copiilor în agonie
Preoții de spital, asemenea celor din armată, sunt mereu în stare de alertă, de război. Mereu și-n orice clipă, pregătiți să facă un botez, o spovedanie sau să împărtășească pentru ultima oară pe cineva care va fi simțit apropierea sorocului și plecarea în marea călătorie a vieții. Nimic nu e mai impresionant decât să vezi pe cineva cum moare sub ochii tăi, cu numele lui Iisus pe buze și cu lumina speranței în priviri. Nimic nu e mai înălțător decât gestul unui preot de spital, cum este cel comis de părintele Paiu, de la "Grigore Alexandrescu", preotul care, aflând despre incendiul de la Maternitatea Giulești, a alergat într-un suflet și a botezat pe toți copiii aflați în agonie. "Mai mult decât atât", mărturisește cu uimire părintele. "M-am trezit în graba momentului că le-am dat numele ce-mi veneau pe buze, fără să mă gândesc nicio clipă: Constantin, Ștefan, Radu, Matei. Ei bine, când am ajuns acasă și m-am uitat pe calendar, m-a cuprins un val imens de uimire și emoție. Eram în 16 august, ziua Sfinților Brâncoveni, iar eu dădusem nume de botez copiilor chiar numele Brâncovenilor, parcă anume pentru a întări miracolul ce avea să se vădească mai târziu, când, cu o singură excepție, toți pruncii botezați au supraviețuit și s-au întremat atât de repede, încât i-au uimit deopotrivă pe părinți și pe medici".
În tranșeele suferinței
Miraculoase și, mai tot timpul, impresionante până la lacrimi, întâmplările neașteptate și de tot felul se succed zilnic în viața preotului de spital. În tranșeele suferinței, niciodată nu ai timp de odihnă. Dimpotrivă, într-un spital, mereu se întâmplă ceva și nu de puține ori ai motiv de uimire și adâncă reflecție, constatând, ca părintele Iancu de la Spitalul "Marius Nasta", că "Suntem unici în toate - în durere, ca și în suferință". Nimeni nu seamănă cu altul și fiecare dintre noi are Crucea lui, Golgota lui, urcușul său aparte. Poate de aceea, suferințele nu se compară niciodată unele cu altele. Poate de aceea, suferința fiecăruia e cea mai mare din lume, cel mai greu de îndurat. Bolnavul se întunecă, se clatină înlăuntrul lui și chiar se răzvrătește. Se compară cu alții și se trezește cârtind. Se îndepărtează de Hristos și de calea Mântuirii, luând locul Judecătorului și considerându-se mai presus decât semenii săi.
Părintele Iancu a văzut multe asemenea tulburări, așa cum a văzut și îndreptări miraculoase. Dacă îl întrebi ce anume l-a impresionat mai mult de când slujește în curtea spitalului, părintele te privește încurcat. Îi vine greu să aleagă. Sunt multe asemenea întâmplări. Își amintește, de pildă, cazul unui tată disperat, care voia să se arunce de la etaj, neacceptând sub niciun motiv gândul că fiii lui (doi gemeni abia născuți) nu vor putea trăi, având grave afecțiuni cardiace. Chemat în grabă, părintele a botezat pruncii și, imediat, în câteva zile, unul din gemeni s-a stins, iar celălalt s-a ridicat, plin de viață, brusc însănătoșit, parcă anume să-i lase o mângâiere tatălui speriat și să-i arate cât de mică e distanța dintre viață și moarte, dintre disperare și fericirea cea binecuvântată. Altă dată s-a întâmplat ca o bătrână să ceară, înainte de o operație deosebit de grea, să se cunune cu omul cu care trăia de aproape 50 de ani, iar taina căsătoriei (cu toate cele rânduite - flori, cununii și nuntași) să se împlinească, transformând pentru o clipă salonul auster de spital într-o sală domnească, plină de strălucire și fast înălțător.
Părintele ar putea umple o carte întreagă cu amintirile și scenele de viață la care a asistat copleșit de emoție sau chiar a vărsat o lacrimă, așa cum s-a întâmplat când o familie de medici l-a descoperit pe Hristos abia după ce și-a pierdut unicul copil, bolnav de leucemie, sau când a discutat îndelung cu un tânăr paralizat de la gât în jos. Ce om minunat! Ce suflet curat și puternic! În situația în care era, ardea de dragoste pentru Mântuitorul. Nicio clipă nu a cârtit și nu și-a plâns de milă. Spunea mereu rugăciunea lui Iisus și psalmii pocăinței. Se culca și se trezea cu numele lui Hristos pe buze, rugându-L un singur lucru - să-și poată mișca doar mâna dreaptă, pentru a-și face cruce și a putea întoarce singur filele Bibliei sau ale altor cărți sfinte. "Mereu descopăr în spital oameni mai credincioși decât mine", mărturisește părintele, gândindu-se cu anume tristețe că, sănătoși fiind, nu ne dăm seama ce mare lucru reprezintă lucrurile simple din viața noastră: să mergem, să respirăm, să privim în jur și să facem semnul crucii pentru toate lucrurile frumoase care ne înconjoară. Nu știm să mulțumim Domnului și să ne bucurăm deplin de tot ce avem. Mereu ne uităm la alții. Mereu râvnim la ceea ce nu avem. Nu ne dăm seama că nimic nu ne aparține - nici viața, și cu atât mai puțin timpul, că ele ne sunt încredințate cu chirie. La final, ca în pilda evanghelică a talanților, va trebui să înapoiem ce am primit în dar și să dăm socoteală pentru toate câte le-am făcut stâmb sau greșit și, mai vârtos, pentru toate câte nu le-am făcut, deși puteam și ne era la îndemână să le facem.
Când cuvintele dispar, rămâne îmbrățișarea
Părintele de spital trăiește intens și grabnic. Îl obligă însăși slujirea de fiecare zi. Îl obligă mulțimea cazurilor, pentru care nicio facultate de teologie nu îl poate avertiza sau pregăti. E cumva ușor să afli că primii medici au fost preoți și că primele spitale au fost mânăstiri și "vasiliade", înființate pentru cei săraci - fie la Colțea, fie la Mânăstirea Trisfetitele. Mult mai greu este să mărturisești un muribund care nu s-a împărtășit niciodată în viața lui, să te încarci cu toate păcatele lui sau să spovedești un nebun, cum face părintele Radu de la Spitalul "Obregia" sau părintele Iustin de la Biserica Socola, care, zâmbind amar, recunoștea cu o urmă de lacrimi pe obraz: "La 80 la sută dintre bolnavii pe care îi am aici, la acest spital, nu le pot vorbi despre Dumnezeu. Pentru ei rămâne doar rugăciunea, care produce efecte extraordinare. Moise nu vorbea uneori nimic, iar Dumnezeu îi spunea să nu mai strige la El. De ce? Pentru că atunci când îl vezi pe un om într-o situație ca aceea de aici, atunci nu trebuie să-i vorbești. Aproape că nici nu te rogi. Verși o lacrimă, te apleci asupra lui, îl îmbrățișezi și zici: «Doamne, fie-Ți milă de zidirea Ta», iar cuvintele dispar. Dispar asemeni teologiei învățate pe de rost, atunci când intră simplu și fără zarvă în cămara simțirii și a iubirii de aproapele".
*
Bisericile de spital au ușa mereu deschisă. Nu au nimic de ascuns. Chiar dacă nu le știi povestea, o afli imediat. E suficient să te oprești din drum și, curios, să intri într-o bisericuță de lemn, cum este cea de lângă Spitalul Fundeni; să te închini la icoane și să schimbi câteva vorbe cu măicuța de la pangar, ca să-ți dai seama că oamenii nu se împart niciodată în buni și răi, ci doar în bolnavi și oameni vindecați sufletește. Sora Maria de la pangarul bisericii știe ce vorbește. Bolnavă de cancer într-o fază avansată, s-a trezit părăsită și de soț, și de copii. S-a trezit a nimănui, aruncată pe stradă, printre străini, într-un târziu ajungând la Fundeni, unde a fost operată și s-a vindecat atât de repede, încât doctorul Bălănel (un om foarte credincios) privea radiografiile și se mira singur, spunând că asta nu poate fi decât o minune de la Dumnezeu. De atunci, maica a decis să nu mai părăsească locul vindecării ei. Smerită și cu rugăciunea de mulțumire pe buze, a rămas la poarta spitalului, în bisericuța cu turlă de lemn, pentru a mulțumi Domnului și a pregăti toate cele cuvenite slujbelor de dimineață, în așteptarea credincioșilor - bolnavi și mai puțin bolnavi; medici chirurgi sau simpli trecători.
Pentru sora Maria, biserica a devenit a doua ei casă. E locul ei de rugăciune. E altarul mulțumirii pentru sănătatea și liniștea sufletului ei de om care l-a descoperit pe Hristos târziu, dar suficient de devreme ca să mai aibă timp de pocăință și îndreptare. Dacă o întrebi care sărbătoare din an e cea mai înălțătoare pentru o biserică de spital, sora Maria te privește nedumerită, caută să înțeleagă ce vrei să afli, ezită, cugetă, după care surâde, înțelegând că te referi la Sărbătoarea Paștelui și, cu vocea ei blândă, îți spune că, într-un spital, toată lumea vine și pleacă necontenit, mai puțin de mari sărbători, când nu se fac internări și nu se operează decât urgențele. Da, Paștele e deosebit de frumos într-o biserică de spital, dar asta nu înseamnă că e o zi aparte, o zi specială. Dacă ai sta ca sora Maria zi de zi în spatele pangarului plin cu lumânări și iconițe de sfinți, ai înțelege că, pentru bisericuțele de spital, în fiecare zi e Paște. Mereu cineva învie pe crucea suferinței. Aici, mereu renasc speranța, dorul de mântuire și de viață veșnică.
P.S. Suntem o familie din Breaza, județul Prahova. O familie fericită. Avem doi copii: Mara-Ioana, de cinci ani și jumătate, și George-Mihail, care astăzi împlinește un an. La această primă aniversare am venit la București, la Maternitatea Polizu, unde anul trecut, George-Mihail a fost salvat. Dar să depănăm amintirile; pe 5 aprilie 2004, s-a născut la Spitalul din Câmpina băiețelul nostru, prin cezariană, cu o greutate de 3,55 kg. La început, totul părea să decurgă normal. Dintr-o dată, au apărut convulsiile. I s-au făcut analize, tratamente, dar s-au dovedit inutile. Fiindu-i din ce în ce mai rău, am cerut transferul de la Spitalul din Câmpina la Maternitatea Polizu din București, unde am stat, cu mari emoții, zece zile. S-a infirmat diagnosticul din Câmpina și s-a constatat că face alergie la antibiotice, alergie ereditară de la mamă. Imediat după internare, împreună cu nașii, ne-am rugat în Capela din curtea maternității pentru însănătoșirea copilului, pentru salvarea lui. Ne-am rugat la toată Puterea Sfântă și în special Sfântului Ioan Rusul, am cerut cu smerenie preotului Capelei să ne vină în ajutor cu rugăciunile domniei sale. Minunea n-a întârziat. Sfântul Ioan Rusul, care este grabnic ajutător, ne-a salvat copilul. Starea lui de bine s-a stabilizat, mai ales după ce a fost botezat în capela spitalului, al cărei hram este: Acoperământul Maicii Domnului și Sfântul Ioan Rusul (27 mai). Acasă, în continuare, ne-am rugat Sfântului și i-am adus mulțumiri pentru minunea prin care ne-a salvat copilul.
Ion Manea