Deocamdată, eu nu sunt Ucraina!

Ion Longin Popescu
Am urmărit cu sufletul la gură demonstrațiile maraton și recentele lupte de stradă din Kiev, unde trupele speciale ale regimului Ianukovici au ucis 88 de tineri nevinovați, luptători pentru libertatea și europenizarea Ucrainei.

Șuieratul gloanțelor și țipetele răniților mi-au amintit de zilele fierbinți din decembrie 1989. Nu insist asupra aces­tor scene, toată lumea le-a văzut. A venit și ziua mult do­rită, a alungării "dictatorului". Printre lacrimi, slujbe de în­mormântare și strigăte de bucurie la auzul veștilor revo­luționare din Radă (parlament), unde s-a constituit o nouă ma­joritate în jurul fostei opoziții, răzbate, tot mai insis­tent, vestea dată de noul ministru de finanțe: "Ucraina se apropie de faliment". Vistieria e goală, ajutorul rusesc a fost sistat, ajutorul de la UE este numai în stadiul de proiect, iar cel american se lasă așteptat. Toți sunt pru­denți, vor să vadă noul guvern format, să audă în ce di­recție va porni țara. Pe la televiziuni, ucrainenii de rând se plâng de jaful practicat de fosta putere, de scăderea ni­velului de trai (salariul mediu este în jur de 200 de euro), de pericolul scindării țării în două sau chiar trei mari re­giuni. În tot acest haos, sfidând logica evenimentelor și sfidând chiar ideile europene ale "Maidanului", ce face Ra­da Supremă? Votează o lege, prima lege a noii majo­rități (!), de anulare a altei legi, anume de anulare a Legii privind principiile politicii de stat în domeniul lingvistic. Mai pe înțeles, regimul Ianukovici, ținându-și promi­siu­nea făcută minorităților rusă, română (în Ucraina trăiesc peste 250.000 de români băștinași), maghiară, poloneză etc., a promulgat legea prin care limba română, spre exemplu, devenea "limbă regională" în localitățile în care românii reprezentau cel puțin 10% din populație. Actele oficiale de la primărie și judecătorie, învățământul, afișa­jul public, serviciul religios urmau să se facă și în limba română (respectiv "moldovenească"). Mai mult, elevii din școlile ucrainene din zonele românești erau obligați să învețe și ei limba română! Legea, cum e de înțeles, a început a fi pusă în uz cu poticneli, în ultimii trei ani au dispărut două școli românești, autoritățile raionale s-au opus cât au putut schimbărilor greu de conceput pentru naționalismul local, și numai abilitatea unor primari și directori de școală români a reușit să asigure mersul înainte, spre Europa, al legii. Și vin, iată, "pro-europenii" de la Kiev, după ce au fost în stare să-și dea viața pentru libertate și drepturile omului, și votează, printre gloanțe și coctailuri Molotov, o lege profund anti-europeană! Cine să mai înțeleagă Ucraina? E drept, dându-și seama de enormitatea situației, un lider al unui partid de buzunar, numit "Svoboda" (Libertatea), d-l Oleg Teagnibok, a ieșit cu o declarație liniștitoare: "Am abrogat această lege doar pentru că ea a fost adoptată cu încălcarea Cons­tituției... Noi, împreună cu reprezentanți ai tuturor mino­rităților naționale, inclusiv cu cele reprezentate în Parla­ment, vom elabora în viitorul apropiat o nouă lege privind limbile în Ucraina, care îi va satisface pe toți". Așa să fie, doar că deocamdată românii ucraineni nu uită că liderii "revoluției portocalii" din 2004, dintre care unii se află azi în Rada de la Kiev, au instaurat teroarea naționalistă în satele românești, fiind pe punctul de a interzice toate școlile în limba română (oricum, câteva zeci au fost închise) și a-i "trunchia" astfel pe copiii români de la rădăcina neamului. Văzând, zilele acestea, un videoclip în care, cu sinceritate și candoare, câțiva adolescenți din România declarau senini "Eu sunt Ucraina", în semn de solidaritate cu luptătorii de pe "Maidan", recunosc că sunt de partea lor, dar, dacă vor începe iarăși naționaliștii din Cernăuți, Herța, Basarabia de Sud și Transcarpatia să în­chidă școlile și bisericile românești, pe baza proaspetei legi votate pe genunchi, voi declara deschis: "Îmi pare rău, dar, deocamdată, eu nu pot fi Ucraina".