CRISTIAN MANDEAL - "Muzica adevărată începe abia când sunetele rămân în urmă"

Dia Radu
- În cele patru decenii de carieră, a urcat la pupitrul celor mai cunoscute orchestre din lume și a fost aplaudat de milioane de oameni. Multiplu medaliat și premiat, este, fără niciun dubiu, cel mai bun dirijor român de azi. O ființă solară și pasionată, care a ars pentru scenă și n-a ezitat să dăruiască muzicii ceva din căldura și trăirea moștenite de la înaintașii săi ardeleni -

La Școala din Deal

- Din biografia dvs. aflăm că ați copilărit la Ru­pea, la Sighișoara și la Brașov. Un periplu prin trei locuri minunat de frumoase. Care din ele a rămas cel mai aproape de inima dvs.?

- M-am născut la Rupea dintr-o întâmplare, fi­indcă primul post în civilie al tatălui meu, după ce s-a terminat războiul și s-a întors acasă, a fost cel de medic de plasă (adică de departament) la Rupea. Însă cea mai frumoasă perioadă din copilăria mea a fost după ce am împlinit patru ani și jumătate, când am ple­cat cu toții la Sighi­șoara, unde tata a deschis prima secție de ORL a spi­talului din oraș. Locuiam chiar sub cetate, într-o ve­che casă săsească, și învă­țam la Școala Germană, din Deal. Zilele mi le pe­tre­­ceam, însă, mai mult afară. Știu pe dinafară fie­care zid, fiecare turn, fie­care piatră. Eram, pur și simplu, îndră­gostit de această cetate me­dievală de buzunar, care răs­pundea tuturor fanteziilor me­le co­pilărești și-mi aprin­dea te­ribil imaginația. A­tunci, în perioada aceea, am cunos­cut-o pe Sânziana Pop, di­rectoarea voastră, care era ve­rișoara celui mai bun pri­e­ten al meu și pe care o ad­miram de la distanță, fiindcă era o domnișoară su­perbă, în timp ce eu eram doar un puști. Și tot atunci am desco­perit muzica, de care m-am lăsat vrăjit, apoi, întreaga viață.

- Ați fost un copil sensibil la muzică de mic?

- Din ce povesteau părinții, se pare că da. Se amuzau foarte tare când dădeau drumul la radioul nostru cu lămpi, de unde se auzea muzică orientală, iar eu începeam instantaneu să plâng. Cred că muzica avea un efect deșirant asupra mea. Pe atunci, două lucruri mă puteau rupe cu totul de lume. Poveștile de culcare, pe care mi le citea mama, și cântatul la pian, pe care tata îl făcea cu regularitate, în fiecare seară. De la el am auzit prima oară de Mozart, de Beetho­ven, de Chopin. Era un bun pianist, în tinerețea lui fusese pianistul liceului Andrei Șaguna din Brașov, își cucerea toate iubitele cântând la pian. Văzând că dau semne de interes, a aranjat ca la șapte ani să încep lecțiile de pian cu o foarte bună profesoară din Sighi­șoara, care studiase pianul la Conservatorul din Bucu­­rești: Constanța Erbiceanu, una dintre cele mai bu­ne profesoare din România. Tata mă dorea însă medic, nici prin gând nu-i trecea ca muzica să devină o ocu­pație serioasă în viața mea. De aceea, totul a în­ceput ca o joacă, fără obligații și fără ore fixe de studiu. Stă­team de bunăvoie și nesilit de nimeni în fața pianului, până când mama, exasperată, mă tri­mitea la aer, în curte, să mă joc.

Cu Radu Lupu, la patru mâini


- Când v-a devenit limpede că asta veți face, că nu mai e cale de întors?

- Mult mai târziu, când ne-am mutat la Brașov, de unde era tata, de fapt, și când am insistat să fiu lăsat să mă înscriu la Liceul de Muzică, abia înființat. Tata considera că-mi pierd vremea aiurea, că sunt romantic și îndrăgostit și sigur nu va ieși nimic bun din preo­cu­pările mele muzicale, așa că mi-a dat voie cu o condiție foarte grea: să învăț în fiecare an câte un tratat de anatomie sau fiziologie, ca să mă pregătesc în paralel și pentru Medicină. La finalul fiecărui an, mă asculta din ele, și doar dacă "treceam examenul" îmi dădea voie să mai ră­mân un an la Liceul de Mu­zică. Până la urmă, în ul­timii ani, a înțeles că nu se mai poate face nimic, a re­nunțat la bătălie și m-a aju­tat cât a putut el să-mi ur­mez visul, trimițându-mă la facultate la București. Un lucru știu sigur, nu mi-aș fi dorit să fac nimic alt­ceva în afară de muzică. Mă ducea capul, am fost un elev bun și aș fi putut ajun­ge chiar medic, dar aș fi fost cu siguranță un medic lipsit de orice vocație.

- Din Brașov aveți amin­­tiri?

- Brașovul rămâne pen­tru mine profund legat de prima mea mare întâlnire cu muzica înaltă, cu harul. Acolo l-am cunoscut pe viitorul mare pianist Radu Lupu, care era de o vârstă cu mine. A fost pentru mi­ne o revelație. Cu Radu în­trețineam o relație ciu­dată, pentru niște băieți de 15, 16 ani, care se croise întru totul în jurul muzicii. Venea de la Moscova, unde studia, cu valize întregi de discuri, pe care mi le împrumuta oricând. Cântam la pian, la patru mâini, la mine acasă, după-amieze în șir. Iar când oboseam, plecam să ne plimbăm, ca băieții, flu­ierând concerte pentru pian și orchestră. El fluiera pianul, eu fluieram orches­tra, iar între timp trăgeam cu ochiul la fete, uneori la aceleași... Radu m-a convins că nu am ce să caut la pian. Nu pentru că mi-ar fi zis el ce­va, nu, ci fiindcă apro­pie­rea de el mă obliga la com­parație, iar el era un geniu. Pe atunci m-a destabilizat profund. Pe de-o parte, toate întâl­nirile noastre mu­zi­cale îmi deschi­deau cerul, pe de alta, eram profund ne­fericit, fiindcă nu puteam ține pasul. Radu mi-a devenit cel mai bun prieten, de el am rămas extrem de apro­piat și în ziua de azi.

- Ați renunțat la pian în favoa­rea baghetei. De ce ați ales tocmai dirijatul?

- Cu toate că mi-am început stu­dii­le superioare la pian, orchestra m-a fascinat dintotdeauna ca "orga­nism sonor" (iată o reminiscență a studiilor mele de fiziologie!). Are o generozitate de resurse timbrale și o bogăție infinită a mijloacelor de expresie. Mi-am dorit atât de mult di­rijatul încât, atunci când, în sfârșit, s-a creat și la București o catedră, m-am reînscris la facultate, deși terminasem deja cinci ani de studii.

Întâlnirea cu Karajan
- Ați avut ocazia să studiați secretele baghetei cu marele dirijor austriac Herbert von Karajan. Ce impresie v-a făcut?

- Întâlnirea cu Karajan a fost, din punct de vedere uman, o întâlnire foarte seacă. Am fost ajutat să obțin o bursă la Berlin, care consta în permisiunea de a asis­ta la repetiții, la organizare și la concertele Filar­mo­nicii. Nu vorbeam însă aproape niciodată cu el. Ka­rajan trăia și concentra întreaga lume în jurul propriei sale persoane. El stătea pe scenă, eu la balcon, de un­de se vedea tot. Doar din când în când, își ridica pri­vi­rea spre mine și-mi striga ora la care va fi urmă­toarea repetiție. Era un personaj foarte temut. Când urca liftul și se știa că vine, tot culoarul filarmonicii se golea, zburau toți muzicienii din calea lui, ca păsările. De la el mi-au rămas însă multe. M-am lăsat inspirat și plămădit de o prezență uriașă și în același timp uluitoare.

- Dar maestrul Sergiu Celibidache, un alt dirijor uriaș care v-a susținut? Pe el unde l-ați cunoscut?

- Pe Sergiu Celibidache aș fi putut să-l întâlnesc încă din '78, '79, fiindcă socrul meu copilărise cu el. L-am evitat, însă, cu bună știință, dintr-un soi de tea­mă. Celibidache avea un mod extrem de personal de a-și conduce discipolii, total opus lui Karajan. Eu eram deja un dirijor cu o mie de concerte în porto­foliu, muncisem mult cu mine însumi, ca să-mi gă­sesc cărarea, și mă temeam că o personalitate atât de puternică ar face tabula rasa cu tot ceea ce sunt și m-ar deruta total. Până la urmă, destinul tot ne-a adus față în față, fiindcă în 1990, când se pregătea venirea Filarmonicii din München la București, cei care l-au așteptat la avion pe Celibidache au fost pianistul Dan Grigore și cu mine. Maestrul auzise deja de numele meu și, din clipa în care m-am prezentat, nu mi-a mai dat drumul în tot timpul petrecut la București. M-a luat cu el peste tot și m-a chemat să studiez cu el la München. După o lună de zile de stat în Germania, timp în care s-a ținut de mine extraordinar și am lucrat intensiv, mi-a arătat în programul anual al stagiunii Filarmonicii trei concerte nenominalizate și mi-a zis: "Uite, vezi, astea sunt concertele tale!". Așa m-am ales apoi cu un mare agent german, cu o serie de con­certe în toată Germania și am început să-mi constru­iesc o carieră care ar fi fost inimaginabilă pentru un ro­­mân domiciliat în România anilor '90. Îi sunt profund recunoscător.

Fluturele ieșit din crisalidă

- Pentru oamenii de rând, ce face dirijorul e uneori un mister. De ce nu se poate cânta fără el?

- Dirijorul e performerul numărul unu. El e cel care descifrează partitura, și-o însușește, iar apoi o re­petă cu toți ceilalți, individual sau în grup. El orga­ni­zează calea de urmat pentru orchestră, o motivează, o proporționează și o balansează, și tot el e cel care con­figurează muzica scenic, în fața publi­cu­lui. E actor și regizor în același timp. Partitura e un document mort, pe care fiecare dirijor trebuie să-l învie, punând ceva de la sine. Un bun dirijor trebuie să fie capabil să trans­mită ceva celor cu care lucrează și celor din spa­tele lui, care ascultă. Te străduiești să fii cât mai fidel compozitorului, să înțelegi cât mai bine forma și con­ținutul unei lucrări, dar după ce știi absolut totul, tre­buie să te detașezi de toate astea, ca să ajungi la spirit. Muzica adevărată începe abia când sunetele rămân în urmă. E dincolo de sunet. E acel ceva în plus, care se naște sau nu se naște, în funcție de niște impon­de­ra­bile, imposibil de controlat. Un concert poate să iasă mai bine sau mai rău, dar niciodată de două ori la fel. Iar când iese, ești și tu, ca dirijor, cu totul transfigurat. E fluturele ieșit din crisalidă.

- Mai aveți emoții înaintea concertelor?

- Nu. Când îți cunoști foarte bine meseria, partea aceasta de nervozitate nu mai apare. Există însă o stare de surescitare pozitivă înaintea oricărui concert, pe care o las să pună stăpânire pe mine. Vin cu o oră îna­­inte, îmi fac un tabiet extrem de tac­ticos, mă îmbrac, îmi scot partiturile, mă las încărcat de ele, mai trag cu urechea la preludierile de pe hol și asta mă pune, încetul cu încetul, în starea favorabilă ur­cării pe scenă.

- Ați avut ocazia să concertați pe nenumărate scene. Cum simțiți publicul tânăr? Înțelege muzica sau îi lipsește modul de a se apropia de un concert clasic?

- Diferența între generații s-a simțit întotdeauna. Și totuși, civilizația n-a dispărut de pe planetă. Festi­valul Enescu a gemut de tineret, iar eu m-am bucurat că i-am văzut acolo, în sală, în ciuda vorbelor cârti­toare care-i acuză că nu știu să se poarte sau să se îm­brace pentru un concert. În străinătate vin la concerte oa­meni de toate categoriile, din pulover până în smo­ching și nimănui nu-i pasă. Unii știu să-și poarte perfect blugii, alții n-au habar să-și poarte costumul. Mai important decât asta e să fii acolo și să ai disponi­bilitatea de a asculta cu adevărat, să participi cu toată ființa ta la actul de pe scenă. Nici nu vă închipuiți cât de important e pentru cel de pe scenă publicul. Îi simți reacția din primele secunde când ai urcat pe podium. Când reușești să termini o lucrare în pianissimo, într-o liniște totală, de nu auzi nici cea mai mică tuse, ești, pur și simplu, transfigurat! În momentele alea, sim­plul foșnet al unei bomboane des­făcute din celofan te-ar putea uci­de. Ca să nu mai vorbesc de tele­foane!

"Un artist nu trebuie să accepte niciodată funcții de conducere"

- 2009 a fost pentru dvs. un an de cotitură: "divorțul" de Orches­tra Filarmonicii "George Enescu", pe care ați condus-o și, timp de 23 de ani, ați și dirijat-o. Cum s-a ajuns aici?

- Comunicarea mea cu această orchestră s-a stricat mult, prin rolul meu dublu: am fost și directorul Fi­lar­monicii, și dirijorul ei. Orice funcție de administrație te obligă și la decizii nepopulare, pe care nu le-ai lua ca dirijor. A fost un divorț urât și nedorit, l-am simțit cum vine, am încercat să salvez căsnicia, dar nu mi-a reușit. Divorțul mare s-a pro­dus cu directorul, dirijorul a fost vic­tima colaterală. În 1991, când Ministerul Culturii și Sindicatul aproape mi-au impus să preiau aceas­tă funcție, am acceptat din­tr-un gest de patriotism, care azi nu ar putea fi înțeles. Era imediat după revoluție și simțeam că am o datorie față de această țară aflată în derivă. Culmea e că vreo 18 ani, această Or­chestră a cunoscut o perioadă de glorie. Când, în 2006, mi s-a oferit funcția de Generalmusikdirektor al Ope­rei din Bonn, care deține și Orches­tra Beethoven, am spus nu, fiindcă mi se cereau 27 de săptămâni de prezență pe an și m-am gândit că nu pot aban­do­na Filarmonica. Se vede, acum, că a fost o greșeală capitală. Am învățat că niciodată un artist nu trebuie să accepte funcții de conducere.

- Pe mulți oameni o astfel de lo­vi­tură i-ar fi dezarmat complet. Cum ați găsit mecanismele de ieșire din im­pas?

- N-a fost ușor, dar am apelat la vo­ință. În definitiv, nu m-a făcut dirijor aceas­tă orchestră, ci eu, ca dirijor, am cons­truit o orchestră europeană. Am forța mea vitală cu care merg mai de­par­te, sunt un luptător. Dar ambiția mea nu ține de vanitate și de încăpățânare, nici de posturi sau de imagine socială, ci mai degrabă de a-mi păstra ființa intactă și valorile nealterate de lucruri exterioare. A mă păstra pe mine așa cum sunt, și când mi-e bine, și când mi-e rău.

- Cu ce v-ați umplut timpul, după ce n-ați mai lucrat cu Filarmonica?

- M-am apucat intens de operă și, în trei ani, am scos trei premiere la Opera Română, toate Wagner. Practic, am re­in­trodus Wagner în România, fiindcă nu mai fusese pus în scenă de foarte mul­tă vreme. Apoi, am călătorit în stră­i­nătate ca dirijor, încă mai am căutare și sunt invitat. Majoritatea timpului l-am dedicat însă Orchestrei de Tineret, un proiect început alături de violon­ce­lis­tul Marin Cazacu. Ne-am propus să construim o orchestră de oameni tineri și entuziaști, pe care să-i formăm pen­tru performanță. Nu ne-am gândit să facem muzică de masă, ci să construim o elită, într-o țară care duce lipsă de orchestre bune, de modele autohtone. Cea mai mare dovadă este Festivalul Enescu, la care vedem zeci de orchestre străine, care sunt toate incomparabil mai bune decât toate orchestrele româ­nești pe care le avem. Partea frumoasă e că au apărut deja roade cu această or­chestră și perspectivele sunt promi­țătoare. În cei șase ani de când există, și-a dobândit o mare reputație, am fost de mai multe ori invitați în străinătate, am apărut pe coperta revistei "Young Euro Classics" din Germania și vom concerta pe 24 iunie în sala Filarmonicii din Berlin.

Prietenie și libertate

- Ani de zile ați concertat peste hotare, erați aproape de negăsit în Ro­mânia. Și totuși, aveți un mariaj de lungă durată. Cum ați reușit să păstrați echilibrul în familie, cu o me­serie care v-a purtat mereu pe dru­muri ?

- Am reușit, pentru că am găsit per­soana care m-a înțeles, în toate încer­cările mele, dar care a avut și înțelep­ciunea de a se detașa de ele. O femeie poate deveni foarte obositoare în mo­men­tul în care se implică prea tare. Această aparentă dezimplicare a soției mele mi-a oferit spațiu să pot respira. A înțeles devreme că sunt un om liber prin structură, care are nevoie să fie lă­sat în apele lui. Și lucrul ăsta se în­toar­ce favorabil pentru ea, acum. Sun­tem împreună de 45 de ani.

- Mulți înainte! Asta înseamnă că v-ați cunoscut chiar foarte devreme. Cum ați făcut față schimbărilor? Oa­menii rămân rareori aceiași ca la tinerețe.

- E adevărat, oamenii evoluează și nu știi niciodată în ce direcție o vor lua. De schimbare nu scapă nimeni. În cazul nostru, a fost multă înțelepciune și un dram de noroc. Ne cunoaștem de când ea avea 19 ani, iar eu 22. Evident, și la noi s-au schimbat fundamental niște lucruri, ne-am reinventat, ne-am re­adaptat permanent. Eu, la un mo­ment dat, am început să trăiesc foarte singur și foarte departe de familie. Am o fiică, și ea a crescut mai mult fără mine. În mo­mentul acela, dacă nu ar fi existat multă toleranță și înțelepciune, s-ar fi putut rupe relația. Am avut și noi crizele noastre, dar le-am depășit cu bine.

- Cum e dragostea la vârsta asta?

- E prietenie afectuoasă, înțelegere, cunoaștere, acceptare a celuilalt și stabilitate. La vârsta asta, sta­bilitatea e importantă, fiindcă e greu să mai schimbi ceva fundamental. Noi nu avem activități prea multe în comun. Îmi place să chibițez pe lângă ea când gă­tește sau când grădinărește, mă relaxează. Dar în casă trăim destul de separat, eu stau mai mult în biroul meu, la etaj, ea într-o cameră la parter. Ne întâlnim rar și s-ar putea ca tocmai ăsta să fi fost secretul care ne-a ținut împreună. Altminteri, avem gusturi dife­rite, iar soția mea, deși e de formare filolog și cu o struc­tură sensibilă artistic, nu e foarte interesată de muzică.

- Într-un fel, ați evitat concurența care apare în unele cupluri.

- Soția mea este orice altceva decât o soție tipică de dirijor, care, în general, e muziciană și ea, și care își secondează soțul până la a-i face concurență so­cial. Aceste femei devin un fel de iubite, secretare și mame absolute care, sub pretextul că se pun în ser­vi­ciul lui, se folosesc de fapt de imaginea lui pentru a ieși în față și a-l eclipsa. Ceea ce le aduce o profundă antipatie.

- Să încheiem într-un ton luminos. E sâmbătă după-amiază. Ce bucată muzicală v-ar plăcea să audiați?

- O să vă dezamăgesc, ascult foarte puțină mu­zică. Nu mai pot asculta ca un consumator, sunt pre­cum cofetarul care nu-și mai poate mânca prăjiturile pe care le face. Pentru mine, oricum, muzica e o pre­zen­ță neîntreruptă, ea există și în somn, și în vise, și în mintea mea, atunci când merg pe stradă. După atâ­ția ani de muzică, ajungi la un punct în care liniș­tea devine mai importantă decât orice sunet.