- Cum e să fii partenera lui Nicolas Cage?
- Drept să spun, n-am simțit vreun "parteneriat". A fost o scurtă zi de filmare, în care fiecare dintre noi și-a jucat rolul și și-a spus replicile. Nimic din comportamentul său nu trimite la ideea de star hollywoodian. Cage părea, mai degrabă, un supermeseriaș ce-și propune maximă eficiență în muncă. Foarte atent la rol, precis construit, aproape fără expresie. Sunt și eu curioasă cum va arăta filmul și personajul său. Cu regizorul Paul Schrader mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc. E un tip experimentat și jovial.
- Ca să ajungi la o astfel de experiență, ai realizat o carieră plină de succes, atât în teatru, cât și în film. Cum te-ai molipsit de patima scenei?
- Cred că primul spectacol pe care l-am văzut a fost "Leonce și Lena" la "Bulandra". Părinții mei erau pasionați de teatru. Trebuie să fi fost în școala primară, din câte-mi dau seama. Discutam mult după aceea, acasă, rememoram pasaje întregi, ne aminteam replici, tot felul de găselnițe actoricești. M-am lăsat repede inoculată de entuziasmul lor, numai că eu am luat-o de-a dreptul și foarte personal. Cât privește cinematograful, unul dintre primele filme românești văzute de mine pe marele ecran, cred că pe la 8-9 ani, a fost "Între oglinzi paralele", al regretatului Mircea Veroiu, cu care am și ajuns să lucrez, 16-17 ani mai târziu, în "Craii de Curtea-Veche" și "Scrisorile prietenului"...
- Mare noroc să ai părinți cu asemenea deschidere pedagogică: teatru, discuții, la vârsta de 7 ani... Nu toți copiii sunt așa de norocoși...
- Într-adevăr, am avut noroc. Părinții mei sunt pensionari acum. Tata, Miron Goia, este un nume destul de important în domeniul său ingineresc (fratele meu, Călin, îi duce numele mai departe din punct de vedere profesional) - iar mama, Livia, este o îndrăgită profesoară de limba română. De la ei am deprins dragostea de literatură, pictură și limbi străine. Lui Călin îi datorez mare parte din gustul și educația muzicală. Bunicilor mei din București le-am "furat" talentul muzical, iar celorlați, din Ardeal, cuminecarea în rosturile casei și credinței. Și de la ei, toți, dragostea de oameni, viață, de Dumnezeu și de țară.
- Pe cine ai moștenit așa de frumoasă? Cum te întreții? Ai secrete?
- Pe amândoi părinții. Astăzi, când le privesc "fotografia tinereții" din ziua nunții, mă gândesc că n-am văzut un cuplu mai frumos. Cum mă îngrijesc? Trebuie să te îngrijești toată, nu "pe bucăți", cred eu. Frumusețea nu poate fi un deziderat în sine (ca și tinerețea) sau un "alt-ceva decât tine însuți", ce trebuie întreținut. Eu cred că frumusețea se hrănește din sănătate, din armonia minte-trup-suflet. Firește, e important și cum îți strunești corpul cu ritmurile sale, chipul și expresia lui, dar mult mai important mi se pare în ce fel comunici, cum îți alegi activitățile, conversațiile, oamenii cu care te înconjori, ce citești, ce muzică asculți ș.a.m.d. Îmi doresc să mă recunosc în Ilinca prin toate vârstele pe care le parcurge. Vreau să rămână cinstită în fiecare din ele și să-mi păstreze umorul. Eu cred că ne trebuie mare grijă pentru a îmbătrâni frumos, să nu uităm de unde am pornit și să ne tratăm pe noi înșine cu grijă și respect. Mie-mi folosește din acest punct de vedere gândul la viitor. Felul în care mă proiectez înainte.
- Pentru meseria de actriță când te-ai proiectat?
- Nu știu precis. Gândul către actorie e parte din mine dintotdeauna, din copilărie, când mătușa mea, Cornelia Hâncu, era actriță la Teatrul Național din Iași. Petreceam ore minunate alături de ea și de colegii de breaslă. Când îi vedeam, era sărbătoare. Topită în fascinația ce-mi provocau, îmi păreau oameni frumoși, plini de haz, rasați, cu chef de viață și de joacă, liberi în spirit. Simțeam că ei, actorii, sunt ființele cele mai fericite de pe pământ. Apoi, după vârsta de 15 ani, în ultimii ani de liceu, am avut parte de sprijinul și încurajarea a doi mari regizori, Dan Micu (unchiul meu) și Cătălina Buzoianu. Chiar dacă am trecut prin îndoieli și cumpene, sfatul și optimismul lor, precizia de geniu cu care știau să îndrume și să întărească pasiunea pentru teatru a începătorului ce eram mi se par și astăzi rarissime.
- Știu că ai făcut o "acoladă" și în America. Nu ca simplă turistă, ci ca un fel de continuare a studiilor. Unde ai fost? Cum a fost?
- O idee fixă ce mi s-a înfipt în cap din copilărie, legată tot de Cornelia Hâncu, mătușa mea, era ca, "atunci când voi crește mare", să-i calc pe urme și s-o urmez în America (ea a părăsit România în 1974). Până când nu mi-am luat licența, în 1992, nu m-am ocupat foarte serios de acest vis. Dar în urma absolvirii, deși eram deja angajată la Teatrul Nottara și colaboram la TNB, am plecat, îndreptându-mă inițial spre University of San Diego, pentru un masterat... Odată ajunsă în California, am ales să fiu pe scenă. Așa că am dat audiții și am jucat în două spectacole. Primul a fost un musical, "Fiddler on the Roof", apoi am jucat chiar rolul principal din "The Dybbuk", la San Diego Repertory Theatre. Acesta mi-a procurat oarece faimă și un premiu important - "The Drama-Logue", premiul criticii din Los Angeles, cât și o invitație cu bursă de studii la New York. Așa că m-am mutat pe coasta de Est și am redevenit studentă la "The American Musical and Dramatic Academy", școală excelentă, temeinică, aflată chiar pe Broadway. Cursurile erau intensive: am crescut acolo ca Făt-Frumos, românul din poveste, adică într-un an, cât alții în zece.
- Care-ți sunt cele mai dragi personaje dintre cele interpretate în film? Dar în teatru? Dar la televiziune?
- Generic, aș zice că sunt acele roluri care mi-au prilejuit "mari întâlniri": cu un creator, un partener, un autor sau cu mine însămi; acele roluri cizelatoare de pasiune pentru meserie și de încredere în mine însămi. Tipul acesta de "performanță personală", care să întrunească toate "ingredientele" de care am pomenit mi s-a întâmplat chiar astă-vară, la TVR 2, într-o producție a Teatrului de Televiziune - o piesă celebră a lui Henrik Ibsen. Îmi este foarte vie și dragă "Hedda Gabler", filmată anul trecut, în august, în regia lui Dominic Dembinski, și-ntr-o distribuție de mare talent și inspirație: Claudiu Bleonț, Adrian Titieni, Rodica Bitănescu, Andras Demeter, Ana-Ioana Macaria, Ruxandra Sireteanu (Dumnezeu s-o odihnească-n pace!), Valentin Popescu... Și chiar Nikita Dembinski, fiul meu! Am trăit 9 zile de splendidă comuniune pe platoul televiziunii! Vă spun din experiență că așa ceva nu întâlnești adesea. Dincolo de faptul că plutea între noi, ca-ntr-un laborator de creație (de la operatori, scenografie, pupitrul de montaj, la regizor și actori) o voluptuoasă emulație, aveam sentimentul concret că trăim cu toții un vis. Pentru mine a fost o experiență cu totul și cu totul emblematică. Și sunt foarte mândră că am făcut parte din ea.
- O altă performanță a ta de dată recentă este Compania de teatru independent pe care ai înființat-o. Vorbește-ne despre ea!
- Titulatura trupei noastre este BiGong, fiindcă am vrut să conțină inițialele numelor noastre (Bichir, Iacob, Goia). Suntem patru actori care facem nu numai actorie: eu m-am ocupat și de traducere, Vitalie Bichir și de regie, Cristi Iacob și de scenografie, Gabriela Iacob și de promovare. Prima noastră producție teatrală este un text american. Se numește "Vrei să mor în locul tău?" (autor - Terrence McNally). Momentan se joacă la Teatrul Nottara, dar l-am jucat și în diverse alte spații, de la café-teatru, la club, terasă ori restaurant... Ne place să-l numim "a funny drama", un text dramatic plin de sevă și umor, o partitură scrisă în toate cheile emoțiilor. Titlul piesei conține ceva din adevărul crâncen al acestei profesii: în fiecare seară, noi, actorii, "murim câte puțin". Este vorba de două cupluri care petrec un weekend pe malul Oceanului, într-o vilă moștenită. Sunt personaje fiecare tragice și comice, oameni ce se confruntă cu probleme de viață și moarte valabile astăzi pe orice meridian. E un text de substanță, un gen de teatru, aș spune, deștept! Sincer, crud-sensibil, pozitiv, inteligent. În măsura în care acest proiect de început ne va reuși, ne gândim, bineînțeles, și la următoarele. Căutăm texte, dramaturgi noi, personaje, idei... Deocamdată, cel mai mare câștig este că ne suntem unii altora. Descopăr că știm să ne păstrăm uniți și cinstiți: între noi și cu publicul nostru.
- În afară de acest spectacol-eveniment, unde te mai putem vedea?
- Joc în "Micul infern", "Tectonica sentimentelor" spectacole de la Teatrul Național din București și în "Gaițele", la Teatrul Metropolis. Aștept răbdătoare premiera filmului "Three way week", în regia lui Bruno Coppola, unde am jucat un rol de "mafioată" (rol filmat toamna trecută). La teatru, pregătesc împreună cu colegul meu, Ioan Andrei Ionescu, o nouă premieră pentru Sala Atelier a TNB "Anonimul venețian", de Giuseppe Berto.
- Cu atâtea activități, cum de mai ai timp și pentru acasă, pentru familie... pentru soțul tău, regizorul Dominic Dembinski? Pentru băiatul vostru, Nikita?
- Avem preocupări și pasiuni comune. Ne cunoaștem ritmurile muncii "în asalt". Iar de se-ntâmplă câteodată hiatusuri în tabieturile de familie, coeziunea casnică se recuperează tot "în asalt"... Suntem "vaccinați" din acest punct de vedere, fiindcă împreună ne putem confrunta opiniile, cizela gusturile, putem învăța unul de la altul. Suntem tustrei în "visare" spre o vacanță petrecută împreună, vacanță pe care n-am mai avut-o demult. Din păcate, asta nu se va întâmpla în lunile imediat următoare...
- Care sunt bucuriile pe care le trăiești azi?
- Cea mai apropiată va fi să-i am pe toți ai mei aproape și sănătoși acuma, în Martie, când "mă pândește" o vârstă rotunjoară... Apoi, fiecare seară când joc e o mică-mare bucurie, ca și fiecare moment petrecut cu familia mea ori cu prietenii noștri cei mulți.