Ghiveciul cu asparagus
Cele mai intense trăiri legate de primăvară se nasc în timpul pândei, când o aștept la fereastră, asemenea unui fotograf cu aparatul la ochi, pregătit să surprindă un eveniment; când ochii îmi sunt ațintiți asupra copacilor din fața ferestrei, în așteptarea febrilă a magiei reînvierii naturii, atât de jinduită după apăsarea iernilor citadine, deprimante și cenușii. Aștept să înfrunzească arborii, să înceapă claca vrăbiuțelor guralive și zbenguiala lor pe marginea băltoacelor formate de ploaie. În universul citadin de asfalt, beton și inox, semnele primăverii sunt un lux.
Uneori, îmi înving comoditatea și mă preumblu, chiar dacă frigul nu s-a molcomit, prin parcurile Ioanid și Grădina Icoanei, ori în drum spre Schitul Darvari, pe străzi cu parfum de epocă stinsă: Dumbrava Roșie, Ion Movilă..., ori rătăcesc pe Alecu Russo, Mântuleasa, Spătarului, cu ochii ațintiți spre curțile cu grădini, în căutarea bobocilor de pe ramurile magnoliilor gata să înflorească, a pâlcurilor de ghiocei, violete și albăstrele, iriși sălbatici și tufe de liliac. Și, de fiecare dată când zăresc aceste semne miraculoase, tresar ca în fața unei iubiri pe care o credeam pierdută.
Apoi, pe măsură ce mugurii copacilor se desfac, după ce plantele din parcuri și din grădini renasc, tensiunea pândei dispare, lăsând loc bucuriei care cuprinde pe toată lumea: marea bucurie a Bucureștiului, cu primăvara prinsă lângă rever, un oraș "înveșmântat" în culori, plin de soare și de lumină, împodobit de puzderia de buchete de flori vândute în piețe și la colțuri de străzi, răsfățat de zâmbetele involte ale liceencelor și de chipurile zâmbitoare ale trecătorilor. Dar, cu toată explozia vegetală a orașului, în urmă cu câteva primăveri, mi s-a făcut un dor aprins, nestăvilit, de natura adevărată. De iarbă, de multă iarbă. Am sunat un prieten cu care merg adesea la pescuit și l-am chemat să ieșim la o baltă știută, împresurată de pajiști, undeva pe Valea Argovei. Spre bucuria mea, a cedat într-o clipă și, în mai puțin de o jumătate de oră, eram deja întins pe iarba abia ivită, îmbătat de mirosul pământului reavăn, cu ochii ațintiți spre cerul împânzit de nori tineri, strălucitori. Nu pot descrie libertatea acelei zile de primăvară, trăită departe de oraș, starea de grație care m-a copleșit. Nu pot. Unui poet i-ar fi lesne. Iar eu nu sunt.
Și anul acesta, pornesc pânda de la început. Acasă, în oraș, în dreptul ferestrei deschise larg spre plopul și teiul care altădată își propteau câteva ramuri pe geamul meu, așteptând să îl deschid și să le iau în brațe. Nu se va mai întâmpla așa niciodată. Primăria a avut grijă "să coafeze" și anul ăsta ultimii copaci din București, tăindu-le nemilos ramurile, până la scoarță. În dreptul ferestrei mele sunt doi invalizi. Doi pomi cu cioturi, un plop și un tei, în care primăvara nu va mai veni niciodată.
Dar acum voi pleca. Nu, nu într-un mediu rustic, în natură, ci în... bucătărie, unde s-a produs o minune: în ghiveciul cu asparagus, a răsărit un lăstar. Când l-am observat, aseară, era doar de-o palmă, două... Acum s-a înălțat de-un cot. Și tinde spre infinit.
DORIN MĂRAN
Eu aștept teii!
Mai întâi e doar o prezență. Ca o promisiune. Afară poate fi în continuare un cer morocănos, resturi de zăpadă înnegrită în șanțuri și temperaturi joase, dar prezența despre care vorbesc nu mă înșeală niciodată. De obicei, de-a doua zi, văd că nu sunt singura care a simțit-o. Poate fi vorba despre un pardesiu roșu, purtat cu "atitudine" de o femeie tânără, despre un băiat proaspăt tuns, care poartă, stânjenit, un buchet de flori, sau poate fi vacarmul vocilor de copii care însuflețesc, dintr-o dată, un loc de joacă, în timp ce mamele lor (cele mai curajoase) abandonează cizmele, în favoarea pantofilor, semn că, pe lângă statutul de mamă, și-l revendică și pe cel de femeie cochetă... Aceasta este pentru mine uvertura. Ultimele ei acorduri se aștern peste crengile negre ale copacilor, pe care, peste noapte, apare un văl verzui. Culoarea mugurilor se sincronizează cu culoarea străzii, unde încep să apară hainele în nuanțe pastelate și culorile tari, exilate pe parcursul iernii în fundul șifonierului. Fularele monocrome dispar, înocuite de eșarfe multicolore.
Momentul în care pot sta cu ferestrele deschise toată ziua este cel în care simt că începe, cu adevărat, magia primăverii. Este o magie care nu se adresează atât văzului și auzului, cât mirosului. Plutește în aer o notă discretă, penetrantă, ușor amețitoare, care contracarează până și traficul intens al Capitalei. Ploaia de primăvară dezvoltă, și ea, tema aromelor, adăugându-i uneori un fond de percuție temperamental, presărat cu fulgere și tunete, alteori doar darabana stropilor generoși, la care orchestra copacilor răspunde printr-un verde saturat. Prefer primăverile ploioase celor uscate, venite cu un soare arogant, care ne privează de o trecere blândă între anotimpuri și ne aruncă în astenia de primăvară. Ploile trebuie să fie însă adevărate ploi de primăvară, capricioase, nu prea lungi, în urma cărora cerul se clătește și se arcuiește mai sus, într-un albastru transparent.
Dar nimic nu se compară pentru mine, cu perioada de înflorire a teilor. Atunci primăvara și-a atins apogeul și cred că nici cel mai blazat dintre bucureșteni nu se poate sustrage acestui farmec. Poate nici nu va ști de ce îi vine mai ușor să zâmbească, de ce privirea îi devine mai visătoare sau de ce schimbă radioul de la mașină, de pe știri, pe muzică...
TANA ROȘCA
Starea de primăvară
Pentru mine, primăvara vine atunci când reîncep să port pantofi! Curând, voi începe să-mi scot din cutii pantofii de primăvară, și dacă va fi cazul, să alerg după vreun atelier de pantofărie, rămas pe undeva, printr-o dugheană, pentru ca cizmarul să-mi pună flecuri noi la tocurile obosite în toamna ce a trecut. Apoi, voi piti cizmele în cutiile lor, până la iarna viitoare. Dar până atunci, îmi amintesc că pe vremuri, mă prindea, uneori, și primăvara în cizme, ce-i drept, unele cu tocuri înalte, aș zice chiar foarte înalte, cam la fel cu ai pantofilor pe care îi port pe scenă... Nu voi uita o pereche de cizme albe, comandate la domnul Guban, la Timișoara, la fabrica ce-i poartă azi numele. Domnul Guban îmi luase personal măsura, și când cizmele au fost gata, am plecat să mă fălesc cu ele în Germania, unde aveam câteva contracte importante. Se apropia primăvara și vai, ce mândră călcam cu ele prin Aeroportul Otopeni! Mai ales că purtam și un costum alb, de piele, făcut la Târgu Mureș, și o jachetă de blană, tot albă, comandată la Orăștie. Tot la Timișoara îmi fusese executată o pălărie albă, de fetru, stil cowboy, și așa, albișoară și elegantă, am ajuns la Berlin. Mă duceam să cânt la Friedrichstadtpalast, pe-atunci una dintre cele mai importante scene din Europa. Ajunsă însă în capitala Germaniei am avut neplăcuta surpriză să constat că acolo iarna nu trecuse deloc, așa că, neavând altă soluție sau alte cizme mai comode în bagaje, nu numai că le-am purtat toată ziua pe cele albe, dar le-am folosit ca să mă sprijin pe ele, înfigând fără milă tocurile-cui în zăpada înghețată! Și au rezistat excelent! Nemții, oameni practici, se uitau pe furiș după mine, pe bulevarde, dar vai, ce elegantă eram... Și cum contractul a durat vreo două luni, între timp a venit și acolo primăvara și de-acum mă puteam făli fără jenă cu hainele mele albe și românești... Azi, nu mai îndrăznesc să mă îmbrac în alb..., ori e mai mult noroi pe străzi, ori nu-l vedeam eu altădată... De ce nu ne mai îmbrăcăm, oare, în alb? În galben, în roz, în vernil, așa, ca să atragem soarele și primăvara mai repede?! De ce nu mai vedem oameni zâmbind pe stradă, prin magazine? Să fie de vină nesiguranța vieții pe care o ducem?
Noi, artiștii care am apucat profesori mari și buni, am învățat că pentru a deveni profesioniști, trebuie, mai întâi, să știm să ne "facem starea" de spectacol, să "intrăm în rol", să fim gata să apărem hotărâți pe scenă, la o oră când alții sting lumina în dormitor Majoritatea dintre dvs. intrați în "starea de viață" încă de dimineață, când umpleți bulevardele către locul de muncă, dar tare mi-e teamă că mulți uitați să vă înfigeți tocurile în zăpada albă și înghețată, spre a traversa ziua cu hotărâre și cu speranțe, cu bucuria de a trăi.
Haideți, prieteni, să ne pregătim de primăvară! Haideți să ne facem "starea de primăvară" din puțină nădejde, din mult alb și din foarte multă încăpățânare de a izbândi! Încercăm? Deci: pe locuri...START! Bravooo!
CORINA CHIRIAC
Jerbe de lumini
Dacă cineva mi-ar oferi gratis, o excursie la capătul pământului, permițându-mi să iau cu mine strictul necesar și câteva amintiri, cu siguranță că în cufărul călătoriei aș îndesa doar amintiri de primăvară
Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă și ușor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei de copil răsfățat, neastâmpărul cu care stârnește din senin vântul printre copaci sau se ascunde pe după deal, în așteptarea unui răsărit de soare tandru și arămiu, care se revarsă asupra lumii.
Primăvara, mă bucur să stau pe o bancă în parc, să privesc iarba proaspăt vopsită și să nu fac nimic. Mă bucur să ridic privirea spre cer și să simt degetele vântului cum îmi umblă ușor prin păr, abandonându-mă cu totul contemplației nostalgice și fără obiect. Uneori mă suspectez că nu sunt Săgetător de pomană - zodie de foc, de contradicții, de țâșniri și alinturi copilărești neașteptate. Mă suspectez că am ceva de gâză sau de scarabeu în mine, așa cum mă suspectez că, deloc întâmplător, îmi place să mă joc cu intensitățile solare ale amiezii, stârnind sub pleoapele închise steluțe multicolore și jerbe jucăușe de lumini.
Sub soarele de aprilie, mă trezesc la viață. Mă trezesc cu încetul, agitându-mi rând pe rând elitrele și emoțiile vitale. Tot ce văd în jur mă tulbură într-un soi de tresalt și bucurie liniștită. Este ceea ce bănuiesc că simt uneori călugării în contemplație. Este ceea ce caut în fiecare primăvară, singur, în chilia unei mânăstiri, la Crasna, de pildă, sau la schitul Locurele, unde țin minte că am ajuns într-un început de aprilie și l-am zărit pe ucenicul părintelui Adrian Făgețeanu stând nemișcat și scrijelind îndelung coaja unui mesteacăn. Mi-a fost rușine să-l tulbur și să-l întreb ce face. A trebuit să rămân un timp la schit, să respir același aer și să rostesc aceleași rugăciuni, ca să-mi dau seama că acolo, în curte, scrijelind copacul, tânărul ucenic pregătea, de fapt, prânzul părintelui - o linguriță de miere, într-o căniță de sevă de mesteacăn, confirmând că, din toate, primăvara e cel mai sfânt anotimp. În primăvară, totul e bun și curat. În primăvară, totul e ușor și plin de arome - și mugurii de brad, și colții de cicoare, și grâul încolțit, și nucile abia învelite în coajă, și seva lăstarilor de vie, și tijele firave de păpădie ușor amăruie.
Am multe amintiri de primăvară pe care le port cu mine și, de fiecare dată, mă uimesc atunci când aud pe câte un fatalist apocaliptic anunțând că sfârșitul e aproape, că nu mai avem mult de trăit, că Dumnezeu ne-a pedepsit, luându-ne anotimpurile, și ne-a lăsat în schimb doar iarna și ce urmează după ea. Tare îmi vine să închid televizorul și să nu mai ascult nicio văicăreală meteo, plină de coduri portocalii și temperaturi-record pentru această perioadă. Să ies, deci, din casă și, așezându-mă pe o bancă în parc, să trag adânc aer în piept, să mă bucur de soare și să le zâmbesc oamenilor care se plimbă ușor năuci pe alee, neînțelegând prea bine ce li se întâmplă, asemenea acelui pelerin din povestirea părintelui Porfirie, care citea pe pisania unei biserici și plângea întruna de bucurie: "Murind înainte să mori, nu vei muri niciodată, atunci când vei muri".
SORIN PREDA
Marea promisiune
Mai întâi este o sfâșiere. Nesângeroasă, dar copleșitoare. E ca și cum cineva ar jupui pielea nopții de peste zi. Cu lumina crește și durerea. Ochii se obișnuiesc greu. La fel și inima. Deși spaima nu are loc aici. Ci numai tăcerea. O tăcere care face să se audă cum își desfac florile petalele, cum luna plină mătură acoperișurile caselor și cum se așterne zăpada mieilor în munte.
La început, lumina e lăptoasă și grea, orizontul prea aproape, zgâriat de crengile copacilor goi, pământul vâscos și vântul grăbit și rece. O presimțire, cu aripile larg deschise, îmi tulbură sângele. Și n-am putere să mă apăr, ba găsesc și o voluptate în această vlăguire, însoțită de melancolie. Natura întreagă pare să-și tragă seva din venele și din măduva oaselor mele. Dar nu, nu mă va lăsa fără viață. Dimpotrivă. Însă nu se poate să ajungi la adevărata viață decât prin moarte. Măcar puțină moarte. Un simulacru de moarte, pe care mi-l pune în scenă luna lui martie. O lună războinică, așa cum se și cade, căci numai un soldat se poate smulge din îmbrățișarea mortală a iernii. Iar acea luptă se poartă și în mine, măcar tot atât pe cât se duce și în afara mea.
Soarele apare mai târziu, când deja durerea sfâșierii se va fi domolit. Când înaltul cerului devine atât de adânc, încât mă pot prăbuși în el. Când în aer adulmec parfum de verde, roz și albastru. Când diminețile sunt simfonii ale tuturor păsărilor reunite într-o formidabilă orchestră. Când picioarele încep să-mi alerge singure pe străzi, nebunește, de parcă aș mai avea 15 ani și aș coborî, cu chiote, un deal. Când privirea îmi trece prin lucruri și se pierde în largul mării, chiar dacă marea ar fi la o sută de zile de mers pe jos. Când aș vrea să-i îmbrățișez pe toți oamenii întâlniți pe stradă. Când "te iubesc!" nu mi se mai pare o declarație imposibilă. Și-abia atunci e primăvară cu adevărat!
Nu contează unde o întâmpin, între betoanele orașului sau într-un sat uitat de lume. Este la fel în esență. Indiferent dacă e înveșmântată în diafane dantelării vegetale ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este același: narcotic. Deodată mă trezesc în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuziasmează și mă face apt pentru dragoste.
De aceea, eu, unul, aștept primăvara ca pe o promisiune. Deși mă stoarce de energie, primăvara îmi aduce mai mereu binele în viață sau, în tot cazul, frumosul și bucuria. Așa încât primăverile mele poartă nume de femei. Nu pentru că m-am îndrăgostit în fiecare primăvară, dar și iubirile vechi capătă puteri noi, odată cu primul fir de iarbă ițit la soare. Poate pentru că anotimpul acesta e plin de speranță.
Numele primăverilor în care am fost fericit sunt scrise cu majuscule, căci sunt memorabile. Însă din inițialele tuturor numelor de primăveri compun un poem al cărui final îmi este necunoscut, dacă nu se va fi scris deja. Nu este un elogiu, ci o realitate care se întrupează sub o suflare de Sus.
Primăverile mă alcătuiesc, așa cum toamnele mă destramă și cum iernile mă odihnesc. Toamnele ar putea deveni și ele un poem, dacă ar avea nume de femei, dar nu au. Iernile n-au nici nici ele această virtute, ci numai pe aceea că nasc primăveri. Primăveri care mă nasc pe mine.
CLAUDIU TÂRZIU
(Reproduceri după picturi de VIOREL MĂRGINEAN)