- Sunteți fiu de preot și v-ați născut în Ardeal la Zărnești, la poalele Pietrei Craiului, într-un spațiu magnific. Oare pornirea spre muzică se leagă, uneori, de emoția frumuseții naturii? Te îndeamnă munții să cânți? Strălucita dvs. carieră în domeniul operei lirice are, în ea, și amintiri din copilărie?
- Cu riscul de a vă dezamăgi, trebuie să vă spun de la început că eu am ajuns la muzică târziu și că am ales muzica pentru a mă salva, la un moment dat. E adevărat, însă, că am avut o copilărie ca în povești, pe care am petrecut-o alături de surorile mele, Lucia și Cornelia, cu care colindam dealurile Zărneștiului și pajiștile de la poalele Pietrei Craiului. Îmi amintesc cu plăcere și recunoștință de anii aceia luminați, de atmosfera calmă și echilibrată din familia mea, în care am învățat ce înseamnă respectul pentru celălalt. În modelarea caracterului nostru, părinții au știut să fie un exemplu viu și atât de puternic, încât n-a fost nevoie de cicăleală, de sora ei, urecheala, sau de alte metode "contondente". În ciuda evenimentelor trăite, care au marcat definitiv istoria familiei, n-am surprins la ei niciodată vreun moment de descumpănire sau de pierdere a stăpânirii de sine. Casa noastră a fost mereu o oază de liniște și echilibru, dar și un fel de han cultural, în care poposeau scriitori și artiști. Veneau mulți artiști goniți din Ardeal, mai spre sfârșitul războiului, în perioada în care cumnatul meu, sculptorul Romul Ladea, locuia cu noi, la Zărnești. Eu n-am o memorie bună și sigur o să-i las pe dinafară pe mulți din cei care ar trebui pomeniți. Țin minte că Cincinat Pavelescu era magistrat la Brașov și venea des pe la noi, fiind distanță mică până la Zărnești. Aveam cam patru sau cinci ani când mă ținea pe genunchi și-mi amintesc că eram cam obraznic, dar el, fiind epigramist, avea un grad de toleranță mai mare. Blaga venea la noi ori de câte ori ținea conferințe la Brașov. De la Ionel Teodoreanu am avut un autograf, dar volumul a dispărut la una din perchezițiile făcute de securitate. Trebuie să vă spun că noi am avut un mare "avantaj": din când în când, venea la noi acasă securitatea și făcea "curățenie"... Tata, omul care, prin felul în care a trăit și a gândit, a știut să adune în jurul lui atâtea minți luminate, a fost, până la urmă, închis, ca "dușman al poporului". De fapt, în istoria familiei mele, la un moment dat, eram singurul bărbat în afara gratiilor. De ce veneau toți acești oameni luminați în casa noastră? Pentru că se trăia și se discuta liber, într-o atmosferă de efervescență intelectuală deosebită.
- Totuși, când v-ați întâlnit cu muzica? A fost vreun moment în copilăria dvs. în care ați simțit că sunteți hărăzit carierei muzicale?
- Profesorul de muzică din clasa întâi, de la Liceul "Șaguna" din Brașov, m-a declarat inapt pentru cor, dar doi ani mai târziu, a venit un alt profesor, de care n-am mai scăpat, așa că, până la sfârșitul liceului, am apărut în toate serbările. Gazda la care locuiam în vremea aceea, Frau Fink, agasată de vocalizele mele, m-a trimis la organistul Bickerich, organizatorul concertelor Bach de la Biserica Neagră din Brașov. El era principalul animator al vieții muzicale brașovene în perioada interbelică și s-a hotărât să mă învețe muzică. Ogivele Bisericii Negre au fost martore cum elanul și "dezinvoltura" moldo-valahă erau "pieptănate" cu rigoare teutonică. Dar în ciuda acestor întâmplări, eu eram pasionat, cu adevărat, de chimie. Era să dau foc la casă, pentru că mă aciuasem în pod și făceam acolo tot felul de experiențe. Am fost dat afară și am fost obligat să-mi zidesc în curte un laborator. Matematica, fizica, științele exacte mă interesau, cântatul n-a fost nici cultivat, nici premeditat în copilărie. Cântatul a fost însă, la un moment dat, singura soluție economică. Ajunsesem student la medicină, la Cluj, și aveam de plătit o taxă școlară astronomică, pentru că eram urmaș al unui "dușman al poporului". Tata era închis, mama mi-a scris că nu mai poate achita taxa și-atunci, pentru că am rămas fără subzistență, a trebuit să fac ceva. O vreme, am rezistat, fiind prezent la "supeurile" căminului "Avram Iancu". Eram "supist", adică student fără cartelă de masă și mă furișam ilegal la prânz, pentru a putea profita doar de "primul fel", adică de supă, felul doi se distribuia în porții numai celor în drept, după ce se strângeau bonurile de masă. Situația nu putea dura la nesfârșit, și atunci cumnatul meu, sculptorul Ladea, care mă auzise cântând, a vorbit cu Gogu Simionescu, bariton și profesor de canto al Operei din Cluj și așa am ajuns, de nevoie, în 1949, corist la Operă.
- Se spune că în anii aceia, pe scena lirică a capitalei Ardealului cântau artiști mai mari decât la București. Prin ce era Clujul așa de deosebit?
- Mi-a plăcut Clujul și perioada petrecută la Cluj ar fi putut să fie și mai romantică, dacă nu intram așa de repede la "moară", adică la treabă. Eram mereu ocupat și n-aveam prea mult timp liber. Mult mai romantică mi s-a părut perioada ultimilor ani de liceu din Brașov, Clujul nu a luat locul întâi în amintirile mele. A fost numai muncă și răspundere. De-abia după ce m-am angajat la Operă, mi-am făcut studiile muzicale și nu invers, cum cred mulți. Am părăsit medicina, care nu mă atrăgea, dar am păstrat prietenia cu Paul Barbăneagră (celebru cineast român, stabilit la Paris, n. red.) cu care am fost "coleg de cadavru", în sala de disecții. Revenind la Operă, nu pot să spun că au fost nume mai mari pe scena clujeană decât la București. Erau cam de același nivel. Am fost coleg și prieten cu David Ohanesian, cu Lia Hubic, vedetă de prim rang, așteptată și salutată de public cu ovații; cu Felicia Stănescu, Livia Liseanu, Ana Rozsa-Vasiliu, Alexandru Racolțea, Octav Enigărescu. După zece ani, am plecat la București, unde i-am avut colegi pe Elena Cernei, Petre Ștefănescu-Goangă, Magda Ianculescu, Zenaida Pally, Nicolae Herlea. În București a existat întotdeauna mai mare glanț, o strălucire și o punere în valoare mai bună a artiștilor. În schimb, la Cluj s-a muncit mult mai serios, mereu. La București nu se studia cu seriozitate, Bucureștiul a trăit totdeauna prin bluff. Și acuma e la fel. Bluff românesc, ce se cheamă și cacealma. Pe unul care are chintă roială nu-l faci să tremure cu doi șeptici. Doar dacă ești bucureștean și ălalalt e ardelean. Atuncea sigur îl faci să piardă. Ardeleanul e, oricum, mai circumspect și mai legat de muncă.
Marele Taciturn
- Mi-ați povestit că printre cei cu care vă întâlneați des la Cluj a fost și marele poet, Lucian Blaga. În ce măsură v-a marcat prietenia cu el?
- Am petrecut o bună bucată de vreme în imediata lui apropiere, având șansa să iau prânzul la aceeași masă cu el, mai bine de un an, la pensiunea doamnei Bolchiș, soția fostului director general al CEC-ului. Din cauza originii ei sociale (avusese o moșie la Jucu, care i-a fost luată, unde era și o mânăstirioară), a ajuns la strâmtoare, ca întreaga veche societate, și a fost nevoită să deschidă acest "vipt" de casă, așa, ardelenește spus, ajutată fiind de o călugăriță bucătăreasă. Ceilalți comeseni erau dr. Iubu, mare admirator al lui Blaga, dr. Perian, conf. dr. Secărea, dr. Faur, câteodată mai venea și Sigismund Toduță, compozitorul. "Restaurantul" nostru era amenajat în singura încăpere care-i mai rămăsese doamnei Bolchiș în casa ei aflată aproape de Biblioteca Universitară, unde Blaga era atunci angajat (citiți marginalizat). Pentru poet era un mare avantaj, că nu mai trebuia să meargă în pauza de masă până în cartierul Mureșanu, unde locuia. La sfârșit de săptămână, când nu se întorcea după-masă la bibliotecă, era pentru mine o adevărată sărbătoare, căci îl însoțeam până aproape de casă, locuind și eu în același cartier. Drumul dura cam o oră, și atunci când pașii filosofului, mari și tacticoși, ca ai unui cocostârc, deveneau mai rari, îndrăzneam, după lungi ezitări, să întreb una, alta. Pentru răspuns, trebuia să aștept vreme de vreo jumătate de kilometru. Avea răbdare cu mine, cum are scaunul ăsta. Strălucea prin tăcere, gândea mult mai mult decât vorbea, contrar nouă, care vorbim mai mult decât gândim. Când a împlinit 60 de ani, l-am sărbătorit toți cei care mâncam la doamna Bolchiș. Am avut plăcerea să cânt de ziua lui. Compozitorul Sigismund Toduță a compus un lied, la sugestia doctorului Iubu. Cornel Țăranu l-a cântat la pian și l-a înregistrat. După supa cu găluște și friptura de vițel, stropită cu vin de Cricău, slăbiciunea poetului (vorba vine, pentru că aproape numai se cumineca), a apărut doamna Bolchiș, cu torta, și când Blaga a suflat în lumânare, am dat drumul magnetofonului pe care-l ținusem ascuns până în acel moment. Marele Taciturn a lăcrimat.
Doctorul Iubu a avut o mare admirație pentru ceea ce făcea Blaga și l-a ocrotit cât a putut. "Plămada" asta l-a costat și pe el, dar și pe dr. Perian. Au încercat să trimită în afara țării poezii și opere ale lui Blaga, pentru nominalizarea la Premiul Nobel. Au fost prinși și cercetați, interogați, și au ajuns la închisoare. Iar noi, ceilalți, am fost chemați să dăm explicații.
Câteodată, doctorul Iubu aducea de la Valea Drăganului păstrăvi înveliți în frunze de brusture, îi gătea bucătăreasa doamnei Bolchiș și ne întâlneam la locuința filosofului D. D. Roșca, unde venea și Blaga. Toți așteptam momentul de după festin, când Blaga se ridica și scotea din buzunarul pardesiului lăsat în cuier câteva foi, din care ne citea ultimele creații. Au fost momente unice, deosebite. Nu pot să spun că ne-a legat o mare prietenie. Să păstrăm proporțiile, a fost însă o legătură specială între noi și eu am avut mult de învățat din ea.
Livia mea
- Una din ariile de "încercare" pentru marii tenori este "La donna e mobile", din opera "Rigoletto" de Verdi. Ați cântat-o și dvs. de multe ori, dar în viața reală ați avut norocul să fiți legat statornic de o femeie, doamna Livia Piso-Filipașcu de Dolha și Petrova, soția dumneavoastră, care v-a însoțit de-a lungul întregii vieți.
- Da, în cazul nostru, "mobile" a fost mai mult "imobile". Povestea noastră ține de aproape 60 de ani. Și va mai ține. Nu știu să fac socoteli... ("Din '56 până acuma mai sunt... vreo doi ani, ca să ducem până la șaiezeci, căsătoria noastră, spune doamna Piso, martoră tăcută a dialogului nostru, până în acest moment. Ei, poate ne ajută Dumnezeu până la capăt", adaugă, pentru a se retrage, apoi, în aceeași discreție elegantă de la început). Dacă nu-mi ieșea în cale Livia mea, n-aș fi rezistat în această minunată tagmă a cântăreților de operă. Prin liniștea ei a izbutit să-mi dea echilibrul, mi-a închinat destinul ei: tăcută, departe de larma pe care o face tapajul atât de frecvent la genul gingaș, dar cu dârzenie, cu răbdare și speranță și, mai ales, cu credința nicicând scăzută. Să dea înapoi în fața greutăților a fost și a rămas peste puterile ei și asta nu din încăpățânare, ci pentru că e înzestrată cu o capacitate vitală nemaiîntâlnită. E o jupâniță ce a moștenit de la strămoșii ei, vechii voievozi din neamul pelasg al maramureșenilor, curajul, departe de orice agresivitate. Un fel înalt de a trăi nu doar în prezent, ci mai ales în viitor, însă prin miezul trecutului în care stăruie jertfa. De-a lungul anilor, pictura de șevalet, arta restaurării și meseria legată de teatru, ca scenografă, nu i-au îngăduit să vină cu mine întotdeauna. Dar când mă întorceam din turnee, vlăguit și cu gândurile niciunde, mă întâmpina în pragul casei, iar surâsul ei deschidea toate ferestrele vieții. Zâmbetul Liviei este ca aerul pe care-l respiri și, din obișnuință, aproape nu-ți mai dai seama de el... dar, fără el... nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în care se răsfrâng temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevăr al vieții mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste ani.
Locomotiva cu vagon defect
- Gloria, succesul, concertele nenumărate pe marile scene ale lumii, unde ați interpretat roluri din 88 de opere, au reușit să estompeze dorul de locurile natale?
- Aproape un sfert de secol am stat departe de țară, într-un exil voluntar. Noi am plecat convinși că avem treabă. Când ai treabă, nu mai ai gânduri de acestea de paseism. După petrecerea noastră prin această lume, se va afla, din documentele pe care voi avea grijă să le las, ce am făcut noi pentru țară, eu și soția mea, care a avut marea calitate ca la aceste "năzbâtii" ale mele să fie întotdeauna în consonanță cu mine. Am plecat, deși aveam o situație foarte bună în țară. Am plecat la riscul cel mare, am avut numai bani de benzină și încă vreo câțiva lei. Când nu-ți încapi în piele, vrei să faci mai mult, și eu am vrut mereu să fac mai mult. Am fost director și regizor de scenă la Opera din Oldenburg, am cântat pe cele mai mari scene ale lumii, dar asta nu m-a împiedicat ca, imediat după '89, să revin acasă. Și asta, pentru că sunt convins că noi, românii, suntem deasupra Occidentului cu mult. Că n-avem încă, știu eu, trei șuruburi, asta nu-i o problemă! Le putem face! Nu le facem, pentru că suntem încă neserioși. Dar dacă trebuie, le facem... Noi avem moșteniri extraordinare ale unei civilizații străvechi. Satul elvețian, cel german, nu mai există, s-au mai păstrat doar prin Franța câteva sate autentice. Or, la noi, încă mai pâlpâie cultura ancestrală țărănească. Noi suntem salvarea Occidentului. Noi suntem pe mal, ei sunt în larg. Le-am dat mâna acuma, cu Uniunea asta, nu ca să-i scoatem, ci ca să ne tragă ei pe noi în mâl, în loc să-i așteptăm să vie la noi și să zică: faceți bine și primiți-ne să învățăm de la voi! Așa ar fi trebuit să facem. Acum, nu putem ieși din rahat, dacă nu facem ce ne zic. Niciodată vagoanele unui tren n-au mers în direcții diferite, decât atunci când au deraiat. Nu poți să pui în loc de locomotivă un vagon defect. Cine se sperie de astăzi nu ajunge poimâine. Nu avem voie să acuzăm pe nimeni pentru situația în care ne aflăm, câtă vreme trăim într-o perioadă lipsită de spiritualitate și credință. Tocmai pentru a arăta occidentalilor, și nu numai, cine suntem, cine am fost încă din vechime, am demarat un proiect ambițios: Centrul documentar-expozițional de studiere și cunoaștere a istoriei familiilor nobile maramureșene, care va fi în curând inaugurat la Vișeu, în Maramureș.
- Să ne întoarcem la muzică, cât de mult îi poate schimba ea pe cei care o ascultă? Dar pe cei care o trăiesc și o cântă?
- După fiecare spectacol, am avut întotdeauna probleme în a mă întreba ce am făcut sau ce n-am făcut bine. Probabil, cu cât este succesul mai mare, gloria mai neașteptată, cu atât ești mai singur, ca artist, în fața acestor întrebări. Eu n-am putut zice niciodată că sunt modest, aș putea ieși bine la socoteală dacă m-aș compara cu cei de teapa mea sau cu cei de sub mine, dar eu sunt lipsit de modestie, pentru că m-am comparat mereu cu cei mai mari decât mine. Când ai etalonul mai sus, nu ești modest, ci ești într-o permanentă căutare a perfecțiunii. Sigur că într-o carieră de artist mai apar și momente disperate, neașteptate, chiar hazlii, din care trebuie să ieși cumva. Îmi amintesc, de exemplu, un moment din opera "Rigoletto": vine Ducele în prima scenă și se așază pe un scaun, pentru a părea și mai teatral, dar scaunul se rupe și Ducele (adică, eu) cade cu picioarele în sus, în fața publicului. Ce vrei moment mai neproductiv? Am continuat să cânt însă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar înlocuind textul. "O să-l plătesc din gaj, domnule director", am cântat, în aplauzele publicului. Am prins momentul, nu m-am lăsat înecat de situație. Dacă ar fi căzut acoperișul, era altceva... Să vă mai spun încă una. Am cântat odată sub bagheta unui dirijor tare sucit, care mi-a cerut să cânt "Oneghin" în original, în rusește. N-aveam când să pregătesc traducerea din engleză în rusă. Cel mai greu este să cânți aceeași operă în mai multe limbi. Pui tensiune pe anumite litere, insiști pe anumite vocale, te obișnuiești așa, nu e ca și când mergi de la Chișinău la Moscova și schimbi roțile la ștrec. Da, mi-am zis, o să cânt, dar o să cânt într-un dialect rusesc... La o adică, le spun că mă bazez pe ce a zis Stalin, că moldoveneasca e un dialect al rusei. Așa că am cântat românește, cu cuvintele mai muiate, și a ieșit ceva mai rusește decât rusa. Am avut emoții, căci în sală era și unul dintre cei mai scârboși jurnaliști de la "Irish Times", care scria cronica muzicală, dar verdictul lui a fost foarte clar: "Toată lumea a cântat rusește, numai corul n-a învățat... a cântat englezește. Cel mai corect, însă, a interpretat Piso!"
Opera pe tabla de șah
- Televiziunea și internetul au schimbat mult gustul pentru valorile artistice clasice. A devenit spectacolul de operă un gen desuet? Este opera în criză?
- Exact asta mă întreb și analizez și eu în cartea proaspăt apărută la Cambridge: "The Crisis of the Opera? A study of Musical Hermeneutics" ("Criza Operei? Studiu de hermeneutică muzicală"), care va fi în curând tipărită și în limba română. Spectacolul de operă nu trebuie să fie excesiv modernizat. A fi în pas cu timpul nu trebuie să însemne și a fi în contratimp cu capodoperele artei lirice, cu gândurile și simțămintele compozitorului. Atunci când spectatorului nu i se oferă prilejul de a reface ceea ce a vrut să spună prin muzica sa compozitorul, spectacolul se abate de la funcția sa, pierzându-și noima. Am considerat că dirijorul și regizorul au fost întotdeauna inamicii cântărețului. Îi arăt cu degetul, pentru că situația este altfel decât trebuie. În operă, interpretarea și regia nu trebuie să fie într-un singur fel. Eu dau mereu exemplul cu șahul. Pionii se mișcă într-un fel, nebunul, tura și caii se mișcă altfel, regele aproape deloc. Asta nu înseamnă să negjlijezi regulile și posibilitățile nenumărate, combinațiile infinite pe care le poți exploata. Eu pot să merg la fel cu calul și cu nebunul, dar ăsta nu mai e șah. Așa e și în operă, sunt câteva reguli care trebuie neapărat păstrate, indiferent de viziunea regizorală. Și regia prăfuită, dar și cea care își ia câmpii, amândouă se despart de muzică. Există multe înscenări de operă moderne, "avangardiste", în care se înfrățesc absurditatea, sordidul și abjecția, și de unde lipsește tocmai muzica. Au și fost unele spectacole interzise, din acest motiv, pe scene mari din lume. O criză a operei? Știu eu? Orice fenomen în desfășurare - și viața muzicală poate fi considerat unul - se află în continuă criză, între cădere și redresare, la fel ca și mersul, care nu este decât o permanentă pierdere a echilibrului recuperat prin... pasul următor. Pentru a regăsi bunul mers, să plecăm la drum cu speranța în pasul următor, acela de a ieși din "modernitate", ca dintr-o penibilă convalescență de care viitorul nu cred că-și va aminti cu plăcere.
Fotografii din arhiva Ion Piso