Cealaltă parte a lumii

- O călătorie în Tanzania -

În mijlocul pustiului

Banii te pot ajuta să plătești chirii, haine, mâncare. Dar banii te pot ajuta și să zbori. Departe, foarte de­parte de camera, orașul și oamenii tăi, de tot ce ai învățat că înseamnă acasă, să lași în urmă lucrurile pe care le cunoști și să ajungi într-o zi și o noapte, în cea­laltă parte a lumii, undeva, la singura masă dintr-un aeroport pierdut, într-un loc despre care știi că se chea­mă Nairobi, dintr-o țară pe care n-ai s-o vezi, Kenya. Ai ajuns până aici și ai aflat că Nairobi e un ae­roport cu o masă de plastic, la care bei, încet, cafea după cafea, un oraș în care aștepți ca vântul să se miș­te și un autobuz care nu se mai în­duplecă să vină. Mai întâi apare dimineața, aici, în cealaltă parte a lumii, la o masă de plastic, dintr-un aeroport pierdut, iar dimi­neața asta ar putea fi aceeași cu cea de acasă, dacă vântul nu s-ar fi ascuns de tine, nu ar fi atât de cald, nu ai aștepta, ca pe singurul lucru care a mai rămas de așteptat, un autobuz care să te ducă și mai departe, dincolo de o altă graniță, până în Tanzania. E deja prea cald, cafeaua nu mai are nici un gust, iar auto­buzul care apare e deja plin de bagaje și de oameni. Te urci. Ultimele două locuri sunt pentru tine și prietenul tău. Drumul e plin de hârtoape, pământul Africii e roșu, autobuzul trece printr-un pustiu cu termite și co­paci singuratici, ești atât de departe de casă, spui că ești din România, iar oamenii se uită nedumeriți la tine, n-au auzit, nu știu sau, poate, pur și simplu, nu-i in­teresează. Singurii care îți zâmbesc în autobuzul ăla sunt africanii; americanii și australienii s-au ascuns în spatele aparatelor de foto­grafiat și pozează în ne­știre pământul roșu și copacii singuratici. Sute și sute de poze printr-un geam mur­dar, în drumul spre o gra­niță cu pământ roșu. Probabil că se simt departe de casă, probabil că apa­ratul ăla îi pune la adăpost de lu­mea asta nouă în care au intrat. Drumul e desfundat, um­bra nu mai există, ai ajuns în­tr-un sat de nicăieri, iar aici, nicăieri, autobuzul se oprește, ești la graniță, femei încearcă să-ți vândă mărgele, alune, fructe. Nu cum­peri nimic, în schimb le faci poze, te pui și tu la adă­post, exact ca ceilalți albi din autobuz. Într-un con­­tainer metalic, oameni în uniforme îți iau ampren­tele și îți fac fotografii. Albii plătesc taxele de viză, noi nu. Tanzania și România sunt țări prietene, și asta di­nainte de 1989. Întot­dea­una e bine să te simți pri­vi­le­giat, chiar și într-un con­tainer din mijlocul pustiului, pe o căldură atât de mare și cu un vânt care a uitat să mai bată.

Pole-pole

Adormi, iar când deschizi ochii, ești deja în oraș, în Arusha, în nordul Tanzaniei. Munții ar trebui să fie aproape, muntele Meru, chiar și Kilimanjaro, ai vrea să vezi piscurile înzăpezite, doar ești atât de aproape de acoperișul Africii. Dar nu. Ziua e pâcloasă, norii au coborât peste oraș, se apropie sezonul ploios, tot ce poți vedea sunt fulgere îndepărtate. Acolo ar trebui să fie munții. Ți-e un pic ciudă, dar n-ai timp nici pentru asta. Trebuie să găsești locul unde vei dormi la noapte, mașina care te va purta mai departe, trebuie să te îndepărtezi de autobuzul în care deja ai stat prea mult. Niciodată n-ai timp să te gândești la lucruri, când ai atâtea altele de făcut. În plus, nici n-am apucat să ne dezmeticim și avem deja escortă. Un puști care insistă să-l numim "Good Luck" (Noroc) ne promite că ne va duce unde avem nevoie. În scurt timp mai apare un altul, unul e pictor, altul e ghid, umbli bezmetic prin orașul ăsta fără să știi prea bine ce cauți, te lași la voia lor, fie ce-o fi, îți spui că trebuie să în­cetezi să te simți alb și să vorbești, pur și simplu, cu niș­­te oameni ca și ti­ne, culoarea e doar în capul tău, iar oamenii ăștia sunt la fel de pri­etenoși și joviali ca cei mai prietenoși și joviali oameni pe care îi cunoști. Îți spun că Tanzania e cea mai pașnică țară din Estul Africii, că, de 50 de ani, de când s-a proclamat independența, n-au cunoscut nici un război, că sunt mai mulți creștini decât musulmani, dar nici ăsta nu e un motiv pentru conflicte, că alte țări, precum Rwanda, au venit aici, în Arusha, pentru o judecată dreaptă a crimelor de război. Îți vorbesc despre munți și despre ploi, despre triburi și despre muzică, despre fotbal și mâncare. Cred în tot felul de eroi, fie că sunt Bob Marley, Lionel Messi, Nelson Mandela sau Iisus. Și nu doar ei, toți tanza­nie­nii sunt așa. Vezi asta pe autobuzele ticsite de oameni, care sunt pictate cu tot felul de chipuri. Muzică, re­ligie, fotbal. Și un oraș liniștit, incredibil de curat, cu gră­dini umbroase și străzi devălmășite. Un oraș pes­triț, obișnuit cu oameni din toate colțurile lumii, care vin aici ca să plece mai departe, spre zăpezile de pe piscuri, spre ani­malele fabuloase, spre triburile ui­tate de vremuri. Lumea e săra­că, banii sunt puțini, dar asta nu îi oprește și nu îi va opri să zâm­bească. "Pole-pole", spune Good Luck în swahili (limba oficială din sud-estul Africii), și aflăm că asta e expresia care se potrivește cel mai bine cu stilul tanzanian de a privi lucrurile. Înseamnă "în­cet, încet" și înseamnă că n-avem de ce să ne grăbim. A­jun­gem la pensiune, pe un drum desfundat, plin de frizerii și ma­gazine pestrițe, iar aici, în spatele unui gard înalt, ne aducem amin­te că suntem diferiți, turiști și albi. Înăuntru e o grădină amena­jată perfect, sunt călători din toa­tă lumea, un soi de oază pentru oamenii care se feresc să intre în contact cu ceilalți oameni, cei care locuiesc aici. Așa se și nu­mește locul în care vom ră­mâne peste noapte, L'Oasis. Un Babi­lon perfect între­ținut, care să te protejeze de lu­mea vie, săracă și jo­vială de afa­ră. Sunt și români aici, alții decât noi, se miră când află că vom călă­tori singuri cu ma­șina în­chi­riată, fără ghid, fără șoferi, mai depar­te, tot mai departe. A tre­cut o singură zi de când am ajuns și deja ne simțim în Africa de-o veșnicie. Se lasă noap­tea, e lună plină, aceeași lună plină ca acasă, dinspre munți se vede furtuna, iar a­proape, deasupra noas­tră, trec la răstimpuri lilieci.

Alb și negru

Dis-de-dimineață, plecăm. Plecăm cu un jeep vechi de 30 de ani, o relicvă care încă mai umblă pe drumurile astea, pe care asfaltul pare să fie inventat de curând. Iar mașina nu doar că merge, ci pare să fie una cu drumul, cu toate gropile și denivelările peste care ne e dat să trecem. Șoseaua șerpuiește deasupra lacului Manyara, babuinii pășesc agale de-a lungul drumului, oamenii din sate își vând bananele verzi și roșii, se văd smochini, sălcii uriașe, păduri de mahon, mergem spre Karatu, într-o mașină care scârțâie din toate încheieturile, a început să plouă, șoseaua e pus­tie, trec doar autobuze, rar, autobuze cu Bob Marley și Iisus, tihna înseamnă o mașină veche care te poartă spre un loc despre care nu știi nimic, înseamnă cior­chini de banane roșii și ploaie. Ajungem în Karatu. O altă pensiune umbroasă, curată, plină de toate florile pământului, închisă ca o fortăreață de lumea de afară, de drumul desfundat, cu bălți uriașe de ploaie, prin care ai trecut. Suntem albi, suntem feriți, suntem oa­menii care plătesc ca să vadă lucrurile cu care cei de aici trăiesc zi de zi. Ieșim, ne plimbăm printr-o pădure uriașă, verde și cărnoasă, spre o peșteră a elefanților, spre o cascadă. Elefanții nu sunt nicăieri, nici peștera nu e peșteră, e doar un pământ nămolos și roșu, plin de minerale, pe care elefanții îl folosesc dintotdeauna pentru foloasele lui tămăduitoare; acum sunt doar babuini aici, cascada nu se vede nici ea prea bine, se văd doar plantațiile de cafea, nesfârșite plantații de cafea care aparțin unor englezi, care le-au împrejmuit cu garduri, sere, pensiuni, toate închise, toate pentru noi, oamenii albi, dacă a­vem suficient de mulți bani ca să ne permitem să stăm înă­untru. Se înserează în­cet, mâncăm într-o curte oa­recare din orașul ăsta mic, Karatu, asta, după ce am cerut permisiunea celor de la pensiune să ne lase din­colo de garduri. Se pare că e periculos să te aventurezi noaptea mai departe de locu­rile tale de alb. Mân­ca­rea e rea, îți trebuie dinți să­nătoși ca să mesteci mshikaki, carnea de vită, iar ugali, o budincă de făi­nă, n-are nici un gust, dar măcar e ceva. Mănânci. Se ia curentul, ni se aduce o lumânare, mai sunt alți trei tanzanieni la mesele de plastic, e liniște, suntem în Karatu, e beznă și e bine.

Hadzabii

Soarele de dimineață se ridică greu, e o pâclă de ploa­ie care atârnă peste dru­mul prăfos, mașina noas­tră bătrână rulează pe un câmp pustiu, pietros și roșu, suntem în miezul Afri­cii, la doar câțiva kilo­metri de locurile pe care an­tro­pologii le-au numit "leagănul omenirii". Mer­gem să întâlnim triburile hadzabii, oa­menii care tră­iesc de zeci de mii de ani în inima locu­rilor ăstora uitate, în afara timpului, în afara le­gilor, înăuntrul vieții celei mai pure. Am părăsit de mult asfaltul, satele prin care trecem par, în lumina di­mi­neții, sim­ple năluciri, la fel și copiii care se în­dreap­tă de ni­căieri spre școli pe care nu le vezi niciunde. Viața e ascunsă de noi, sau, poate, ne-am obișnuit altfel și nu suntem în stare încă să o recu­noaștem. Avem ghid, iar el ne spune "pe aici". Mașina se face una cu pă­mân­tul, cu pietrele, cu pârâurile răz­lețe pes­te care trecem. Căutăm un trib nomad, ultimii vâ­nă­tori au­tentici de pe tot continentul african. Mai în­tâi gă­sim copacul. Un baobab uriaș, un soi de ani­mal pre­istoric, locuit de mii de ființe care forfotesc sub scoarță, cele mai zălude și neînchipuite plăsmuiri ale unor animale care nu există, toate adunate într-un singur copac, ba­o­babul ăsta, crescut la intrarea unui alt tărâm, regatul imaginar al oamenilor hadzabii. Copacul e sacru, iar pe el, vânătorii au atârnat cranii ale animalelor ucise. "Sunt aici, asta e intrarea", îți șoptește David, ghidul nostru. Intrăm tăcuți. Dacă e o linie care să te separe de tot ceea ce știi, atunci asta trebuie să fie. Un copac uriaș, împodobit cu cranii, liniștea de dimineață, căldura care se coboară încet odată cu soarele ce se ridică și niște stânci. Sub ele, strânși în jurul unui foc mocnit, câțiva vânători hadzabii mănâncă din rămă­șițele babuinului vânat cu o zi înainte. Nu se arată mi­rați că te văd, dar nici nu te privesc, mănâncă mai departe, în liniște, ca și cum nici n-ai fi ajuns acolo, tu, omul alb, în hainele tale ciudate. Într-un târziu vorbesc cu David, ghidul nostru, în limba lor fără sea­măn, singura pe care o știu. O limbă plină de su­ne­te, onomatopeică, o limbă care și astăzi a rămas un mister pentru oamenii de știință. Nu vine de nicăieri și nu se aseamănă cu ni­mic, e pur și simplu o limbă pură, la fel ca și oamenii ăștia adunați sub o stâncă care mănâncă rămășițele unui babuin. Hadzabii au rămas mai puțin de o mie astăzi, dar, conform tuturor cercetărilor de până acum, nu li se poate găsi nicio descendență. Au fost și au rămas aici, în locurile astea numite "leagănul omenirii", de zeci de mii de ani, făcând același și același lucru. Vânătoarea. Atât. Cu arc și săgeți, nimic altceva, neînduplecați, neclintiți, schimbându-și doar locul, în funcție de secetă sau ploaie, de plecările sau întoarcerile animalelor. Fără case, doar cu un soi de adăposturi pe care le ridică provizoriu, egali între ei, demni, pașnici și nesupuși. Au refuzat orice formă de "ci­vilizare" forțată sau nu, venită din partea colo­nialiștilor, a misionarilor, a guvernelor. Astăzi, sunt singurii oameni care nu sunt obligați să dea socoteală statului, în nici un fel, din întreaga Tanzanie. Probabil că sunt cei mai liberi oa­meni de pe pământ. Iar ei, oamenii ăștia, se înduplecă să ne ia pe noi, albii, la vânătoare. Pur și simplu, ca și cum ar fi de la sine înțeles. Îi urmărim prin hăți­șu­rile spinoase, privim și noi atenți sălciile și baobabii de necuprins. Ei cu arcul și săgețile, noi, tăcuți, în ur­ma lor. Nu găsim nici un vânat, e deja prea târziu pen­tru asta, dar ne oprim, hadzabii culeg fructe de pământ, un soi de cartofi, fac focul din două lemne pe care le rotesc, le tot frământă chinuitor unul de altul, iar din ele iese fumul, un fum firav, o adiere, peste fum presară iarbă uscată și, încet, ca un miracol de la începuturile tim­pului, apare focul. Suntem adormiți și năuci, cuvin­tele ne-au dispărut, iar când apar, nu mai sunt cu­vin­te, ci doar sunete, sunetele vrăjite ale limbii pe care o vorbesc ei. Odată cu focul, le-am învățat și limba. Pur și simplu, din mirare și vrajă, ca atunci când pricepi lucrurile fără să pui întrebări, în singurul fel prin care poți înțelege, direct prin inimă. Hadzabii pun fructele la copt și le împart cu noi. Au un gust stra­niu, de pământ și apă, mâncăm și semințe din bao­bab și miere, pe care tocmai au cules-o de la albi­nele sălbatice, mâncăm tot ceea ce mănâncă și ei atunci când nici un animal nu se lasă prins. Ne învață să facem focul, ne învață să tragem cu arcul, ne în­vață rostul tămăduitor al rădă­cinilor din jur. Schim­băm țigări, noi pe ale noastre, ei pe ale lor, din plan­te și flori neștiute. Ne întoar­cem din călătoria asta prin timp, ne așezăm tăcuți pe pietre. Femeile sunt într-o parte, împletesc măr­ge­le, singura legătură pe care au ac­cep­tat-o cu lumea de afară. Se în­torc și alți bărbați din trib. Unii au vânat un porc sălbatic, un facocer, tribul se strânge în jurul prăzii, se bucură, se face focul, încă o zi în care vor mânca pe săturate. Au so­sit și alte mașini, oameni albi ca­re privesc ciudat ultimele rămă­șițe ale unei lumi care s-a sfârșit acum sute și sute de ani. Apoi se dan­sea­ză. Dansul ca bucurie pură, dansul ca recunoștință pentru zeița soare, Ishoko, și zeul lună, Haine, dansul pentru vâ­nătoare, dansul pentru oa­meni, dansul ca limbă care te aduce împreună. Mâncăm carne de porc sălbatic. E bună, e al naibii de bună, și ai vrea să rămâi aici, să ai arcul și săgețile tale, să urci în bao­bab după faguri de miere, să vor­bești în limba asta stranie, plină de su­nete, să asculți poveștile cu uri­ași, aceiași uriași din po­veștile pe care le-ai auzit și în țara ta, la Cio­clo­vina, uriașii care au fost trimiși de zei la începuturile timpului ca să ne învețe tot ce am avut de în­vățat. Ai vrea să le spui că poveștile lor sunt și ale noas­tre, că negru și alb sunt totuna, că dansul, focul și bucuria sunt totuna, că ei mai știu încă ce înseamnă rostul pur al libertății, că noi ne-am făcut mari și am în­ceput s-o uităm, că trebuie să rămână mai departe așa și să nu dea socoteală nimănui, ca să nu uităm de unde am plecat, cine suntem și încotro ar trebui să ne îndrep­tăm. Doar că plecăm de pe tărâmul ăsta magic, ajun­gem la păstorii Datoga, ne oprim și facem poze, la felul în care fierarul își croiește podoabele, la fe­me­ile care macină făina, suntem albi, suntem civili­zați, avem o pensiune cu gard înalt în care vom dormi la noapte, la noapte ne vom visa hadzabii și vom vâna cu arcul, iar a doua zi, de dimineață, ne vom trezi, ne vom sui în mașina de teren și vom coborî în craterul vul­canului Ngorongoro ca să găsim lei, hiene și alte mi­nuni ale lumii. Sigur, vom face și poze. Sigur, vom a­vea și ghid. Suntem albi și vizităm Africa. Noapte bună.

Craterul cu minuni

Ngorongoro este un crater uriaș, un vulcan pră­bușit acum două milioane de ani, care a devenit în timp una dintre minunile lumii. O minune de 260 de kilometri pătrați, aflată în inima teritoriilor triburilor Masai, păstorii războinici care au îmblânzit sălbă­ticia și și-au făcut-o casă. O minune în care coborâm de pe versanții înalți ai muntelui, încet, așa cum se coboară în orice minune a lumii. Coborâm în miezul unui vulcan bătrân, în oaza asta ferită care forfotește de viață. Ar fi fost bine să fim singuri, dar nevoia noastră de minuni e prea mare. Rezervația naturală e înțesată de mașini care umblă dintr-o parte în alta după lei, rinoceri și elefanți. Iar rinocerii se arată, timizi, temă­tori, singuratici, leii vânează nestingheriți și pășesc cuminți chiar pe lângă roțile mașinii tale, elefanții trec mai departe prin crângurile de salcâmi și pădurile de pini, hipopotamii ies din mlaștini doar ca să se lase fotografiați în nepăsarea lor imperială. E o forfotă nesfârșită de zebre și antilope gnu, de gazele și facoceri, de struți și păsări flamingo, de bivoli uriași. Oamenii sunt în mașini, ascunși în spatele apa­ratelor de foto­gra­fiat, oamenii nu au voie să pă­șească în iarba pitică, de savană, trebuie să păstrăm distanța, nu suntem de aici, suntem într-o gră­dină zoologică uriașă, am plătit bilet ca să intrăm, trebuie doar să aplaudăm, să ne bucu­răm cu motoarele pornite. Sunt mai multe mașini decât animale de pradă, hienele dorm la soare, obosite după o noapte în care au vânat, îți tot spui că ar fi fost bine să fim singuri, să așteptăm în tăcere până când soarele se va ascunde după arbuști, dar nici asta nu e voie, există un program de vizitare și trebuie respectat. Îl întreb pe David, ghidul nostru, dacă am voie să ies din mașină, un pic, doar un pic, să mă apropii de craniul de bivol ascuns în iarbă, să simt pământul sub tălpi. Îmi face semn că da, dar să mă mișc repede, să nu fiu văzut. Alerg. Sunt un animal ciudat, pe două pi­cioare, cu un aparat de fotografiat atârnat la gât, nu am ce căuta aici. Simt asta, și o simt și antilopele gnu care se sperie de mine, fornăie, aruncă din picioare. Mă întorc la mașină grăbit, aș vrea să mă simt vic­torios, ca un om care a pășit în mijlocul savanei ca să atingă un craniu de bivol, dar mă simt doar stânjenit, stin­gher. Sunt doar o vietate ciudată, un caraghios care se întoarce la mașină și atât. Suntem în mijlocul unei minuni și nu o pot atinge. Mi-e ciudă. Dar măcar am fotografiat rino­cerii ăia care se văd atât de rar. Ne întoarcem, ur­căm pe culmile înalte ale muntelui, aco­lo unde păs­torii masai își plimbă în voie vitele, lao­laltă cu ze­brele. Viața rămâne în urmă, viața asta nu e a noastră, mașina se îndreaptă spre oraș, în noaptea asta vom dormi iarăși în Arusha, apoi în marele oraș tanzanian Dar Es Salaam.

Rugăciunea

Avem un drum lung până pe insula Mafia, de la Oceanul Indian. Ne trezim în miezul nopții, suntem singurii albi dintr-un autobuz care pleacă spre un sat de niciunde, Nyamisati. Autobuzul are difuzoare, la di­fuzoare se aude o predică musulmană. Allah va ve­ni, dar autobuzul nu mai ajunge. Se strică, se opreș­te, se repară, pleacă mai departe. Nyamisati e la ca­pătul lumii, iar capătul lumii e un loc arid, prăfos și murdar, cu o apă tulbure la margini pe care va trebui să plutim. Așteptăm. Pole-pole. Ore și ore la ca­pătul lumii, într-un sat arid, prăfos și murdar. Va­porul nu poate să plece, valurile din ocean sunt prea mari a­cum, așteptăm ca bestia să se liniștească, pole-pole. 15 ore de așteptare ca să ne suim, singurii albi, pe o băr­cuță sugrumată de bagaje și de oameni. Se crapă de ziuă când ieșim de pe canale și intrăm în ocean. Ocea­nul Indian e furios, feroce, valurile izbesc cora­bia din toate părțile, motorul se oprește, apa se re­var­să peste femei și copii, valuri și valuri de apă. Și e din ce în ce mai rău. Copiii plâng, bărbații au amuțit, fe­meile leșină. Mă gândesc că vom muri aici, în mij­locul oceanului ăstuia, la mii de kilo­metri de casă, mă gândesc cât de absurdă e moartea asta, și doar în­tot­deauna am crezut că moar­tea are un sens. Nu i-l gă­sesc, sunt mirat și mă rog la Dumnezeul meu. În fa­ța mea, un musulman se roagă la Dumnezeul lui. Ne rugăm împreună, tăcuți, iar Dumnezeii noștri ridică barca deasupra apelor, iar barca plutește mai departe, tot mai departe, spre insula Mafia. Apele se îmblânzesc, mă uit la musul­man și îi zâmbesc, el se uită la mine și îmi zâmbește. Știm. De la Oceanul In­dian am zburat spre casă cu o cochilie de melc. Acum, când scriu, din cochilia asta au ieșit două ten­tacule lungi și negre. Cochilia e vie, înăuntru trăiește, încă mai trăiește, un rac. O vietate stranie care a ajuns cu mine acasă, tocmai din Tanzania.