OANA FLORA - "Reînvăț bucuria în fiecare zi"

Ines Hristea
"Evit să alunec pe panta plângerii"

- Tocmai când ne întrebam ce-i cu tine, unde ai dispărut, ți-am văzut numele pe lista candidaților la Premiile GOPO din acest an. Felicitări! Ai călcat cu dreptul în noul an...

- Rolul pentru care am fost nominalizată este din "Déja Vu", filmul lui Dan Chișu, un proiect independent dar care - iată! - spre bucuria noastră, a reușit să se afirme în peisajul cinema-ului românesc. A fost un proiect realizat cu mare plăcere de noi toți și care pentru mine, în mod spe­cial, a avut o miză mare: personajul pe care-l joc, Tania, apare pe ecran timp de 40 de minute non-stop, fără alt parte­ner! Ceea ce, îți în­chipui, a fost cu-ade­vărat o provocare. Atunci când am ac­ceptat acest rol (nici nu puteam să nu-l accept, după ce Dan Chișu mi-a spus că l-a scris, cumva, gân­dindu-se la mine, după ce m-a văzut în "Periferic") mi-am propus "să mă joc", să împing limitele, să construiesc anu­mite momente, cum nu mai făcusem până atunci. M-am simțit ca într-un laborator de arta actorului, locul în care îți permiți să greșești, să improvizezi, să cauți dincolo de acel "călduț", al lucrurilor cunoscute. Apoi, Dan a avut ideea să fil­meze totul dintr-un singur cadru, începând cu scenele din casă și continuând cu drumul din mașină... Altă provocare! Pentru acest film am repetat ca pentru o piesă de teatru sau, dacă vrei, ne-am antrenat ca pen­tru un maraton. Însă probabil că tocmai această miză, acest risc și lipsa de timp (pentru noi, timpul repre­zintă un lux pe care, pur și simplu, nu ni-l putem per­mite, spre deosebire de americani, care au bugete imense și care filmează preț de câteva luni bune) scot la iveală resurse nebănuite. În cazul nostru, timpul și banii au fost compensați de tinerețea și entuziasmul echipei și de atitudinea părintească a lui Dan. Și a mai fost ceva esențial, legat tot de Dan: imensa lui răb­dare. L-am admirat teribil pen­tru asta, mai ales având în vedere că el și-a asumat totul: de la producție până la a juca în fața camerei, alături de Mirela Oprișor, de Anca Alexandra și de mine. Firește, în tot iureșul ăsta au existat și momente de amuzament, mai ales atunci când îl vedeam pe Dan cu o cască de motoci­clist pe cap, dar o cască pe care era montată o cameră de filmat, cântărind în jur de 8 kg! Revenind la Pre­miile GOPO, de la care am pornit discuția, nominali­zarea aceasta m-a bucurat enorm, fiindcă ea mi-a demonstrat că un efort nota­bil, din multe puncte de vedere, nu a trecut neob­servat. Unde să mai pun că sunt și într-o concurență care-mi face cinste! Mai departe, rămâne să vedem.

- După perioada de mare glorie a cinemato­grafiei românești din anii trecuți, entuziasmul pare să se fi domolit, într-o oarecare măsură. Ca actriță, implicată în mod direct în avatarurile filmului ro­mânesc, ce părere ai? Care este realitatea?

- Eu cred sincer că entuziasm creator există în continuare, că avem în continuare regizori excep­ționali. Valoarea lor nu se poate pierde în doar câțiva ani. Și sunt convinsă că toți acești regizori mai au multe povești de spus. Pe de altă par­te, generației care a inițiat "noul val" i se adaugă nume noi, regizori și mai tineri, care apar constant și care au o voce a lor. Despre actorii talen­tați nu mai vorbesc! Avem o școală care are la bază un sistem solid, sistemul Sta­nislavski, cel care nu permite minciuna, si­­mularea, cel care învață actorul să gân­dească în ade­văr - iar asta se vede când te duci la un spectacol de teatru sau când vizionezi un film! Numai că, spre deosebire de alte țări europene, unde se fac între 20 și 50 de filme pe an, toate subvenționate de Stat, la noi se fac doar câteva. Suntem într-o luptă fără sfâr­șit, într-o concurență și o "foame artistică" perpetue. Iar în lupta asta, fie­care se aruncă înarmat după posibilități sau nu se aruncă deloc. Eu, una, am ales să nu mă "înfometez", ci prefer să-mi văd de treabă, să fac cât pot și cât mi se oferă, să iau guri de aer proaspăt jucând și în piese de teatru și lucrând la teza de doctorat de la UNATC. Adică am ales să nu alunec pe panta "plângerii de milă". Dimpotrivă! Zilnic fac exercițiul de a reînvăța să mă bucur, indiferent de condițiile pe care mi le oferă viața. Revenind la întrebarea ta, pot să-ți spun, totuși, că de fiecare dată când am ocazia să particip la un festival internațional, observ cât de respectat este filmul românesc în lume. Până la urmă, asta e ceea ce contează: că talentul nostru nu rămâne neobservat.

- Filmul regizat de Dan Chișu este cel mai recent proiect al tău?

- Nu, în ultimii doi ani, de când băieții mei, Sașa și Luca, au mai crescut, am fost foarte harnică. După "Déja Vu", am jucat în "A long story", o coproducție olan­­dezo-română, care a avut deja premiera la Festi­valul de Film de la Utrecht, anul trecut, în noiembrie. Aștept acum să aflu când va fi difuzat și la noi. Așa cum aștept și premiera filmului "Acasă la tata", în regia lui Andrei Cohn, un film la care țin foarte tare și în care joc, din nou, alături de Mirela Oprișor, dar și de Andi Vasluianu, Alexandru Papadopol, Florin Zamfirescu și Natașa Raab. "Acasă la tata" e scris de Mimi Brănescu, a trecut deja proba publicului sub forma unei piese de teatru, iar acum vine să spună și cine­matografic povestea întâlnirii, după mulți ani, a unor foști colegi de liceu, povestea unor speranțe și vise care s-au împlinit, în mod evident, diferit față de cum fuseseră schițate pe când protagoniștii aveau opt­sprezece ani. E un film minunat, care sper să aibă un traseu pe măsura valorii lui. În partea cealaltă, adică pe scenă, joc cu mare, mare bucurie în "Ciao, Bella", un spec­tacol senzațional, în care le am ca partenere pe încân­tătoarele Cătălina Mustață și Clara Flores.

- În lumea teatrului românesc care mai e at­mosfera? Se simte vreo adiere de înviorare, ceva înnoiri?

- Observ cu bucurie că apar mereu spații noi, în care se joacă piese într-adevăr valoroase. Teatrul in­de­pendent se dezvoltă pe zi ce trece, din dorința imen­să a actorilor și regizorilor de a se exprima din­colo de limitele teatrelor de Stat. Iar publicul e mereu entuziast și vine necontenit la teatru. A nu se înțelege din asta că eu pledez pentru teatrul independent și că mă opun teatrului de Stat! Nici pe departe! Eu pledez pentru actul creativ. Cred în valoarea unei piese de teatru, a poveștii pe care o spune, a emoției pe care o transmite, cred în comuniunea dintre spectator și actor, acolo, la cald, sub lumina reflectoarelor, indife­rent că sunt reflectoare de Stat sau particulare. Și mai observ ceva, cu egală bucurie: creativitatea își găsește căi proprii de a se exprima. Există inclusiv actori care scriu piese de teatru, care și-au descoperit și acest ta­lent și care și regizează! E cazul Antoanetei Zaharia, colega mea de clasă de la actorie, cu care mă mân­dresc fantastic. Antoaneta a scris și regizat "Ciao Bella", spectacolul pe care l-am pomenit mai devre­me. Iar dovada că munca ei are valoare e faptul că publicul ne urmărește în toate spațiile unde jucăm (pie­sa este itinerantă) și că avem mereu sălile pline. Și exemplul acesta nu reprezintă excepția de la regulă. Realitatea aceasta mie, cel puțin, îmi dă un sentiment de comuniune și de siguranță.

"Un om talentat nu poate să excludă un alt om talentat"

- Pe vremuri, se vorbea despre "lupta între generații". Ea mai există și astăzi? Se manifestă în teatru o intoleranță față de "generația tânără de actori", din partea colegilor, să zicem, de "vârstă cla­sică"?

- Eu nu cred că un om talentat poate să ex­cludă un alt om talentat. Nici nu cred că-i stă gân­dul la asta. Poate că sunt naivă, dar în mintea mea, două talente nu pot decât să construiască. Împreună! Nu am dat niciodată crezare acelei teorii a "luptei din­tre generații". Probabil pentru că m-am simțit mai mult decât protejată atunci când, la primele mele filme sau spectacole de tea­tru, am avut ocazia să lucrez cu maestrul Vlad Mugur sau cu minunații Gheorghe Dinică, Dorel Vișan ori Valentin Uri­tescu. Teatrul, prin esența lui, înseamnă comuni­care. Conflictul trebuie lăsat să hrănească doar carnea pieselor sau filmelor în care jucăm și nu altceva, nu orgoliile sau proble­mele personale. Pe de altă parte, dacă mă gân­desc bine, ghilimelele din întrebarea ta sunt justi­ficate: din păcate sau din fericire, nu prea mai sunt în ipostaza de "tânăr ac­tor", căci au apărut deja alte generații bune de când am absolvit facultatea. Iar eu am avut curiozitatea și dragul să le urmăresc evoluția. Așa am reușit să-mi dau seama că, dintre toți începătorii într-ale actoriei cele mai mari izbânzi le-au contabilizat cei care au ținut a­proa­pe, care au încercat și s-au zbătut să lucreze împreună. Asta - cred eu - dă forță unei generații: faptul de a sta împreună, artistic vor­bind, de a nu se risipi, de a "coace" proiecte pentru toți, nu doar pentru unul. Cei care au știut să îmbrățișeze moto-ul mușchetarilor, "Toți pentru unul și unul pentru toți", au căpătat și coroana de lauri a învin­gătorilor. Așa cum s-a întâmplat și cu generația din care fac și eu parte: cam jumătate dintre noi am făcut măcar câteva lucruri notabile până acum. Finalmente, însă, dincolo de discuția aceasta "de culise", publicul ale­ge. Și alege bine. Nu am observat vreodată că ar fi ju­decat în funcție de vârstă. Întotdeauna a judecat în funcție de calitate. Iar dacă pe oameni povestea spusă de noi i-a atins în vreun fel, dacă au plecat altfel decât au intrat în sala de spectacol sau de cinema, atunci nimic altceva nu mai contează.

"Ceva ce nu se poate descrie în cuvinte"

- Să schimbăm decorul, Ioana. De la ultima noastră întâlnire, în viața ta s-a întâmplat ceva extraordinar: ai devenit mamă. Joci cel mai im­portant rol din via­ța ta. Cum este?

- Într-adevăr, viața mea s-a îm­plinit prin bucuria de a-i avea pe Sașa și Luca, băieții mei gemeni, care acum sunt în clasa pregă­titoare și au avut deja un prim con­curs "Euclid". Mi se pare atât de ciu­dat să-i văd dând teste și participând la tot soiul de concursuri! Dar fac față cu brio. Au luat 100 de puncte, iar eu m-am bucurat de parcă aș fi luat trei Oscaruri! Nici mai mult, nici mai puțin! Trebuie să recunosc că, spre rușinea mea și spre amuzamentul băieților, sunt mama care plânge cel mai mult la ser­bări și, în general, pentru orice succes al lor. La ser­barea de 8 martie, de pildă, nu mă mai puteam opri. De nedumerire, în plin cântat, Sașa și Luca au început să se poticnească și ei. Și cântau despre mama și des­pre "beneficiile" pe care ea le aduce în viața unui copil! (râde) Sunt încă prea mici ca să înțeleagă singuri mesajul de dincolo de lacrimi. Le-am explicat, așadar, mai târziu, după ce și-au încheiat momentul, că lacri­mile erau de bucurie, dar fapta tot comisă a rămas. Sunt atât de fericită să-i văd cum cresc, cum fac primele pase la baschet... Știu că ei nu sunt sin­gurii copii de pe lume și că eu nu sunt singura mamă, dar bucuria asta, a maternității, e cu-adevărat unică și irepetabilă și necondiționată. În plus, copiii m-au obligat să-mi revizuiesc prioritățile. Am început să nu mai pierd timpul, pregătindu-mă mereu să încep un lucru nou. Și asta mă bucură. Am un program mult mai bine organizat și care - culmea! (râde) - chiar dă rezultate. Și apoi, sentimentul ma­ternității, dincolo de aspectele "tehnice" de organi­zare a timpului, este unul incomparabil. El vine cu multe incertitudini care nasc nesiguranță - căci, din dorința de a-mi crește copiii echilibrat, de a le forma o gândire li­beră, necon­strânsă de condiționări, mă întreb aproape non-stop dacă am făcut bine spunând asta sau făcând asta - dar și cu acea sumă fabu­loa­să de momente de certitudine, care nu poate fi des­cri­să în cuvinte.

- Chiar da­că la Bu­curești încă nu se arată, pri­mă­vara a ve­nit, e-n aer, o simți peste tot. Îți priește?

- Acesta este, fără-ndo­ială, anotimpul meu pre­ferat. Asta, pentru că sunt născută în prima zi de pri­măvară. Numai că nu pe 1 martie, ci pe 21 martie, adi­că în prima zi de primăvară, așa după cum spune tradiția în Banatul sârbesc, acolo unde m-am născut și am locuit până la optsprezece ani. Ca atare, pe lân­gă dragul de tot ceea ce înseamnă verde, de copaci în­floriți și de pajiști cu iarbă tânără, pri­măvara mai înseamnă, pentru mine, și pregătiri fes­tive. (râde)