Înviat din morți, ca Hristos

Ciprian Rus
- O singură vină aveau, iar asta se putea pedepsi cu moartea în orice clipă: erau români. Erau români mândri, sub ocupație horthystă. Nu le-au putut găsi nici o vină, dar nu de dovezi aveau ei nevoie ca să ucidă. I-au împușcat mișelește, unul câte unul, în ultima noapte, înainte să fugă din calea trupelor românești de eliberare a Ardealului. Un singur om a supraviețuit masacrului: părintele Augustin Pop, de pe Valea Bârgăului. Împușcat în cap, s-a ridicat din groapă, ca să fie, peste ani, martor și mărturisitor al micimii omenești și al măreției lui Dumnezeu -

"Nu ti tieme, că-i scăpa!"

"Itt van!" ("Aici!", n.r.), a răcnit, în ungurește, ofițerul din dreapta sa, când au ajuns la capătul râpei săpate proaspăt într-un mal de deal din Prundu Bâr­găului. Soldatul care mărșăluia în față s-a retras, mili­tărește, în stânga. Osânditul s-a întors spre dreap­ta, căutând, parcă, să mai întâlnească o dată, în noaptea oarbă de octombrie, privirea de călău a ofițerului horthyst. Nu a mai apucat. Plutonierul care-l escorta din spate l-a îm­pușcat în cap pe tânărul preot Augustin Pop. O izbitură puternică în ceafă, apoi o amorțeală fierbinte i-a cuprins fața. Totul a amuțit. A tăcut și îngerul care, pe tot drumul dinspre carceră spre locul execuției, îi șop­tise într-una: "Nu ti tieme, că-i scăpa!". O clipită s-a mai putut ține pe picioare. O clipă în care toată viața i-a trecut, de la sfâr­șit spre început, prin fața ochilor, larg des­chiși către moarte. O clipă în care a auzit, din nou, vocea îngerului, șoptindu-i că va scăpa. O vestire ca un abur de har: "Nu ti tieme, că-i scăpa...". Trăise groaza că-l vor împușca și-l vor ascunde, de nu-l va mai găsi nimeni să-i pună o cruce la căpătâi. Îi vedea, aievea, pe ceilalți tovarăși de sufe­rință, închiși în pivnița crâșmei din Prundu Bârgăului, oameni nevinovați, care nu bă­nu­iau ce soartă îi așteaptă. Revedea lunile lungi de hărțuială de după august '44, zilele de arest și nopțile de interogatoriu care nu se mai terminau. Își amintea de consătenii umiliți fără motiv de ofițerii horthyști. Retrăia cumplita spaimă a românilor, când aflaseră de cedarea Ardealului de Nord, în '40. Îi vedea pe țărani, strânși în mijlocul sa­tului, căutând la el, la bunul părinte Augustin Pop, cuvinte de îmbărbătare. Le spusese atunci să fie tari și să nu se lase călcați în picioare. Și-i amintea, apoi, pe toți, mai tineri, înainte de război, când lu­mea era lume. Cu cât drag îi treceau cu toții pragul bisericii și cu cât drag le trecea el pragul caselor, ca să-i binecuvânteze... O vedea pe mândra sa preoteasă, atât de fru­moasă și de galantă, în poza din ziua nunții! Se vedea pe el însuși, proaspăt absolvent de Teologie, preotul a cărui voce sonoră im­pre­sionase auditoriul, pe scena teatrului din Sibiu... Apoi, atâția și atâția oameni dragi i se perindau prin față, tot mai repede, tot mai repede, până când, deo­dată, o lumină orbitoare a pus stăpânire pe toată făp­tura sa. Ge­nun­chii i s-au înmuiat, mâinile i-au slăbit, și-a scăpat pe jos bocceluța cu merinde cu care plecase de acasă în arest și s-a prăbușit pe marginea prăpastiei, într-o baltă de sânge. Preotul Augustin Pop era primul dintr-un lot de șapte săteni de pe Valea Bârgaielor care aveau să fie duși la moarte de horthyști, în blestemata noapte de 10 spre 11 octombrie 1944, cu doar o zi înainte de retragerea trupelor de ocupație în fața ofensivei ruso-române de eliberare a Transilvaniei de Nord...

Lista neagră

Noaptea aceasta rece și ploioasă de 10 spre 11 octombrie 1944 era ultima într-un lung șir de suferințe pentru ardeleni. De mai bine de 4 ani, de la cedarea Ardealului de Nord, pe 31 august 1940, peste două milioane și jumătate de români trăiau sub teroarea regimului lui Horthy Miklos. Zeci de mii de expulzări, zeci de mii de oameni tri­miși pe frontul rusesc în "campanii de muncă forța­tă", plus un întreg sistem de teroare organizat la nivelul fiecărui sat sau oraș din Transilvania. "Liste ne­gre" circulau încă din pri­mele zile prin birourile oficialilor horthyști, "liste negre" se întocmeau la colț de stradă, "liste negre" se încropeau, pe șervețele sau pe margini de ziare, prin crâșme, la colț de masă. Orice român mai mândru ori mai înstărit putea ajunge, fără nici o vină, pe "lista nea­gră". Era de ajuns să te dușmănească cineva și să te pârască autorităților. Iar fruntașii românilor, preoții, oamenii cu școală sau cu bani, învățătorii erau din oficiu pe "listele negre". Știind ce-i așteaptă, mulți, mai ales dintre cei tineri, au fugit chiar atunci, în '40, după Diktat, în teritoriile românești libere și s-au înrolat, în mare grabă, în armata română, dornici să pună umărul, când avea să vină ceasul, la recucerirea Transilvaniei de Nord. Alții și-au abandonat gospo­dă­riile și s-au refugiat prin munți, în încercarea disperată de a se pune la adăpost de șicanele autorităților. Zi după zi, situația românilor era tot mai grea. Erau eva­cuați din casele lor, erau maltratați fără motiv, erau jefuiți, bisericile le erau distruse, meseriașilor nu li se mai dădeau autorizații de funcționare, li se bloca po­sibilitatea de a-și mai procura materiale, oamenii obiș­nuiți erau dați afară, în masă, din slujbe. Umilințele merseseră până într-acolo încât tineri români erau înhămați la jug, în locul boilor, și puși să are pămân­turile...
În fața tuturor acestor nedreptăți cotidiene, românii nu puteau rămâne pasivi. Își impu­seseră să reziste orice ar fi și să folosească orice prilej pentru a denunța nelegiuirile. Din­tre oamenii aceștia curajoși era și preotul Au­gustin Pop din Mijlocenii Bârgăului. Un om cu mare credință în Dumnezeu și, mai cu sea­mă, un om atent la suferințele enoriașilor săi. Deși era bun vorbitor de maghiară și era folo­sit adesea de autoritățile din sat pentru reali­zarea diferitelor formalități birocratice, preo­tul Pop nu era văzut cu ochi buni de noii man­datari din zona Bârgăului, care înțelegeau pu­te­rea mare a părintelui în a-i mobiliza pe oa­meni și în a le ține trează speranța unui viitor mai bun. L-au avertizat încă de la înce­put să aibă grijă mare ce predică în fața alta­rului, pentru că sunt cu ochii pe el și orice cu­vânt îi poate aduce condamnarea la moarte!

Cei șapte care au sfidat teroarea

Vestea denunțării Diktatului de la Viena, după 23 august 1944, și a începerii campaniei pentru recuce­rirea Ardealului de Nord a turnat gaz pe foc în zonele controlate de trupele lui Horthy. Regimului de teroare programată i-a luat locul haosul urii generalizate, patima rău­lui făcut de dragul răului. Cu cât trupele ru­sești și românești se apropiau mai mult de Pasul Tihuța, cu atât mai greu le era românilor de pe Bârgaie. La începutul lui octombrie 1944, mai mulți bărbați sunt ridicați de jan­dar­mii horthyști, fără nici o explicație, și în­carcerați la Bistrița, în condiții inumane. "Mai întâi sunt bătuți, fără să fie întrebați nimic, fără să li se notifice vreo vină. Apoi încep să curgă amenințările. «Veți fi spânzurați de limbă dacă nu mărturisiți cine vă sunt conducătorii și care dintre voi sunt spioni ai statului român». Spioni? Ce era de spionat, când o lume întreagă știa, ăsta nu era un secret, că peste tot, în Ardealul de nord-vest, domnea teroarea și bunul plac, că ocupanții nu mai știau ce să inventeze pentru a demonstra fermitatea și siguranța de mână forte a unui stat agresor", poves­tește istoricul și jurnalistul bistrițean Grigore Traian Pop, începutul unei povești ce avea să sfârșească dramatic peste numai câteva zile.
După mai bine de o săptămână de sechestru, într-o încăpere insalubră și neaerisită, flămânzi, murdari, obo­siți și maltratați, celor din grupul de la Prundu Bâr­găului li se dă drumul, fără a li se formula vreo acu­zație oficială. Printre cei eliberați se află Pavel Costea (72 de ani), mic comerciant, tată a zece copii, Leon Vlad (50 de ani), zidar, tată a șapte copii, Vasile Rațiu (41 de ani), croitor, tată a șase copii, Gheorghe Popan­dron (62 de ani), agricultor, tată a șase copii, Simion Rogină (48 de ani), muncitor forestier, tată a șase copii, tânăra Lucreția Tanca (25 de ani) și părintele Augustin Pop (43 de ani). Majoritatea fuseseră pârâți la autoritățile ungurești pentru că se plângeau de relele tratamente de care aveau parte românii după cedarea Ardealului, ori erau bănuiți că întrețin legături cu cei fugiți în munți. Unii dintre ei, precum Vasile Rațiu sau Pavel Costea, erau oameni puternici în zonă, genul de români care nu se lăsau călcați în picioare nici în rup­tul capului. La fel ca și părintele Pop, care fusese su­pus domiciliului forțat încă din 1940, cu toții erau sub stricta observație a horthyștilor, bănuiți că ar fi spioni români și că ar agita lumea împotriva statului maghiar. Conștienți de nevinovăția lor și de aberația arestului la care fuseseră supuși, oamenii cer, imediat după elibe­rare, să fie duși înapoi la Prundu Bârgăului cu camio­nul, așa cum au fost aduși. Înfuriați pe atitudinea dem­nă și curajoasă a "agitatorilor români", comandanții horthyști decid, tacit, executarea acestora.

"Lege le trebuie? Lege le dăm! Legea noastră!"

Urcați în camion, suspecții sunt puși sub pază militară, deși, oficial, li se spusese că sunt liberi. Pă­rintele Pop e lăsat să coboare la Mijlocenii Bârgăului, acolo unde era parohia sa, iar restul sunt duși la Prun­du Bârgăului. Ajunși lângă fostul hotel din centrul satu­lui, transformat în cazarmă de trupele lui Horthy, sătenii sunt preluați de militarii garnizoanei din loca­litate și, sub pretextul că urmează să li se scrie certi­ficatele de punere în libertate, sunt, de fapt, arestați din nou. Preotul Augustin Pop este adus și el, laolaltă cu ceilalți. Era la a șasea arestare de la cedarea Ardea­lului! A doua zi după reîncarcerare, grupul celor șapte e vizitat de tânăra Eugenia Rogină, fiica lui Simion Rogină, unul dintre arestați. Sedus, probabil, de fru­mu­sețea fetei, soldatul ungur care-i păzea pe ostatici îi spune fetei că se pregătește asasinarea grabnică a tuturor arestaților și o sfătuiește să-i îndrume să eva­deze peste noapte. Se oferă să-i însoțească el însuși, deghizat în haine civile, căci nu voia să fie parte la masacrul ce se punea la cale. Arestații refuză însă, pentru că se știau nevinovați, iar fuga ar fi în­semnat, credeau ei, confirmarea vreunei vino­vății. Apoi se temeau să nu fie vreo cap­cană întinsă de horthyști, prin care să-și justi­fice intențiile de a-i lichida, tocmai sub pre­textul evadării. Aveau să-și dea repede seama că san­tinela maghiară fusese omenoasă și cin­stită. Chiar a doua zi, pe 9 octombrie, cei șapte sunt luați sub escortă și scoși din sat, chipurile, să fie duși la muncă, să-și răscumpere mân­carea pe care o mâncau și apa pe care o beau în arest. Horthyștii plănuiseră să-i ducă într-o pădure, departe de ochii lumii, și să-i execute acolo. Numai că oamenii rămași în sat, femeile și copiii, mai cu seamă, se iau după grupul con­damnaților și zădărnicesc planurile solda­ților. "La întoarcerea în sat, mama le-a ieșit în cale. Avea cu ea, sărăcuța, pe cei cinci copii și era însărcinată cu mine, în trei luni! S-a strecurat până la tatăl meu, să-l strângă în brațe, moment în care santinelele au tăbărât pe ea. Au băgat baioneta între ea și tata, ca să-i despartă", îmi povestește, cu lacrimi în ochi, Leon Rațiu, fiul pe atunci nenăscut al patriotului bistrițean Vasile Rațiu. O smulg pe Sabina, pe mama sa, o lovesc cu bestialitate și o fugăresc până când aceasta reușește să se ascundă. Abia atunci când apucă să-și tragă sufletul, vede că bestiile îi străpunseseră un sân cu baioneta...
Forțați de săteni să se replieze, militarii decid să treacă la planul B. Aveau să-i uci­dă pe români unul câte unul, la adăpostul nopții, profitând de starea de urgență de­clarată în zonă. În seara zilei următoare, un subofițer intră în arest și le spune că vor fi duși, pe rând, la "ascultare", în fața unei comisii germane. "Să spună drept" despre ce-or fi întrebați și-apoi, gata, e liber fie­care să se ducă la casa lui!

Evadare din moarte

Primul chemat la "in­te­rogatoriu" e preotul Au­gus­tin Pop, din Mijlocenii Bârgăului. E dus într-o gră­dină, departe de ochii lumii. Urmează o execuție sumară, fără drept de apel. Simplu, fără complicații: un glonte tras în cap, cu revolverul, de la 10 centi­metri.Victima cade într-o baltă de sânge. E buzună­rită rapid de puținele lu­cruri personale pe care le avea asupra sa. I se ia pul­sul. "E mort, hai că mai avem șase, nu e timp!". E luat pe sus și aruncat în fun­dul gropii comune, în mocirlă... Șocul căzăturii îl trezește însă din incon­ști­en­ță pe împușcat. Nu mu­rise. Își pipăie fața năclăită de sânge și tină, își strânge degetele unul câte unul, oscior cu oscior, și înțele­ge, abia atunci, că nu e într-un delir, că nu are vreo viziune de dincolo de moar­te, ci că e viu! Ca prin minune, glonțul intrase pe sub urechea dreaptă și ie­șise pe sub ochiul stâng, fără să atingă vreo zonă vitală! Preotul Augustin își amintește vocea șoptită a îngerului și decide, cu ulti­mele puteri, să lupte pentru viața sa, să lupte pentru amintirea colegilor lui de suferință, care aveau să-i urmeze la execuție. "Gă­sin­du-mă întreg, mi-am ri­dicat puțin capul și am pri­vit în jos, să văd dacă sunt plecați călăii. Fiind întu­neric, un trunchi de măr m-a indus în eroare. Vedeam în el pe soldatul cu arma pe umăr. Un fior rece a trecut prin mine, la gândul că sunt păzit și nu pot scăpa. M-am ridicat în picioare, mi-am șters cu mâna sân­gele închegat de pe față și ochi, după care am plecat spre soldat, ca să fiu împușcat a doua oară, măcar să scap de suferință. Ajungând în apropierea așa-zisului soldat, am văzut realitatea: un trunchi de măr cu o creangă uscată în vârful lui. Starea mea sufletească s-a schimbat. Mi-am zis: sunt scă­pat", povestește părintele Augustin Pop, într-un raport predat autorităților bisericești superioare, în februarie 1945.
"M-am ridicat cu mari eforturi și am fugit ca să nu îmi fie găsită urma. După o alergare de 100 de metri, printr-o grădină noroioasă, m-am oprit. M-am așezat pe un răzor ca să mă odihnesc puțin, când, deodată, aud împuș­cături. Osânditul al doilea era în locul meu... M-am speriat. M-am ridicat și am pornit înain­te, cu pași slabi. Sângele îmi tot curgea vale, pe haine". Ajunge la un gard, pe care nu îl poate trece. Apoi cade într-un șanț și, vrând să iasă din el, se împiedică de un alt gard, de sârmă ghimpată, rănindu-se și sfârtecându-și hainele. Într-un târziu dă, pe o cărare, de o casă locuită de două femei. "Bunele femei în­dată m-au spălat de sânge, și cu o pânză de cânepă m-au legat la cap, în nădejdea că acesta va înceta să mai curgă". Se as­cunde în șură, apoi în ieslea vitelor. Aco­lo, răpus de durere și de emoție, părintele Augustin Pop avea să audă cum erau uciși, unul câte unul, ultimii lui tovarăși de suferință din beciul crâșmei din Prundu Bârgăului. După ce îi execută pe toți, jan­darmii unguri scotocesc prin tot satul după popa care se ridicase din groapă după ce fusese împușcat în cap. Răvășesc casele și șurile oamenilor, dar se opresc chiar atunci când ajung în gardul curții celor două femei care-l ascundeau pe preot. Îngerul de sub Vârful Heniului îl ocrotește, încă o dată, pe părintele Au­gus­tin Pop!

Minunea

A doua zi dimineața, nu mai e țipenie de horthyst pe Valea Bârgăului. Trupele româno-rusești stră­pun­seseră rezistența din Pasul Tihuța. Părintele Pop le mărturisește tu­turor celor din Prund despre noaptea de coș­mar căreia îi supra­vie­țuise. Se duce și le arată oamenilor locul gropii co­mune, iar bâr­găoanii, în­groziți de cele auzite, se apu­că imediat să-și caute morții. Părintele Au­gustin se duce apoi, pe propriile picioare, la ai lui, în Mij­loceni. Po­vestea popii care s-a trezit din mormânt, du­pă ce fusese împuș­cat în cap, ajunsese deja prin sa­tele din jur, iar lumea iese pe la porți să vadă aievea marea minune dum­neze­iască. Cu toții mul­țumesc cerului și se roagă pentru grab­nica însănătoșire a bu­nului părinte Augus­tin. Săptămâni bune bo­lește preotul din Mij­locenii Bârgăului, până când infecția dis­pare și poate să-și miște maxilarul lovit de glonț. Se tratează nu­mai cu leacurile bă­bești cunoscute prin părțile Bârgaielor, iar de hrănit, se hrănește doar cu lapte ames­tecat cu miere. Un veritabil peleri­naj începe la căpătâiul lui, "prin minune Dumnezeiască supraviețuitor", cum avea să se semneze și să se prezinte de atunci înainte Augustin Pop, aducând mulțumire Cerului, de fiecare dată când amintea de modesta sa persoană. Oa­meni din întreaga zonă vin să-l vadă pe părintele binecuvântat de Dumnezeu și să se roage alături de el.
"Doamne, Cela ce prin puterea mi­nunilor Tale Dumnezeiești, din șapte per­soane osândite la moarte singur pe mine m-ai scăpat la viață, trimite darul vindecărilor Tale asupra ranelor mele și mă vindecă, spre a-Ți cânta și prea­mă­ri minunile Tale, în toată viața mea!", se roagă părintele, cu vocea lui sonoră, la prima slujbă pe care o ține în bisericuța din Mij­loceni, după drama din octombrie '44. Biserica e plină de oameni, e plină de emoție, e plină de lumină. Oameni din șapte sate se adună, îmbrăcați ca de praz­nic împărătesc, în straie populare, așa cum îi învăța­seră mereu popa Augustin și preoteasa Rafila. Părin­tele Pop e din nou în altar, după ce s-a întors din moar­te. Asta da, sărbătoare, pentru bârgăoani! În bise­rică, lumea plânge de câte ori părintele pomeneș­te, în timpul Liturghiei și, apoi, al predicii, despre minunile lui Dumnezeu. Le vorbise mereu despre ele părintele Pop, dar acum el însuși, predicând în fața altarului, senin și plin de viață, cum îl știau, el însuși e marele miracol din viața lor...
"Comuniștii nu au văzut cu ochi buni puterea pe care părintele o avea în rândul oamenilor. Au interzis popularizarea poveștii sale și l-au amenințat, ca și horthyștii, să aibă grijă ce vorbește. Abia după '60 și ceva s-au mai îndreptat lucrurile, iar el a fost tratat ca un martir, cum și era, de fapt", îmi povestește doamna Maria Holbură, care a locuit cu familia sa în gospodăria părintelui Pop, cel care i-a fost ca un bu­nic. Și-l amintește ca pe un om bun și de ispravă, căutat de enoriași și pentru sfaturi practice, căci era un gospodar cum nu era altul pe Bârgaie, dar, mai ales, pentru îndrumări sufletești. Veneau de peste tot la el să se spovedească, veneau și dădeau slujbe când aveau un necaz. Credeau în puterea mare a lui Au­gustin Pop, părintele pe care Dumnezeu, în mare mila lui, îl ținuse în viață să le fie reazem și încredere. Părintele îi primea și îi asculta pe toți, cu infinită răbdare, își amintește doamna Maria. Apoi îi con­ducea pe toți până la poarta casei și, până să se des­partă, se apropia de ei și le șoptea: "Nu ti tieme, că-i scăpa!", cu vocea aceea caldă și catifelată, ca un abur de har, a îngerului păzitor ce-l însoțise în noaptea masacrului din Prundu Bârgăului.

*

Victimele masacrului din Prundu Bârgăului au fost dezgropate a doua zi, la indicațiile părintelui Augustin Pop. O fotografie păstrată de Pavel Costea, fiul martirului cu același nume, devoalează drama momentului, în cele mai dureroase detalii. O mamă veghează la căpătâiul fiului, o fiică plânge la pieptul străpuns de gloanțe al tatălui. Trupul Lucreției Tan­ca, cea mai frumoasă fată din Prundu Bârgăului, nu apa­re în poză. Oamenii povestesc, însă, despre dispe­rarea tatălui său adoptiv, când a găsit-o batjo­corită și împușcată de bestiile horthyste. Ajuns în sat la pa­tru zile de la masacrul în care a pierit tatăl său, tână­rul Pavel Costea, care avea 21 de ani pe atunci, a început, pe cont propriu, o investigație privind împre­jurările în care au fost împușcați cei șapte mar­tiri ro­mâni. A strâns date, a vorbit cu oamenii din sat, a vorbit cu reprezentanți ai nou-înființatului Tri­bunal al Poporului. S-a dus pe banii lui până la Cluj, i-a ajutat cu bani și pe alții, ca să poată merge la proces și să spună adevărul întreg al micimii ome­nești că­reia îi căzu­seră victi­me oameni nevino­vați. Așa a aflat că cel puțin trei dintre cei de pe "lista nea­gră" fuseseră tur­nați autorităților de către poștărița din sat, Vo­kalek Maria, o fe­me­ie de o răutate inima­ginabilă. Nu doar că i-a turnat, dar a și in­sistat să fie uciși, pen­tru că sunt peri­culoși!
Opt oameni au fost găsiți vinovați pen­tru crimele de la Prundu Bârgăului, trei pentru crime de răz­boi, trei pentru com­pli­citate, iar soții Vo­kalek, Maria și Ioan, pentru instigare la crime de război, într-o decizie din 1946 a Tri­bunalului Cluj. Complicii au primit câte 25 de ani de mun­că silnică. Restul au primit condam­na­re la moarte. Nici unul dintre vinovați nu era, însă, de găsit la acel moment. Ul­te­rior, la apel, pe­deap­sa Mariei Voka­lek avea să fie pre­schimbată la 2 ani de închisoare, se pare, la intervențiile co­muniștilor maghiari pe lângă comu­niștii români. Nimeni nu știe dacă mă­car această pedeapsă a fost execu­tată... Ce se știe, însă, cu siguranță, e că urmașii familiei Voka­lek au trăit și trăiesc liniștiți în Româ­nia, unii ocu­pând funcții importante, iar la finele anilor '90, au primit sume mari ca despăgubire, pentru averile abando­nate de familia lor când a fu­git, alături de trupele de ocupație, pen­tru a scăpa de răspunderea pentru ma­sacrul din 10 spre 11 octombrie 1944.

Imagini din arhivele doamnei Maria Holbură, ale domnilor Pavel Costea și Leon Rațiu și fotografii ale autorului.