Pr. SERAFIM BĂDILĂ: Am văzut, cu ochii mei, multe minuni

Cristian Curte
Părintele Arsenie Boca în evocări

Vorbele părintelui alunecă vătuite prin ca­meră și se așează, cuminți, într-un un colț. În drumul lor se opresc, mă mângâie dră­găstos pe creștet, mă învăluie molatec ca într-un abur, spunându-mi șoptit, fără să audă nimeni, în afară de ini­ma mea, că e bine, că am ajuns în tinda raiului. Sunt vorbe rare, bine cumpănite și blânde, mici crâm­pe­ie desprinse din sufletul pă­rintelui Serafim, un monah mărunțel la trup și larg la inimă. De când m-a poftit în chilia dânsului, m-a potopit liniștea. O liniște care te face să te simți bine, acasă, în siguranță. Cred că aș pu­tea să mă așez lângă părintele și să-i spun orice, așa cum stăteam la taifas cu bunicul meu, în atelierul său micuț, cioplind, meșterind și vorbind câte-n lună și-n ste­le. Poate că de aceea părintele Se­rafim e un du­hovnic căutat de oameni. Nu numai pen­tru că știe să vor­bească și să dea sfaturi, ci și pentru că știe să as­culte și să insufle încredere.
Multe dintre cuvintele sale de învățătură sunt moș­tenite direct de la părintele Arsenie Boca, pe care l-a cu­noscut încă din copilărie. Pentru el, pentru Sfântul Ardealului, i-am călcat și eu pragul. La în­ceput, s-a co­dit să-mi vorbească. A acceptat doar după ce i-am spus că nu el, ci marele duhovnic de la Sâmbăta va fi în miezul reportajului. Abia atunci s-a luminat la față, și-a făcut o cruce mare, spunând "Slavă Ție, Doam­ne!", și a început să-și depene povestea vieții. Una în care nu e atât vorba de el, cât de povățuitorul său, care-și doarme acum somnul de veci la Prislop.

"Mă, dă-mi un pic de tămâie!"

"Eram copil, poate că nici nu aveam zece ani, și tot auzeam de părintele Arsenie Boca lucruri minu­nate. Era privit ca un sfânt, încă de atunci. Oamenii din satul nostru făceau pelerinaj la Mânăstirea Sâm­băta de Sus, unde rămâneau săptămâni la rând, ca să-l ajute pe părinte la ce-avea de construit. Așa or ajuns la el și bunica, și mama mea. Din păcate, eu nu m-am învrednicit să-l cunosc atunci, deși, la un moment dat, un ucenic de-al lui, ieromonahul Mihail Purdescu, m-o chemat și m-o întrebat dacă nu vreau să vorbesc cu dânsul. Dar mie, întâlnirile cu acest pă­rinte Mihail, care era și el un mare ascet, îmi erau de ajuns. Așa că i-am spus că nu am de ce să vor­besc cu părintele Arsenie Boca. Mai apoi, mi-o părut tare rău și cred că toată viața voi regreta acest lucru, că mă gândesc câte aș fi putut învăța de la el în anii aceia ai copilăriei și adolescenței mele. Dar cred că, după ce am refuzat întâlnirea cu el, părintele Ar­se­nie m-o luat, totuși, în «vizorul» său du­hov­nicesc. Pentru că, deși i-am spus pă­rintelui Mihail că nu am de ce să mă în­tâlnesc cu dânsul, în inimă mi-o rămas un dor după părintele Arsenie. Așa am ajuns să-l pomenesc mereu în rugă­ciu­nile me­le".
Nu erau pomeniri obișnuite, așa cum faci când te rogi pentru ci­neva. Nu, pă­rin­tele Serafim Bă­di­lă se ruga marelui du­hovnic de la Sâmbăta ca unui sfânt în viață. La sfârșitul unui acatist închinat Prooro­cului Ilie Tezviteanul, adăuga și o rugăciune către Arsenie "Luptătorul".
Dar râvna aceasta nu l-a ținut foarte mult. S-a stins, cu timpul, și, în locul cu­ră­ției copilărești și al dorului după pă­rintele Arsenie, în inimă i s-au strecurat, ca niște șerpi, gânduri de nemulțumire și de zbu­cium su­fletesc. A frământat în minte rugă­ciuni, s-a per­­pelit, întrebându-se cu ce i-a greșit lui Dum­ne­zeu, de i se întâmplă toate acestea. Răspunsul a venit într-o noapte când, într-un vis, i-a apărut pă­rin­tele Arsenie Boca și i-a spus - "Mă, dă-mi un pic de tămâie!" Atât. Deși nu-l întâlnise niciodată, l-a recunoscut pe Sfântul Ardealului. S-a trezit din somn, cuprins de o bucurie nebănuită.
"M-am tot întrebat, apoi, ce-o vrut să-mi spună cu bo­bul de tămâie. Și, într-un târziu, m-o luminat Dum­nezeu să înțeleg că părintele îmi cerea rugăciune. Mi-am amintit atunci de vremea când îl pome­neam la sfâr­șitul acatistului Sfân­tu­lui Prooroc Ilie și am început din nou să o fac. Și, chiar din clipa când am fă­cut-o, inima mi s-o li­niș­tit, iar gândurile de tulbu­rare or dispărut ca luate cu mâna. Ș'apăi nu l-am mai lă­sat eu pe pă­rintele din rugă­ciuni, iar evlavia mea pentru el o crescut mereu, până în cli­pa în care am ajuns să-l în­tâl­nesc, față că­tre față, la bi­se­rica de la Dră­­gănescu, de lângă Bucu­rești".

Sfințenia întruchipată

Părintele Arsenie stătea chiar acolo, în fața lui, pe sca­unul auto­bu­zului pono­sit care se îndrepta către Dră­gă­nescu. Deși nu-l mai vă­­zu­se decât în vis, l-a re­cu­nos­cut. Acum era îmbră­cat civil, ca să se piardă prin­tre oa­meni, dar prezența lui duhov­ni­cească, uria­șă, ma­iestuoasă, umplea spațiul din jurul lui. "Era doar la un metru în fața mea și mă gândeam - ce bucu­­rie să stau lângă un om sfânt! Un mucenic al Domnului Hris­tos, care suferă pentru cre­dință. Când o ajuns la ca­păt, părintele Arsenie Boca s-o strecurat printre oameni și o coborât repede".
Marele duhovnic și stareț al Mânăstirii Sâmbăta de Sus fusese izgonit din monahism și lucra pe atunci la pictura bisericii din satul Drăgănescu, de lângă București. Urmărit și tracasat continuu de securitate, trăia umil, fără a avea voie să slujească sau să poarte haina monahală. Îmbrăcat într-un pardesiu, ascuns în spatele unor ochelari mari, cu ramă neagră, le părea tuturor un simplu mirean. Era crucea pe care-l răstig­niseră autoritățile comuniste, cu complicitatea celor bi­sericești. Iar părintele Arsenie li s-a supus fără să mur­mure. A acceptat viața de proscris, ca și cum i-ar fi fost dată de bunul Dumnezeu. Dar, fără să mai slu­jească sau să spovedească, avea să continue să-i povă­țuiască pe oamenii care veneau la el, la Drăgănescu. În acea biserică avea să-i vorbească pentru prima oară și părintelui Serafim.
"Stătea în biserica plină de oameni, iar el era cu un cap mai mare ca ei. Părintelui Arsenie îi strălucea fața, de nu te puteai uita la el! Era sfințenia întru­chi­pată, Du­hul lui Dumnezeu era peste dânsul! Nu sunt exa­gerări, așa l-am văzut. Avea ochi albaștri, lumi­noși, pă­trunzători. Chiar dacă nu ziceai nimic, știai că o pă­truns în tine, că citea în tine ca într-o carte. Ăs­ta era părintele! Vocea îi era autoritară, din­tr-o bucată. Dar asta nu-i îndepărta pe oa­meni, pentru că pă­rintele lu­cra cu ei du­pă cum era fiecare. Nu spunea același lucru tutu­ror, pentru că Dum­ne­zeu are un plan diferit cu fiecare om". La acea întâlnire, părintele Se­ra­fim a primit și un sfat: să facă Fa­cul­tatea de Teologie și să se călu­gă­reas­că. Un sfat pentru care nu era pregătit, dar care i-a marcat întreaga viață. În cele din urmă, du­pă ani de frămân­tări și căutări, avea să ajungă mo­­nah, așa cum îi spusese pă­rintele Arsenie.

"Sărutam mânerul clanței de la biserică, gândindu-mă că fusese atins de părintele Arsenie"

În fața ferestrei din chilia sa, pă­rin­tele Serafim Bădilă a aprins o lumânare de ceară curată. E o jertfă adusă Dom­nului, care răspândește înăuntru și altceva decât lu­mină, de care nu avem oricum nevoie, pentru că sun­tem în plină zi. Flacăra ei, care pâlpâie domol, în timp ce părintele își deapănă liniștit firul vieții, e un semn văzut al harului ce luminează lumea. Prin fe­reas­tră se vede livada verde a mânăstirii. Verde și par­că nesfâr­șită. Mă uit la ea, în timp ce ascult povestea vieții părintelui Serafim. O viață cu suișuri și coborâșuri, cu opinteli și vifornițe, dar care a stat tot timpul sub ocrotirea luminoasă a părintelui Arsenie Boca.
"Când dânsul mi-o spus să fac teologia și să merg la mânăstire, eu m-am împotrivit. În vremea aceea, eram învățător la Râmeți și nu-mi trecea prin cap să-mi schimb viața. Eram singur, prietenii cu fete nu avu­­sesem, dar nici nu mă gân­deam să mă fac monah. Dar do­rul mă mâna mereu cătră părin­tele, la Drăgă­nescu. Dacă nu îl găseam acolo, sărutam mânerul clanței de la biserică, gândin­du-mă că fusese atins de pă­rin­tele Arsenie și apoi mă întorceam aca­să. Au trecut așa ani la rând. După moartea tatălui meu, ma­ma și surorile s-au călugărit. Atunci chiar am rămas sin­gur". Familia în care părintele cres­cu­se era una cu credință fierbinte în Dum­ne­zeu.
Mama și bunica luau des ca­lea mâ­năs­­tirilor, așa că saltul lor spre mo­na­hism a fost firesc. "Ta­ta-i spu­nea mamei «călugăriță», iar mie «pustnic», pentru că îmi plăcea tare mult să stau mai re­tras, să citesc și să mă rog. După ce am rămas singur în lumea as­ta, am mers la pă­rin­tele Arsenie să-l întreb ce să fac - «Mă, tu acum te duci la părintele Cleopa, la Mânăstirea Si­hăstria, și îi spui că te-am trimis să te faci călugăr.» Și m-am dus".
Dar drumul său spre straiele mo­na­hale avea să fie mai sinuos decât se aștepta. Nu a rămas în Moldova, ci a revenit în Ar­deal, unde a fost tuns în monahism la Mânăstirea Izbuc, abia după revoluție. În cele din ur­mă, s-a așezat la Mânăstirea Cășiel, unde l-am întâl­nit și eu.
În tot acest drum prin viață și credință, părintele Se­rafim a cunoscut multe din lucrările minunate ale părintelui Arsenie Boca. Tămăduiri năprasnice, făcute într-o clipire de ochi, izgoniri de demoni și, mai ales, vindecări de patimi și sfințiri ale vieții. La acestea era părintele tare iscusit și lucra cu darurile lui Dumne­zeu, ca un duhovnic încă neîntrecut de nimeni.

Cuvântul lui era foc

Părintele Serafim a trăit puterea rugăciunii tămă­dui­toare a părintelui Arsenie pe propria piele. Mult timp a suferit de o durere cumplită de cap, care-l chi­nuia chiar și atunci când afară era foarte cald. "Eram ca baba Dochia, cu cele șapte cojoace ale sale. Afară era frumos, iar eu umblam cu capul înfășurat în mai multe fulare. Părintele Viorel Trifa din Câmpeni, cu care mă știam bine, aflând de suferința mea, o venit la mine, mi-o așezat mâna pe creștet și-o zis cătră mine: «Părintele Arsenie Boca o spus că dacă cineva suferă de durere de cap, să-i pună preotul mâna și se vindecă.» Și aveți cuvântul meu de onoare, din clipa când o terminat de zis cuvintele astea, durerea mi-o dispărut ca luată cu mâna. De atunci, nici că m-a mai durut capul vreodată! Și atât de tare mă durea înainte, că nu pot să vă spun. Acum știu că oamenii care mer­geau la părintele Arsenie Boca erau ocrotiți de ru­găciunile lui. El te lua în grija lui părintească. Și acesta nu este singurul caz. Am văzut cu ochii mei mul­te minuni. Părintele avea mare putere. Un frate de-al mamei avea patima băuturii și voia să se lase, dar nu putea. Și când s-o dus la părintele Arsenie Boca, s-o spovedit de pa­tima lui ș-apăi i-o zis pă­rin­tele: «Să-ți deie Dum­nezeu scârbă de alcool!» Atât i-o zis, nimic altceva. Ș-apăi când o ajuns acasă, ghetu' uncheșul Vasile o vrut să puie gura pe un pa­har de băutură, dar n-o mai putut. Prin lucrarea părin­telui Arsenie, băutura mi­ro­sea așa de urât, că n-o putut să mai bea de atunci niciun strop. Așa lucra rugăciunea părintelui. Cu­vân­tul lui era foc! Îi scotea pe oameni din cele mai grele patimi. Eu nu vă spun din vorbe, astea mi s-or întâmplat cu cei apropiați".

Icoana din lacrimi

Nu știe despre ea decât că o chema Maria. La fel ca pe egipteanca ce s-a în­tors la Dumnezeu și s-a de­să­vârșit în pustiul Țării Sfinte. La fel ca pe femeia păcătoasă din Evanghelie, care a spălat picioarele Mân­tuitorului cu mir. De ani de zile, Maria își săvâr­șea pravila călugărească, iubindu-l mai ales pe Sfân­tul Nicolae, al cărui acatist îl știa pe dinafară. Încet, cu răbdare și luare aminte, rostea cuvintele care se pre­făceau în tot atâtea boabe de dragoste și de lacrimi. Părintelui Bădilă i se umezesc ochii când povestește.
"Așa mare evlavie avea Maria la Sfântul Nicolae, încât, atunci când să ruga, plângea de să făcea baltă de lacrimi sub ea, pe podele. Și mama mea, care o fost des la ea și la părintele Mihail Purdescu, mi-o spus că o văzut cu ochii ei cum lacrimile care curgeau din ochii Mariei să strângeau și alcătuiau pe podele chipul Sfântului Nicolae. Da... Mama mea mi-o spus asta, că o văzut cu ochii ei acest chip întipărit. Maria o fost o femeie păcătoasă, dar s-o întors la credință prin lucrarea părintelui Arsenie Boca, iar Dumnezeu s-o slăvit prin ea. "
Părintele Mihail Purdescu a fost unul dintre primii monahi de la Sâmbăta de Sus care, alături de părintele Arsenie, au refăcut obștea ctitoriei brâncovenești. În tinerețe fusese preot de mir, dar, rămas văduv, a venit și s-a călugărit aici. Au trecut anii și peste mânăstire a venit vifornița comunistă.
"În 1959, când s-o dat decretul de desființare a mâ­năstirilor, părintele Arsenie Boca i-o spus părinte­lui Mihail - «Îți cumperi o casă la țară ș-apăi te duci la Sibiu, unde o să îți spun eu, și o iei de acolo pe Maria, prostituata. Și răspunzi de ea și de sufletul ei în fața Mântuitorului.» Părintele Mihail o făcut ascul­tare de părintele Arsenie Boca și, deși nu o cunoștea pe Maria, o mers la Sibiu, unde i-o spus părintele, o luat-o pe această Marie și-o avut grijă de ea, ani de-a rân­dul. Când Maria o murit, părintele Mihail o răs­colit pământul de pe mormântul ei, ca să-i planteze câteva flori. Și atunci, mi-o spus mama, din mormânt s-o ridicat o mireasmă așa de frumoasă, ca de mir! Era mărturia că sufletul ei să sfințise. Asta numai da­to­rită părintelui Arsenie Boca, care o știut de ea, încă de când era prostituată. Dar o știut de ea în duh, prin des­coperire dumnezeiască, fără s-o fi întâlnit nicio­dată față către față. Așa o scos-o din traiul acela, prin părintele Mihail, care era un mare ascet și un mare duhovnic. El și părintele Arsenie erau una în duh".

"De acolo de unde mă duc vă voi putea ajuta mai mult"

Pe 28 noiembrie 1989, părintele Arsenie Boca avea să plece către împărățiile iubirii. Dar legătura lui cu credincioșii nu a slăbit. Într-un fel tainic, purtat de firele nevăzute ale harului, el este prezent și lucrează și astăzi, poate cu mai multă tărie decât o făcea atunci când era pe pământ. Înainte de a muri, le-a spus mai multor ucenici - "De acolo de unde mă duc vă voi putea ajuta mai mult". Părintele Serafim tră­iește acest fapt. Moartea nu l-a despărțit de povățuitorul său. Vor­bește cu el în tot cea­sul, i se roagă ca unui sfânt și, în fiecare an, trece pe la mor­mântul lui și vorbește cu dân­sul, la fel cum o făcea atunci când acesta era în viață. Pă­rintele Arsenie este pentru el o prezență reală, concretă, ai­do­ma celorlalți oameni, pen­tru că lumea noastră nu este despărțită de cealaltă.
"Eu îl consider pe părintele Arsenie sfânt. E cano­nizat de Dumnezeu și de popor și, la timpul potrivit, va fi cano­ni­zat și de sinod. Dar nu are ne­voie el de canonizarea asta. Noi avem nevoie. Cine nu sâmte acum ocrotirea părin­telui? Foarte mulți oameni or sâmțât când or trecut pe la mormântul dânsului. Merg acolo oameni împovărați de greutăți și-i spun părin­telui tot amarul lor. Parcă acolo te poți ruga altfel, mai ușor. Sunt oameni care mărg la el și să spovedesc la mor­mânt ca la un duhovnic, cu toate cuvintele și fap­tele lor. Ș-apăi lucră părintele Arsenie cu ei cu niște daruri mari, dum­ne­zeiești, cu care o fost înzestrat și-n viața vremelnică și care acum îs mai sporite, că el are mare îndrăzneală acum în fa­ța lui Hristos. Așa ajung oa­menii să coboare de la Prislop întăriți, luminați. Și să săvâr­șesc mari minuni acolo. Ș-apăi și eu mărg la el și-i deșert tot ce am pe suflet, tot ce strâng în tot anul. Și vor­besc cu el și el îmi răspunde. Anul trecut, când am fost la dânsul, la Prislop, i-am cerut ajutorul că urma să țân o conferință despre dânsul. Ș-apăi, după ce m-am întors, când am intrat pe poarta mânăstirii, am auzit în ureche vocea lui, care mi-o șoptit: «Până aici te-am însoțit!» Vă spun adevărul-adevărat! Da, dragul meu... Și ca mine sunt mulți oameni, în viața cărora părintele o lucrat după ce-o trecut la cele veșnice".

Bețivanul vindecat

"Cunosc povestea unui om care avea patima bău­turii. Când nu bea, era un om liniștit și cumin­te, dar când bea, se făcea un drac nervos: să mânia, spăr­gea, urla. Ș-apăi, soția lui l-o adus la mor­mân­tul părintelui, la Prislop. Ea avea mare credință în darul părintelui Arsenie și-i era drag de omul ei, că era tare bun. Și-o venit omul nostru la mormânt, iar soția o îngenun­cheat într-un colț și s-o rugat fierbinte: «Părinte Ar­senie, arată-ți îndrăzneala pe care o ai la Dumnezeu! Da' auzi părinte, să nu mai bea părinte! Să nu mai bea! Că-i omul lui Dum­nezeu când e treaz, da' e drac când bea! Auzi-mă părinte, te rog, părinte, ajută-mă, că știu că poți!». Și-o venit omul nostru, s-o închinat la mormânt, ș-apăi când o atins cu buzele crucea pă­rintelui, i-o sărit ca­pu-n lături, ca și cum l-ar fi curen­tat. Or mărs acasă, ș-apăi când o pus omu' nostru paharu' la gură, l-o ars, la fel ca și crucea, și mai mult nu o mai putut să bea! L-o ars și crucea părintelui, și paharu'!
Știu și o maică stareță, care are mare evlavie la părintele, și când vine la mormânt, îi spune toate su­părările ei. Că are multe griji cu gospodăria mânăs­tirii. Într-o primăvară, o mărs la părintele Arsenie la mormânt să-i spună două păsuri - pusese multe roșii, că avea șantier cu muncitori, iar roșiile se ofiliseră de secetă și, în plus, cineva îi tot făcea năcazuri în obște, așa că nădăjduia că părintele va putea aduce liniște. Ș-apăi, când s-o întors acasă, i-or spus maicile că cea care îi făcea năcazuri, chiar la ora când maica stareță să-nchina la mormântul părintelui, și-o făcut bagajele și-o plecat. Pe loc i-o răspuns părintele! Iar toamna, când s-o întors la Prislop să-i mulțumească părintelui Ar­senie, le-o spus la maicile care veghează mormân­tul că atâtea roșii s-or făcut, că a dat și de pomană. Și i-or spus maicile: «Păi, maică stareță, mata și pentru roșii te rogi la părintele Arsenie?» «Da, eu îi spui părintelui toate!»".

Un sfânt răstignit de vremuri

Cumva, fără să-l știe nimeni, părintele Arsenie a reușit să nu moară. S-a coborât mai adânc în noi, chiar la despărțitura dintre mintea și inima acestui neam. Și de acolo lucrează spornic, tămăduind vrajbe și boli, căutând la apropierea tuturor românilor de Domnul. Și face asta, revărsându-se cu o putere rareori întâl­nită la un sfânt, parcă dorind să recupereze timpul în care fiara comunistă l-a ținut sub obroc, hăituindu-l ca pe un tâlhar la drumul mare, neslăbindu-l din supra­veghere nici măcar în ultimele sale zile.
"Eu m-am întrebat tot timpul cum de părintele o putut face minuni atât de mari, atât în timpul vieții, cât mai ales după moarte. Și cred că răspunsul stă în răbdarea cu care el o îndurat încercările la care o fost supus. El o fost marginalizat întreaga viață. Dorea să facă măcar o sfântă liturghie și nu i s-o mai dat voie, după ce-o fost izgonit din Prislop. Nu i-or mai dat voie nici măcar să poarte haina monahală! Și el n-o zis nimic, toate le-o răbdat, cu iubire de Dumnezeu și de aproapele, și închisoarea, și prigoana de după ce-o fost eliberat. Și prin răbdarea aceasta, el s-o încărcat de harisme. Mi-aduc aminte de-o întâmplare, la care am fost martor la biserica din Drăgănescu. Eram doar eu, părintele și o femeie. Iar femeia, săra­ca, s-o pus în genunchi și-o început să plângă, tân­gu­indu-se: «Vai, părinte, toți preoții care au răbdat în în­chi­sori au ieșit acum și slujesc liberi, iar sfinția ta nu ai voie să slujești!?». Și pe mine m-o marcat că părin­tele nu i-o răspuns nimic. O răbdat prigoanele ca «un miel spre junghiere», așa cum o răbdat și Domnul Hristos pe cruce. De aia are acum atâta putere!".

Fotografiile autorului