"Hăle Frumoase"

Catalin Manole
Povești din alte lumi

Urcam din nou pe munții magici ai cetăților dacice, ca să aflu despre cele mai răzbu­nă­toare și mai de temut dintre duhurile locu­lui: Hăle Frumoase, adică Cele Frumoase sau Fru­moa­sele, un fel de iele sau zâne sau îngeri, ce locu­iesc în munții Orăștiei. Aveam, ca de fiecare dată, aceeași senzație stranie, de călătorie pe granița timpului... Fagii albaștri, uriași, ierburile galbene, cres­cute săl­ba­tic, stâncile vii, ce se mișcau transformându-se me­reu în altă și altă ființă fantastică, norii cobo­rând jos, de parcă ar vrea să mă agațe și să mă ducă în văzduh. Se văd munții Grădiștei, Gerosu, Muncelu, apoi Gîrbavu și po­di­șul Luncanilor. Casele par boabe risipite de o mână uriașă, ici și colo, în ochiurile pă­du­rii, pe creste. Locu­rile astea sunt ca o fe­reastră de care mereu îmi sprijin fruntea. E de ajuns să șterg ușor aburul subțire al pre­zentului și pot vedea o altă lume, cea de odi­nioară. Ca și cum aș îndepărta cu mâna o pânză de păianjen, pen­tru a vedea ceea ce este dincolo de ea. Poa­te de-asta sunt din nou aici, poate că asta mă cheamă mereu și mereu pe munții ve­chilor daci. O altă lu­me, ascunsă pe ju­mă­­tate, învăluind tă­cut casele vechi din bârne, pitită printre firele de iarbă sau pe sub pietrele de la marginea pote­cilor abrup­te. Ființe stranii alunecă printre trunchiurile gigantice, descân­tecele sunt un ecou pe văile șerpuite, puterile pămân­tului așteaptă să încapă într-un cuvânt vindecător. Toate sunt aici neschimbate de mii de ani, trebuie doar să vrei să vezi și cealaltă parte a lumii, să te deschizi către ea. Ca într-un vis, câțiva copii se țin de mâini în jurul unui măr abia înmugurit, de crengile că­ruia sunt atârnați colăcei. Se rotesc, se rotesc și cântă cu gla­su­rile lor cristaline. "Soț cu tine, soț cu mine, soț cu bunul Dumnezeu, să ne mân­tuie de rău...".

Moș Crișan

"Măi copile, d-apăi lumea îi tăt așe, de când o fo făcută. Numa' noi nu mai vedem bine lucrurile, că ne-am îndepărtat de ele. Ori ne-am luat cu prea multă muncă și cu umblătura, ori ne punem inima prea mult în averi. Uite colea, țuică de mere veche de opt ani. Doamne-ajută!", îmi spune moșu Crișan și îmi dă un păhăruț din licoarea lui magică. Are aproape 80 de ani și trăiește numai cu soția lui, pe coamele Grădiștii de sus. Aici s-au născut și aici și-au trăit toată viața, cu vitele și cu pământul. Ei încă mai știu din vechile rânduieli ale acestor locuri. Dau peste cap păhăruțul și îl întreb despre horitul copiilor în jurul mărului și mai ales despre Hăle Frumoase.
"Erau alte vremuri acelea. Nu erau tăte pe bani ca amu. Nu-ți trebuiau medicamente, că ierburile de leac îți ieșeau în cale, și nici la doftor nu mereai, că era câte o meșteroaie care descânta și știa să facă lipituri cu pământ sau alifii. Da' câte erau bune erau și răle. De-aia horeau copiii în jurul mărului, să apere satul de năcaz. Să nu umble pe-aici caii lui Sântoader, preschimbați în flăcăi, cu coada de cal pe piciorul nădragului și să nu stea pe la streșini Hăle Fru­moase, să nu vină strigoane să strice casele și să bolunzească oamenii".
Pe Hăle Frumoase moș Crișan le-a auzit de două ori. Pentru că nimeni nu le poate vedea. E mare lucru dacă scapi întreg și numai după ce le-ai ascultat gla­sul. Hăle Frumoase sunt fecioare sau zâne blestemate. Treceau pe deasupra satului în zbor și cântau mai frumos ca tot ce se putea auzi pe pământ. Câteodată așteptau pe lângă case, pe la streșini, câte un fecior, să le răspundă la chemare ca să îl poată poci, să îi ia glasul sau să îi dea vreun beteșug. Când le auzeai ve­nind, cel mai bine era să te pui la pământ și să nu răspunzi în niciun fel la chemarea lor.
"Ele tăt or venit de-or împletit coamele la caii noștri. Noi le lăsam așe, că dacă le desfăceai sau le tăiai, se supărau Hăle Frumoase. Când le-am auzit prima dată eram cu tata și el m-a tras și ne-am ascuns în fân. În toate chipurile cân­tau: cu lăute, cu fluiere, cu glasuri mai groase și mai subțiri, cum să zic... în toate sonorurile cântau. Da' ți se făcea păru' în cap așe, ca la arici, când auzeai, și ceva parcă te trăgea la ele. Trăiesc în ceriu Hăle Frumoase, da' mai stau și în peșteri și pe sub pietre. Un loc al lor e la Vîrtoape, altu' la Capu Pietrii, am auzit că și la Sub Cununi, unde izvorăsc trei izvoare din rădăcina unui frasin, mai șed".
Dacă de strigoane, de caii lui Sântoader și alte năcazuri te puteai feri și te puteai apăra, Hăle Fru­moase nu aveau leac. Cel mai bine era să nu le întâl­nești. Erau imprevizibile, când bune, când rele, se înfuriau din nimic și dădeau pedepse grele. Oamenii se fereau de ele și, deși în vechime li se știau numele, ele s-au pierdut, pentru că nimeni nu avea curaj să le rostească, de frică să nu le cheme, să le facă să vină. Așa le-a rămas porecla de Hăle Frumoase. Moș Crișan nu a știut să îmi spună mai multe despre ele, dar pentru că arătările veneau mereu dinspre podișul Luncanilor, mi-a zis să merg într-acolo, dacă vreau să aflu mai multe despre cele mai neîmblânzite du­huri ce umblau prin munții dacilor.

Fluiera nevăzută

Vâlciu Palade este unul din cei mai bătrâni ciobani din Munții Orăștiei, care toată viața a mers cu oile și nu a făcut nimic altceva decât să tacă împreună cu munții și pădurile prin care a trecut. L-am găsit pe o măgură, cu mioarele lui, înconjurat de câini. Stătea sprijinit în bota lui veche și privea când la iarba nouă abia mijită, când la norii care se învolburau ușor, ca mai apoi să se risi­pească. "Ce faci moșule?", i-am strigat de departe, ca să își țină câinii. Când am fost lângă el, mi-a răspuns simplu, cu fața radiind de fericire, ca un îndrăgostit, "Iaca, și eu pe-aici, cu Dumnezău și cu oile mele".
Vâlciu are 82 de ani. După ce i-am zis ce caut, a fluierat câinii să întoarcă oile, a pus bunda pe iarbă și ne-am așe­zat. "Când am avut 17 ani, am mers o dată cu Șteaua. Eram cu calu'. Când am dat să prind în pădure, colo, cum ai ieșit de pe Gîrbavu, vine un câne vânăt fuga din jos și mi-o speriat calu'. Eu eram călare. O luat-o cu mine călare pe sub brazi și io am apucat să mă prind de niște cetini și am rămas agățat de ele, că altfel mă trântea și picam în picioa­rele lui, înapoi. Mă dusei, prinsei calul de la un timp și plecai iară. Când intrai pe cărarea aia așa, de ieși în Godeanu, aud din jos de brazi, numa că nu se vedea, o fluieră. Mă, fain zicea! Mă gândii că e un cioban, că nu prea cunoșteam. Da' deodată se auzi și lăută. Mă, da azi e miercuri, cine să fie? Se auzeau și chiuituri și muzică faină, ca la un ospăț har­nic. Soarele dădea să sfinte, așa că mânai calu' să meargă mai repede către stână. Da' pe la jumătatea pădurii, mi-or ieșit Hălea în drum. Auzi? Așa ceva n-ai văzut de când o frământat Dumnezeu pământul, la Facere. Jucau colea, deasupra ierbii, ca niște fuioare de fum, se învârteau de hierbea aerul. Aveau trup de femeie, dar se vedea prin el, nu știu cum, ca prin­tr-o pânzătură de in. Și când m-or văzut, atâta mi-o fost. S-or repezit peste mine și m-or legat de un fag, dar fără funie, cu sfoară de aer, groasă, de nu puteam să mă mișc, eram ca stana de piatră, îmi miș­cam numa' ochii în cap. No, și-apoi or tăbărât peste mine, mi-or țâpat cămeșa, nădragii, m-or luat ca într-un fel de vârtej, s-or rotit peste mine, până ce-am căzut lat în iarbă, stors de puteri. Și mi-am pierdut mințile. Când m-am trezit era noapte și calu' păștea lângă mine. M-am suit pe el așa gol, cum am fost, și m-am dus la o stână, unde cunoșteam un cioban. I-am spus tot, el și-o făcut cruce adâncă, fără să zâcă nimic, mi-a dat o bundă de blană și m-am întors acasă, în sat. Da' femeie mie nu mi-o mai trebuit niciodată. Îs om holtei. Frumoasele mi-or luat tătă vlaga. Așe o fost cum îți zic".

Descântătorul satelor

Dar Frumoasele nu erau totdeauna rele și răzbu­nătoare. Vâlciu l-a apucat în viață pe Moșu Stănilă, care a avut și el de-a face cu Hălea: "Moșu Stănilă dormea la cioaca lor cu oile, și or venit Hăle Fru­moa­se cântând și jucând așa, pe sus, și el către ele: «Ce-ai fată sub cătrință?». Și l-or luat și l-or pus jos, da' toc­mai la Jigoru, și de-acolo o venit singur în sat. L-or învățat să descânte fel și fel, de boală, de bube, tăte".
Cât a mai trăit după aceea, Stănilă a fost descân­tătorul satelor din împrejurimi și oamenii mergeau la el pentru leacuri. Niciodată nu a spus cum l-au învățat Hăle Frumoase meșteșugul bolilor, poate nici el nu știa prea bine ce i se întâmplase. Spunea numai că "Zânele erau frumoase ca niște înjeri. Și cumva, tot o faptă bună au făcut Hăle Frumoase și cu două femei de la Tămășasa, plecate la moară să macine. De obicei, Hăle Frumoase zboară numai pe deasupra satelor și a pădurilor sau joacă hore în poieni. Foarte rar "zânele" stau la răscruci de drumuri, pentru că ele nu trebuie văzute. Dar cele două femei le-au văzut dansând chiar la o răscruce de drumuri. Ca să le plătească tăcerea, Hăle Frumoase le-au făcut o promisiune. Câtă vreme nu vor spune că le-au văzut, făina din sacii lor nu se va termina niciodată. Și chiar așa s-a și întâmplat. Până când una dintre femei a povestit la o șezătoare despre întâm­plarea miraculoasă și despre frumusețea duhu­rilor.
Începe să se lase înserarea și cobor cu baciul Vâl­ciu către strunga oilor. A trecut prin multe bătrânul și știe de tot felul. Câteodată se oprește brusc din poves­tit și schimbă vorba, ca și cum a spus și ce nu trebuia. Poate e superstițios, poate știe cum sunt rânduite lu­crurile prin munți. Până la urmă, el este unul dintre pu­ținii care s-au întâlnit față-n față cu Hălea, cunoaște frunza arsă de duhurile pădurii și iarba înnegrită de hora Frumoaselor. La despărțire, tace din nou și apoi se hotărăște să îmi spună: "Se zâce că Hăle Frumoase îs blestemate de Dumnezeu, că i-or cerut lui Irod capul lui Ioan tăiat pe o farfurie, după ce-or băut din apa vieții veșnice a împăratului. Bles­temul lor e să tră­iască veșnic, să petreacă și să umble și tăt pe deasupra apelor mari să steie. Un loc al lor este pe la Boșorod, la izvorul din Bobaia. Dacă mergi acolo, Dumnezeu fie cu tine și ai de grijă, că astea-s... cum să le zâc... lucruri slabe".

*

Calul mergea legănat la pas. În șaua micuță de pe spatele lui stătea drept de spate un flăcău cu o straiță pusă în diagonală peste piept. Am oprit mașina și m-am dat jos. Am așteptat să se apropie, și el a venit fără să se grăbească, privindu-mă drept în ochi. Când a ajuns lângă mine, a tras ușor de hățuri și calul s-a oprit. Mă privea fix, fără să spună nimic, așteptând parcă întrebarea mea. "Spre Bobaia, pe unde ar trebui să o iau?", l-am întrebat. S-a răsucit un pic în șa, a în­tins mâna și mi-a arătat un drum îngust ce urca spre dea­lurile din depărtare. Apoi s-a întors iarăși către mine. A smucit încet hățurile și a pornit tot așa, la pas, mai departe. Părea o vedenie desprinsă din alte lumi, așa cum mergea, îndepărtându-se, cu toporișca prinsă la spate, în chimir, și calul mișcându-și agale crupa.
Am ajuns la Bobaia, un cătun mai degrabă, cu câteva case răsfirate pe două dealuri. Pe Marița am găsit-o ușor: toată lumea o știe de meșteroaie și, în plus, am descoperit uimit că nu eram primul care căuta izvorul Hălor Frumoase. A fost o vreme când oameni din toată țara veneau să caute acest izvor, despre care se auzise că este vindecător. Și cum apă de leac nu putea să ia decât o femeie văduvă, care-i știa rostul, cei mai mulți apelau la Marița. Femeia m-a primit în cămăruța ei mică, o bucătărioară cu sobă. Deși trecută de 80 de ani, era lim­pede la minte și încă știa toate rânduielile izvorului.

Marița

"Ie, vreți să știți despre Fântâna Hălor Frumoase! Aici la noi în sat este, mai sus, într-un loc de-i zâce Sub Frunți. Noi așe am pomenit-o, acolo, și zicea că veneau Hăle Frumoase, șase fete și un băiat. Ele erau toate îmbrăcate în țoale populare, cu poale, cu opreje, cu ciupac. Stăteau pe izvorul ăla și de-aia apa lui e de leac pentru orice boa­lă sau beteșug. Era un bătrân, avea colibă mai la vale de izvor și stătea cu vitele, și ăla le-o văzut odată. A venit speriat în sat și nu a vrut după aia să mai ție vite acolo. Nu departe îi locul unde jucau ele, batiștea lor. Iarba era neagră, vineție, nu trebuia să umbli și nici animalele nu mâncau de pe-acolo. Prima oară când am priceput cu fântâna eram tânără. Am venit acasă, peste câmp, și de nicări o venit către mine așa, un vânt... o volvoră de care se știe că e mânătură de pălii, de alte lucruri slabe. Am venit acasă și m-am culcat și nu m-am mai putut scula în haia zi. După o zi și o noapte, am zis către noru-mea: «Du-te la vecina asta să-mi ieie apă de Sub Frunți, că alea tinere nu pot lua». M-am spălat cu apa Hălor Frumoase și cu sânziene culese în ziua de Sânziene, puse la uscat la umbră. Luam jar pe o lopată și puneam sânziene și mă afumam. Da' nu-i pentru oricine să ieie apa Fru­moaselor. Că până a cânta cocoșii, ele tot pe-acolo ar putea să fie și să le întâlnești. Trebuie țâpat la izvor o lin­gură de lemn și ceva pită și o țâră sare. Dacă ai, și un bănuț. Se mai pun ceva buruieni anume, dacă le ai. Dacă ți-era frică să iei apa de la Fântâna Hălor Frumoase, se mai face unu fel. E un izvor mai jos, pe unde ele or jucat, or horit în jurul unei săl­cii. Și pe salca aia crește un burete, o ciuper­că. Din buretele ăla se face o lingură, Lingura Hă­lor Frumoase îi zicem noi. Orice apă ai lua cu lin­gura aia și bei sau te speli e de leac".
Într-o sticlă adusă din pivniță, Marița mi-a arătat că și acum apa luată cu mulți ani în urmă de la fân­tâna Hălor Frumoase e lim­pede și bună de leac. M-a servit apoi cu gogoși calde, făcute de ea. Pisica a venit și s-a așezat și ea la povești, lângă sobă. Cu mintea ei pisicească, poate a înțeles întâmplările Mariței cu caii lui Sântoader, veniți la șezătoare, de sleiau fetele în joc, și poate a înțeles și cum poți să te păzești de Fru­moa­se. Deși se spune că ni­mic nu te ajută în fața lor, Marița știe din bătrâni: "Demult, cineva le-ar fi auzit pe Hăle Fru­moase cân­tând «De n-ar fi avră­measă, tătă lumea-ar fi a noas­tră». Buruienile astea te ajută, da' mai bine să te fe­rești din calea lor. Mi-aduc aminte că pe vremuri, și-aci, și la Boșorod, puneau câte un cap de cal înfipt în par la marginea satului, ca să nu mai intre Frumoa­sele. Le mai gonea pe pustie, da' ele tăt veneau".

Izvorul pierdut

"Domnucule dragă, nu îs chiar duse timpurile alea. Puteți să veniți la mine în curte, să vedeți ce-or făcut Hăle Frumoase, și după aia vă spun exact unde-i fântâna lor, că am pătimit destul pe-acolo", îmi spune Șerbănescu, un om din sat. El încă le aude pe Hăle Frumoase, pentru că de câte ori mai trec peste Bobaia către Grădiște, zboară peste curtea sa. În acea parte a grădinii i s-a uscat tot: și prunii, și salcia, și iarba. Pen­tru Șerbănescu, nu este prima oară când a avut de-a face cu puterea duhurilor. Când era copil, mai mult din joacă și din curiozitate, a mers și a luat din bănuții pe care bătrânele îi lăsau ca mulțumire zânelor. După câteva zile a ologit, și la mâini, și la picioare. "Nu îmi găseau leac, că eram șoimănit, cum se zice. Am fost și la biserică, și la descântătoare, am băut lapte prin gură de lup și nimic nu m-a ajutat. Da' nici eu n-aveam curaj să spun ce făcusem. Până la urmă, le-am zâs de fântână și abia atunci or știut cum să mă scoată din caznă. M-am dus până sus așa, olog, și am pus banii înapoi, m-am spălat și am băut apă din fântână. S-or îndurat poate Hăle Frumoase de mine, că eram doar un copil. În câteva zile mi-am revenit."
Omul mi-a expli­cat exact unde este fân­tâ­na, dar a refuzat să mear­gă cu mine. Re­pe­rele erau clare: ultima casă, va­lea, po­dețul și apoi gar­dul nou. M-am oprit și am privit în dreapta. Într-ade­văr, se vedea la jumătatea coas­tei un anin însin­gurat. Am por­nit către el, prin te­re­nul mocir­los. Acolo sus, la rădă­cina aninu­lui, era un ochi de apă. Buza de pământ de dea­supra lui era de un ver­de sma­rald, acoperită cu mușchi. Dar izvorul nu mai curgea. Poate pi­cură din când în când, poate ochiul de apă era doar de la ploi? Poate atât mai me­rităm noi, cei de azi, să mai vedem din lumea aceea fa­buloasă a zânelor? "Izvorul s-a tras", îmi spusese Marița, și nu am cre­zut-o, am vrut să văd cu ochii mei. Lumea aceea s-a tras înapoi, în pământ, în munte. Și dacă apă de leac nu mai este, mai poate opri cineva ca­priciile Frumoaselor? Ce le mai poa­te stăvili din dan­sul lor nebunesc care pâr­jolește pădu­rea, înne­grește iarba, sucește mințile?
Pe drumul de întoarcere m-am oprit cu întrebările astea la unul dintre bătrânii din Boșorod. "Așe... Ie", începu el răspunsul. Apoi plescăi de două ori, își așeză mai bine ochelarii legați cu elastic și vorbi din nou. "Așe. Io fusei tiner. Și în tinerețea me fusei vătaf peste călușeri. Din moși noi știm călu­șerii. Amu se face cu bâte, da' în hăle timpuri se juca cu arme. Nu era un dans artistic domnule, călușeru. Era o luptă cu du­hu­­rile și cu rălele, de-aia posteam și ne țâ­neam în cură­țenie înainte de joc. Că­lușerii te ridicau din orice be­te­șug și adușeau bunătate pe sat. Nici tata Hă­lor Frumoase nu putea să ne întreacă. Că țâpam omu' bolnav pe un sac cu pelin și jucam călușul în jurul lui și era ca nou a doua zi. De-asta nu era casă unde să nu ne cheme și să nu ne roage să mai stăm, să mai jucăm. Hăle Fru­moase fășeau lejea din ceriuri și ele jucau după cum le venea, dansau așe, cam cum face vântu'. Da' noi fășeam lejea de pe pământ și nu aveam voie să greșim un pas în jocu' nostru. Și nu știu a cui ordine fășeau ele, da' călușerii o au pe-a lui Dumnezău și e mai tare ca oricare alta. Așe. Ie."

Foto: Arhiva "Formula AS"