AYLIN CADÎR - "Am fost și sunt o fată cuminte"

Bogdana Tihon Buliga
De la muzică la actorie

- Ai devenit vedetă încă din anii adolescenței, odată cu succesul de public al trupei Pops. Dar în vre­me ce colegele tale s-au cam pierdut în neant, la aproape treizeci de ani, tu ești o actriță foarte apreciată și o sur­prinzătoare apariție pe scena jazz-ului românesc. Cum ai găsit drumul?

- Nu știu cum de s-au rânduit lucrurile așa. Ce știu clar este că mereu mi-am văzut de treabă. Nu am făcut decât lucruri la care mă pricep, chiar dacă revelațiile aces­tor lucruri le-am avut în timp. Am dat la actorie, fără să-mi fi dorit până atunci în viață să devin ac­tri­ță. Trupa Pops se destrămase, eu am dat Bac-ul și mă gândeam, firesc, la o facultate. La modă era cea de Relații Publice, dar eco­no­mia ca materie de admitere nu mă încânta deloc. Aveam șaptespre­zece ani, eram deja cu Bebe, ac­tualul meu soț, și împreună cu el și cu viitorii mei socri, ne-am gân­dit că actoria mi s-ar potrivi. De fapt, mama soacră îmi spunea mereu: "Tu trebuie să devii actriță, tu trebuie să devii actriță! Ai ceva în tine potrivit pentru teatru". Tot ea mi-a găsit și profe­sor de meditații. Am intrat, dar dacă ar fi fost cel mai mic semn că nu am talent, aș fi renunțat. Însă, profe­so­rii mei (Catrinel Dumitrescu și Emil Hossu) mi-au dat de înțeles că e ceva de capul meu, și iată-mă.

- Intrarea la actorie a fost un punct de cotitură în viața ta?

- Fără dubiu! M-am născut a doua oară după ce am intrat în această lume a teatrului. Chiar a existat un moment, o clipă de revelație, în care am știut clar cum îmi voi urma viața de atunci înainte. Mă pregă­team de admitere cu d-l Nae Iliescu, minunatul actor și profesor pe care mi-l recomandase soacra mea. Citeam poezii, monologuri, lucruri comune pregătirii pentru teatru. La un moment dat, citeam un fragment din "De veghe în lanul de secară", al lui Salinger. Ei bine, acela a fost punctul de cotitură al carierei mele. Citeam, citeam și, deodată, am început, pentru prima dată, să înțeleg și să simt cu adevărat ceea ce spun, să simt acel monolog, ca și cum ar fi fost vorbele mele, gândite de mine. M-am rupt în două de plâns. Mi-am dat seama că mi-a plăcut la nebunie senzația aceasta de a trăi până în vintre viața personajului pe care-l interpretez. Cu acel monolog am intrat la facultate. Sună ciudat, dar eu abia atunci mi-am dat cu adevărat seama că am o minte ageră, că sunt talentată. Am început să merg la casting-uri și să le câștig, ceea ce mi-a sporit încrederea în mine și respectul din par­tea colegilor. Am făcut televiziune doi ani, am învățat enorm despre ce înseamnă filmarea, platoul de fil­ma­re, apoi am început să joc teatru, destul de mult și în compania unor actori desăvârșiți.

- În opțiunile tale ai avut și acordul părinților, sau rolul lor s-a încheiat după venirea în București?

- Educația primită de la ei este baza a ceea ce sunt acum. Dar mama și tata trăiesc la Constanța și le-a fost destul de greu să țină pasul cu viața mea, care a fost tumultuoasă încă de copil. Dar eu am fost și sunt o fată cuminte datorită lor, și când au văzut că Bebe și părinții lui îmi devin, încetul cu încetul, o a doua familie, nu s-au mai îngrijorat, au făcut pasul înapoi și au avut mai departe încredere în mine.

De la actorie la jazz

- Un alt moment, cel puțin la fel de interesant precum cariera ta de actriță, este schimbarea de macaz pe care ai făcut-o în muzică: de la o formație pentru adolescenți, cu muzică destul de facilă, la... jazz. Cum s-a întâmplat?

- Intrasem la actorie și am schimbat complet antu­rajul. Până atunci, parcă avusesem un văl pe ochi. Aveam de toate, câștigam mulți bani la o vârstă total nepotrivită pentru asta, credeam că mi se cuvin multe lucruri. Nu eram un copil rău, nu călcasem strâmb, dar eram cumva... alintată. Ei, odată cu facultatea, am cunoscut alți oameni, alt nivel, alte gusturi. Colegii sau profesorii au început să mă influențeze po­zi­tiv, să mă ajute, îmi aduceau ceva nou pentru mine: cărți, filme și... CD-uri cu muzică. Am început să ascult muzici tot mai bune, până când am văzut că jazz-ul și pop-jazz-ul se potrivesc precum o mă­nușă pe vocea mea. M-am îndră­gostit iremediabil de acest stil. În­tre timp, am format o trupă pro­prie de jazz, Aylin & The Lucky Charms, avem un album, "Cloud", avem concerte. Mă simt îndrăgită și apreciată de colegii mei de tru­pă, care sunt muzicieni de jazz de mare clasă. Faptul că ei sunt cu mine, că se implică în ceea ce vreau eu să fac îmi ajunge ca ga­ranție că sunt pe drumul cel bun. Mai ales că piața românească nu este încă pregătită pentru altceva decât ofertele destul de mediocre pe care le vedeți la televiziuni sau le ascultați la radiouri. Nu înțeleg de ce, mai ales că eu și băieții cântăm un pop-jazz lejer, vesel, prietenos, deloc elitist. Acum înțeleg prin ce trec muzicienii care se zbat să facă muzică de calitate, în timp ce radiourile sunt pline de valori îndoielnice. Pe vremea trupei Pops cre­deam că așa era normal. Acum sunt și eu de cealaltă parte a baricadei.

Nunta la care s-a oprit timpul

- În ultimul interviu acor­dat "Formulei AS" te pre­gă­teai de nuntă, la malul mării. Chiar așa a fost?

- Daaa! Nu-mi vine să cred că au trecut trei ani de atunci. Da, a fost la malul mării și a durat trei zile și trei nopți, 26, 27, 28 mai. De ce atât de mult? Eu sunt musulmană, Bebe e ortodox, și niciunul dintre noi nu a vrut să renunțe la religia lui. Nu pentru că am fi prac­ticanți convinși, ci pentru că pentru fiecare dintre noi religia în care ne-am născut este ceva extrem de intim. Din păcate, nimeni, dar absolut niciun preot ortodox nu a vrut să ne cu­nune, dacă eu nu mă con­ver­team. Așadar, în prima zi din cele trei de nuntă a fost un fel de cununie musulmană, pen­tru că această religie per­mite cununia cu o persoană de orice altă religie. Doamne, ce emoții am avut! Femeile stau într-o parte, bărbații într-alta și citesc din Coran. La un moment dat, m-au chemat și pe mine între ei. Eu vorbesc foar­te bine turca, dar slujbele musulmane se țin în arabă, ceea ce m-a împiedicat să înțeleg, dar mi s-a mai tradus. De fapt, puțini turci vorbesc arabă. După această logodnă a avut loc o petrecere după tradiția tur­cească, cu toate rudele, cu dans până dimineață. A doua zi, a avut loc cununia civilă, iar seara, petrecerea pe malul mării. A fost extraordinar, o voie-bună ade­vărată, pot spune fără îndoială că au fost cele mai fru­moase zile din viața mea. Așa cum am visat, cum mi le-am dorit, ba chiar mai bine. Azi încă mă uit la albu­mul de fotografii pe care de atunci îl tot aranjez și nu contenesc să mă minunez de ce lumină era în ochii oamenilor, ce fericiți erau. Cred că și de asta pot zice că au fost trei zile în care timpul parcă a stat în loc.

- Ești împreună cu soțul tău de vreo doisprezece ani, ceea ce nu-i lucru puțin. Mai stă și acum timpul în loc pentru voi?

- Cu cât înaintezi în vârstă, viața îți oferă alte și alte bucurii, dar te mai și lovește, ca să o apreciezi la adevărata valoare. De ce să fim ipocriți, timpul nu stă în loc ca la prima întâlnire, dacă asta vrei să zici, dar viața deschide alte ferestre și alte uși. Important este că suntem împreună. Împreună putem face orice. Am și norocul că Bebe înțelege lumea în care mă învârt eu. El e avocat, dar este specializat pe drepturile de autor ale artiștilor, deci, practic, îmi cunoaște perfect toanele, nevoile, bucuriile. Asta ne ajută foarte mult, pentru că nu mă judecă niciodată.

Bunica cu părul roșu

- Aylin, ai copilărit printre turci, în inima Do­brogei. Cum erau locurile prin care alergai, copilă fiind, cum arăta primăvara în Dobrogea copilăriei tale?

- Să o luăm cu începutul... Amândoi părinții mei sunt născuți la țară: tata în țara moților, la Abrud, iar mama e din Dobrogea. Tata, însă, a vrut mereu să-și de­pășească condiția, așa că, mai în glumă, mai în se­rios, mie și surorii mele ne spune mereu: "Voi v-ați năs­cut la oraș, la spitalul mare din Constanța!". Ade­vărul este că am copilărit în satul bunicii, Fântâna Mare. E un loc complet izolat de lume, aproape de granița cu Bulgaria. Ca să ajungi acolo, traversezi toată inima Dobrogei, ajungi tocmai în Comuna Independența, unde faci stânga și iar mergi, și mergi, și mergi, iar între dealuri e satul bunicii. În centru are o cișmea care curge neîncetat, pentru că își trage apa de la un izvor. Acolo e uni­ver­sul satului - de acolo se ia apă bună, de acolo beau animalele, acolo se spală rufele, acolo se află ultimele zvonuri din sat. Pe vre­mea copilăriei mele nu exista absolut niciun român în Fân­tâna Mare, se vorbea românește stricat, dar și turca era una rura­lă, nu cea elegantă, de Istanbul. Prima mea limbă a fost lim­ba turcă și o vorbesc și acum. La patru ani, am venit la Constanța și le vorbeam turcește copiilor din fața blo­cului; am vie în minte amintirea ciudatului sentiment că eu le vor­besc oamenilor per­fect coerent și ni­meni nu mă înțelege. Trebuie că m-a marcat foarte mult acest lucru la acea vreme, pentru că îmi amintesc cumplita nepu­tință de a mă face înțeleasă. Revenind la satul buni­cii, totul era turcesc acolo: toate sărbătorile erau turcești, mâncarea, dulciurile, posturile TV, văzute prin antene "parabolnice", cum le spuneam eu. Tot timpul mi-am imaginat că așa se trăia în Ada Ka­leh, la o altă scară, evident. Cum era primăvara în Fântâna Mare? Seara mirosea a lemn ars. Dacă închid ochii, asta este prima amintire. Oriunde, ori­când de atunci înainte, când simt miros de lemn ars sunt transportată în timpurile acelea. Tot legată de miros e și a doua amintire. Poate părea ciudat ce spun, dar peste tot mirosea a balegă, iar eu ador și acum acest miros. E ceva legat de pământ, de mun­că, în mirosul de balegă. Nu găsesc nimic grețos în el și știu că poate pare bizar să spun asta eu, fata de București, cu haine de ultima modă și care își petrece viața de pe o scenă pe alta. Mergeam, așadar, cu bunica și culegeam cu gălețile balega de pe stradă și o duceam la cișmeaua de la marginea satului, unde făceam chirpici. Am făcut și eu de nenumărate ori: amestecam balega cu paie, cu lut și cu apă, și o mode­lam sub formă de cărămizi, în matrițe speciale, iar după ce arșița din Dobrogea le usca, deveneau tari ca piatra. Îmi plăcea la nebunie să fac asta. Pe toate le făceam cu bunica: puneam legume în grădină, făceam pâine, Doamne, cum era pâinea aia!... Dar primăvara mirosea a curat în Fântâna Mare. Nu este nicio urmă de poluare acolo, așa că totul mirosea a proaspăt. Până nu demult, trăiam cu falsa impresie că satul Fân­tâna Mare este protejat UNESCO, tocmai pentru că e un microunivers turcesc. Dar m-am înșelat, este doar propus pentru asta, iar eu chiar am început să lupt ca el să devină protejat. Acum este un sat sărac, sărac tare, din punct de vedere material, dar atât de bogat spi­ritual - toate tradițiile turcești sunt neatinse. Nun­țile, bairamul, în­mor­mântările, to­tul se face ca într-o mi­că Turcie. De e­xem­plu, la cimitir, nici nu se poate in­tra, pentru că tradi­ția turcească spune să nu rupi nimic de pe morminte, pen­tru ca cei dragi să se odihnească la um­bră. Așadar, noi nici nu putem ajun­ge la mormântul bu­nicu­lui, pentru că e "în­gro­pat" de vege­ta­ție. E frustrant, dar cum­va are și far­mec fap­tul că să­tenii se încăpă­țâ­nea­ză să nu se de­zică de tradi­țiile lor. În­cerc să aduc oa­meni aco­lo, să le vor­besc despre satul bunicii, s-au făcut niște docu­men­tare minunate des­pre sat, cu bunica printre personaje. Deși ea are câteva rân­duri de străne­poți, este tânără, abia șai­zeci și cinci de ani, pentru că s-a măritat la cincispre­zece ani. Fru­moasă foc, roșcată cu pis­trui și două cozi lungi, până la pi­cioa­re. Nu se tundea ni­ciodată, doar din timp în timp își scurta cosițele așa, gata împletite, și le agăța la oglindă. De acolo le fu­ram eu, brunetă ca abanosul, și mi le atârnam la tâm­ple. Des­tul de amuzant... Ce să zic?! Mi-e dor, mi-e dor de mine în rochițele acelea albe în care mă îmbră­ca ma­ma, și pe care eu le murdăream imediat și le "com­ple­tam" cu genunchi juliți. M-am bucurat să mă întrebi despre asta..., acum voi fi melancolică toată ziua.

- Cred că tocmai copilăria petrecută în satul uitat de lume al bunicii tale a clădit în tine "cumin­țenia" despre care vorbeai...

- Nu știu. Nu m-am gândit la asta, dar se poate. Apre­ciez munca, toată familia mea a reușit numai prin muncă. Nu am avut niciunul, niciodată, nimic de-a gata, iar asta sigur că aduce în tine niște valori greu de clintit.

Un șir de întâlniri

- Ai avut vreodată sentimentul că ești sau că poți deveni un model, tocmai datorită parcursului vieții și carierei tale?

- Pentru sora mea (râde), care mă iubește și o iubesc. La fel, pentru niște nepoțele care locuiesc în Cumpăna, în Constanța, într-o comunitate mare de turci, și care mă apreciază foarte mult. Până la urmă, sunt prima din toată familia mea, extrem de nume­roasă, care are facultate. Până la mine, rudele mele și-au urmat drumul firesc al generațiilor dinaintea lor. Cu mine s-a rupt această "tradiție", asta datorită tatei, a părinților, care au insistat să fac un liceu bun, să învăț, să ajung cineva. Nu vorbesc aici de faptul că sunt persoană publică, căci asta nu spune nimic des­pre caracterul cuiva. Vorbesc de studii, de școală, de cultură. Am încercat mereu prin ce fac să fiu un exem­plu. Uite, nepoțelele mele vor acum, toate, să urmeze facultăți. Și în muzică mi s-a întâmplat un lucru frumos. După un concert cu colegii mei de la The Lucky Charms, a venit un puști la mine și mi-a zis că până atunci nu mai auzise așa muzică. Că el venise să mă vadă, dar nu ascultase jazz niciodată și că de atunci numai asta ascultă. Mi-a crescut inima, pen­tru că imediat m-am gândit la mine, nu cu mult timp în ur­mă, când savuram muzica îm­prumu­tată de la colegii de facultate și nu con­te­neam să mă mi­nu­nez. Să pot acum să schimb și eu măcar un suflet e o minune!

- Anul e încă la început, ce aștep­tări ai de la ce va să vie în 2014?

- Poate la vară fac un masterclass de actorie. Acesta ar fi primul plan. Am în­cercat și în muzică un master. Am învățat mult de tot și am intrat la Con­ser­vator. Intrasem la Pop-jazz, începuseră orele, numai și numai teo­rie de muzică clasi­că. Eu voiam și prac­ti­că, antre­na­ment vocal în jazz, dar nu am făcut nici mă­car o secundă. De fapt, singurul om ca­re predă asta este Luiza Zan, pe care eu am avut ghinio­nul să o prind în conce­diu de maternitate. Am renunțat până la urmă, pentru că nu găsisem acolo ceea ce căutam. Al doilea plan pe anul acesta este lansarea unei noi piese, în­soțită de videoclip, împreună cu The Lucky Charms, de la care avem așteptări mari. Aștept, de asemenea, lansarea unei miniserii, la care am filmat astă vară. Alături de Andi Vasluianu, Luminița Gheorghiu și Vic­tor Rebengiuc, am avut o lună de vis. M-am dus la casting cu enormă emoție, mai ales că mi se spu­sese că domnul Rebengiuc poate fi dificil cu oamenii care nu i se par talentați. Muream de frică. Dar de la prima întâlnire m-a luat în brațe și am devenit prie­teni. Mă ținea numai pe lângă el, s-a purtat absolut minunat cu mine. Să vezi asemenea actori, cât sunt de modești de fapt, de ascultători, cum fac tot ce le spune regizorul (așa cum e normal) este o lecție ex­tra­ordinară pentru mine. Sunt foarte norocoasă că de-a lungul vieții am tot dat peste oameni din aceștia, care m-au schimbat mult de tot. Da, viața e o înșiruire de întâlniri și e palpitant să fie așa. Abia aștept să văd cu cine mă mai întâlnesc!