O mie de berze
- Eram pe la Timpuri Noi, în Bucureștiul ăsta al nostru, nu prea fericit în primele săptămâni de primăvară. Aerul neașteptat de cald purta în el promisiunea renașterii, dar copacii încă golași și asfaltul uscat de vânt îmi dădeau un sentiment de pustiu. Dar când am ridicat ochii pe cer, jur, cel puțin o mie de berze zburau grațioase, grăbite și fericite (mi se părea mie?) către cuiburile lor. Ce sentiment minunat și ce transformare am simțit în sufletul meu! Carevasăzică, au reușit, uite-le, sunt sănătoase și au ajuns și anul ăsta acasă, să mai facă un rând de pui, să ne mai bucure o vară cu prezența lor princiară, să ne mai împrumute din bucuria lor de a trăi...
- De unde se întorc berzele? Unde își petrec iernile?
- Greu de crezut: la șapte până la zece mii de kilometri depărtare de casă, în zonele umede și mlăștinoase, aflate în sudul și pe coasta de est a continentului african. În ultimii ani, cercetări făcute cu emițătoare radio atașate de corpul păsărilor au arătat că, probabil, datorită încălzirii globale, multe grupuri nu se mai încumetă să străbată distanțe chiar atât de lungi. Zonele de iernare se mută treptat mai la nord: tot mai multe berze din Europa occidentală își petrec iarna în Spania, iar cele de la noi ajung tot mai puține prin Africa de Sud, oprindu-se la izvoarele Nilului și în Africa sub-sahariană. Oricum, vin de tare departe, doar ca să ajungă la cuibul lor.
- Cât timp le ia zborul ăsta colosal? Cum rezistă, în general, toate păsările călătoare la un asemenea efort?
- Fiecare specie, după mărime, strategie de zbor și rezistență, are soluția ei desăvârșită. Păsărelele mici, ciocârlia, prigoriile, privighetorile, pupezele și rândunica, de exemplu, se îngrașă, pur și simplu, toamna, în perioada imediat premergătoare plecării, mănâncă mai mult și asimilează grăsime, până la a-și dubla greutatea (își permit, la cele câteva sute de grame pe care le cântăresc). Ăsta este depozitul lor de "combustibil", care le dă posibilitatea să zboare continuu. Sau ciocârliile, ori rândunica, care gonesc prin aer în grupuri mici, de familie. Un efort neegalat și paradoxal pentru aceste ființe aparent fragile. În ce-o privește pe doamna barză, ea este o pasăre mare și grea, care nu-și permite să-și dubleze greutatea, și atunci a dezvoltat, în sute de generații, o tehnică extraordinară de zbor. Ea nu traversează Mediterana, ci alege un drum mult mai lung, pe uscat, cu popasuri. Și pentru a economisi energie și a ușura efortul extraordinar presupus de bătaia aripilor pe sute până la mii de kilometri, se folosește magistral de curenții de aer cald, ascendent, care se formează pe timpul zilei, exclusiv deasupra uscatului, pentru a urca până la altitudini de 800 de metri și a zbura planat, fără efort, pe traiectorii circulare, de la un horn cu aer cald, la altul. Nu-i extraordinar? Cocorii și gâștele sălbatice, în schimb, se încumetă și trec marea în zbor, fiecare cu tactica sa. Cocorul știe să alterneze bătaia aripilor cu zborul planat, în timp ce gâsca, pasăre acvatică, se mai poate odihni noaptea pe suprafața mării, dacă este liniștită.
- De unde știm ce păsări zboară pe cer?
- Ca să le recunoașteți dacă le vedeți, gâștele și cocorii zboară în formații aerodinamice, în formă de "V", înlocuindu-se la "cârmă" regulat, pe când berzele se deplasează în grupuri uriașe, de câteva sute, aparent dezordonat, dar cu o busolă neînchipuit de precisă. Ele revin la aceleași cuiburi din anii trecuți, pe care le refac cu abnegație, vreme de câțiva ani, cât le este viața de lungă.
- Misterul migrațiilor pe spații așa de vaste a fost dezlegat?
- Deși se cercetează intens, nu știm încă exact ce anume "tehnici" folosesc pentru a se ghida pe spații atât de vaste. Multe migratoare călătoresc numai noaptea. De exemplu, micile cântătoare, pentru a se feri de prădători și pentru a se hrăni și odihni la vreme de zi, se folosesc, ca să se orienteze, de poziția astrelor vizibile pe cerul nopții; altele zboară ziua, ca porumbeii, care se folosesc de liniile câmpului magnetic terestru. Unele păsări își formează, nu se știe cum, pur și simplu o hartă, astfel că o clădire nou apărută peste iarnă, în locurile lor de baștină, le poate dezorienta. Deși știm mai mult ca altădată despre zborul păsărilor migratoare, felul cum își cartografiază ele spațiul este unic și misterios.
Se întorc rândunelele
- Luna aprilie e vremea în care se întoarce și rândunica, simbol al familiei și al trudei neîncetate, al zbaterii pentru viața de zi cu zi...
- Da, aprilie este luna întoarcerii rândunelelor, care revin, și ele, la cuiburile lăsate anul trecut, ca un chezaș, spune tradiția, că speranțele noastre de mai bine se vor împlini. Nu toate, săracele de ele, reușesc să revină la cuiburi, unele, multe, neștiute, mor de epuizare, înecate în mare sau în timpul traversării de 60 de ore a Saharei. Norocoasele se mai bucură de puntea câte unui vapor, pe care se odihnesc înainte să-și ia avânt, pentru ultima sforțare către casă.
Rândunelele se întorc primele, în aprilie, urmate de lăstuni (rândunele "de oraș", ceva mai mari și cu coadă mai scurtă, fără "furculiță"), în grupuri familiale, regionale, și își reiau munca meticuloasă de reparare și construire a cuiburilor, legendare prin trăinicia lor. Le fac din pământ umed, din nămol amestecat cu fire mici vegetale, ca niște chirpici de mici dimensiuni, și le căptușesc cu puf și cu păr de animale. S-au observat rândunele atât de curajoase, încât să coboare glonț pe spinarea unor mâțe, ca să le fure câteva fire călduroase din blană, pentru cuiburile lor. Ca niște mari meșteri arhitecți, dau cuibului forme circulare, de sfert de sferă, îl potrivesc după profilul locașului ales și îi asigură o ieșire generoasă și comodă. Aleg locuri în care se simt în siguranță față de prădători și la adăpost de intemperii, de obicei în gospodăriile omenești, pe sub streșini, în poduri, grajduri și interioare cu deschidere permanentă spre exterior, dând dovadă de multă ingeniozitate. Nu e casă de român mai fericită decât cea aleasă de rândunele pentru a-și clădi cuibul! Depun trei până la șase ouă și-și hrănesc puii cu mare efort și hotărâre. Cam 400 de zboruri pe zi face o rândunică, transportând la cuib cantități impresionante de insecte, pe care le îndeasă în ciocurile puilor, făcând dovada unor abilități de zbor ieșite din comun (cu viteze de până la 160 de km/oră și schimbări dese și bruște de direcție). Le găsim peste tot, oriunde pot avea acces la o apă și unde zboară insecte, mai puțin pe înălțimile montane. Să le spunem, așadar, bun venit!
- Tot prin aprilie auzim, fascinați, și cântecul privighetorii, care simbolizează, cumva, singurătatea și dorurile neîmplinite ...
- Deloc atât de elegantă și de fercheșă ca rândunica, privighetoarea este o păsăruică cu aspect modest, mai mică decât o vrabie, de culoarea pământului, de n-o bagi în seamă dacă-o vezi. De fapt, mai nimeni, mai ales printre orășeni, nu știe cum arată o privighetoare, că nu-i mare lucru de haina ei. Dar dacă-i auzi cântecul pătrunzător, neobosit, de o frumusețe nepământeană și cu o varietate uimitoare de triluri, te gândești imediat la ea. Acest cântec o face să simbolizeze singurătatea și dorul de alte lumi, transcenderea morții și a preocupărilor mărunte ale vieții.
Modestele privighetori trăiesc prin locuri liniștite, fânețe și crânguri, în livezi și tufărișuri, acolo unde își fac, aproape de sol, cuiburi largi și laborioase, din frunze uscate, căptușite cu fire de păr de animale și cu puf. Depun patru-cinci oușoare de culoare kaki și își hrănesc puii în cuplu, și mama, și tatăl. Uliul păsărar este dușmanul lor de moarte, dar cu adevărat amenințător le este omul, care-i poate distruge habitatul, zonele de tufăriș des, de la marginea pădurilor, sau subarboretul din pădurile bătrâne, în general, vegetația ne-"cosmetizată", hățișurile care-i asigură adăpostul, umbra, dar și insectele cu care se hrănește exclusiv. Nu uitați, trilul privighetorii face și sufletele noastre să cânte, dar pentru asta, trebuie să le lăsăm neatins câte un locșor, câte un petic de grădină nelucrat, câte-un tufăriș de unde să-și poată purta mesajul spre cealaltă lume, a dorurilor din sufletele noastre.