Drumul spre Mânăstirea Nușeni urcă pieptiș și fără grabă. Urcă asemeni unei zile de post lung și plin de metanii. De la poala dealului până sus, la biserica cea nouă, înaltă și cu turle arămii, sunt 33 de trepte, ca Scara lui Ioan și anii lui Hristos. Le urmează, în apropiere, poteci înverzite și prelungi, ca nervurile unei frunze de nuc. La capătul lor, începe pădurea. Încep liniștea și foșnetul vietăților mărunte, în căutarea luminii de martie. E amiază și mânăstirea pare pustie. Mai durează ceva până când un frate își face apariția, coborând treptele arhondaricului, ascultă ce avem de zis și, fără să mai spună ceva, ne conduce la paraclisul și chilia starețului Paisie, care, aflând că suntem de la "Formula AS", se bucură și parcă ne deschide ușa și mai larg, scuzându-se cumva că Mânăstirea Sf. Ilie Tesviteanul urmează tipicul athonit, cu privegheri și slujbe prelungi, de noapte, iar obștea stă acum retrasă la chilii, la odihnă și rugăciune. Cu ochii încercănați de nesomn, dar surâzător, starețul Paisie ne poftește să luăm loc și ne cercetează câteva clipe, după care, auzind că vrem să vorbim despre marele teolog Stăniloae, se oprește surprins și nu mai zice nimic, căutând să-și ascundă emoția și tulburarea clipei.
Discuția noastră începe cum trebuie să înceapă orice amintire despre părintele Stăniloae. Începe printr-o tăcere prelungă. Tăcere cuviincioasă și greu de pătruns.
Maria, jumătatea cealaltă a nevoințelor duhovnicești ale părintelui
Ca orice monah obișnuit cu singurătatea și privegherile de noapte, starețul Paisie stă nemișcat și cu privirea pierdută undeva, într-un punct doar de el văzut. Stă contemplativ și întors cumva asupra lui însuși, încât, pe moment, ai impresia că se roagă, și ar fi mai potrivit să-l lași afundat în gândurile lui. Nu trece mult până când își ridică privirea, oftează, ezită, se codește, revine și, cu un surâs ușor încurcat, recunoaște că nu știe de unde să înceapă. Dacă închide ochii o clipă, gândindu-se la marele Stăniloae, în minte i se revarsă mulțime de frânturi - imagini, fraze obișnuite, gesturi sau ezitări întrerupte de un cuvânt anume sau de un oftat. Oricât ar încerca, e greu să-l descrie pe părintele, așa cum era în întregul lui, în prezența lui densă și tutelară. O prezență ce nu poate fi detașată de imaginea casei sale modeste din București, de pe strada Cernica, nr. 5, și de suferința tăcută, ce răzbătea din camera alăturată, unde se afla doamna preoteasă Maria, în timp ce răbda nemișcată, în patul chinuitor al bolii, și repeta întruna catismele Psaltirii, pe care le știa pe de rost. Uneori, chiar dacă discuția cu un musafir devenea mai înfierbântată, se întâmpla ca părintele să-și frângă rostirea la jumătate, atent să audă prin peretele despărțitor al camerei alăturate orice foșnet și orice chemare înceată, pentru ca apoi să se scuze cumva, spunând cu adâncă dragoste și milă: "E Maria, jumătatea cealaltă a nevoințelor mele duhovnicești".
Pe vremea când l-a cunoscut pe părintele Paisie, doamna Maria încă se mai putea ridica din pat, dar mereu avea grijă să nu deranjeze, să nu tulbure cu nimic discuția soțului ei cu musafirul venit din munți, dispărând, discret, în camera ei de rugăciune. Starețul Paisie își amintește bine ziua în care a intrat pentru prima oară în casa din strada Cernica nr. 5. Își amintește cum, timp de câteva ore, s-a plimbat pe alte străzi, încercând să-și învingă emoțiile și să recapituleze în minte tot ce citise din "Filocalii", cărțile părintelui Stăniloae. Își făcea curaj cu mici rugăciuni de întărire și repeta în gând vorbele pe care se pregătise să le spună, temându-se că, în vâltoarea întâlnirii, va fi într-atât de copleșit de prezența părintelui, că va rămâne fără glas și fără cuvinte. Cine știe cât s-ar mai fi plimbat în jurul casei, dacă nu l-ar fi oprit un domn mai în vârstă, care, văzându-i rasa monahală, s-a oferit să-i arate drumul și să-l conducă până la numărul 5, fără să-l întrebe nimic. "Nu știu cum am ajuns la ușa părintelui și cât a durat așteptarea. Țin minte că doamna prezbiteră Maria mi-a deschis și, văzându-mă că sunt călugăr, s-a dat sfioasă la o parte, parcă și mai emoționată decât mine. Undeva, în spate, părintele părea că mă așteaptă. Nu a zis nimic. Vedea că sunt tulburat și m-a lăsat câteva clipe să-mi revin, deși eu, cum spune Petre Țuțea: «eram într-un dincolo»... Apoi, a început să se apropie de mine cu câteva întrebări de cercetare, atent și grijuliu formulate, ca nu cumva să mă tulbure ori să facă vreo supărare. Cu o limpezime a glasului pe care am să mi-o amintesc toată viața, m-a întrebat cum merg slujbele de noapte, cum mai e biserica și ce mai fac frații de la Cozia. Oamenii din Vâlcea mai vin la biserică? Dar tinerii?... Încet, am început să-mi înving emoțiile și, în scurt timp, m-am trezit vorbind despre «Filocalii». Mi-am recăpătat curajul și m-am trezit punând la rândul meu întrebări. Îmi amintesc că una din aceste întrebări era legată de evlavie. De ce în «Filocalii» nu este scris nimic despre evlavie? De ce evlavia nu e considerată o virtute monahală?"...
La auzul întrebării, părintele Stăniloae a tresărit și, imediat, purtat de o inspirație densă, aproape materială, și-a luat zborul. Două ore neîntrerupt a vorbit. Două ore, în care și-a purtat musafirul în altă lume. "Parcă auzeam îngerii din ceruri șoptind și cântând, în vreme ce părintele Stăniloae mă îndemna să înțeleg că evlavia este, de fapt, o virtute dată mirenilor, laicilor, ca aceștia să se ridice la nivelul monahilor și chiar mai sus", mărturisește starețul Paisie. Între timp, doamna Maria și-a invitat musafirul la masă. Acolo s-a curmat orice gând, orice remarcă scânteietoare. La masă, abia atingându-se de bucate, părintele se ruga și când ducea lingura la gură, și când degusta apa dintr-un pahar. De fapt, nu mânca, ci săvârșea o liturghie, o slujbă religioasă. Se contopea cu modestele bucate așezate pe masă, cunoscându-le și prețul, și valoarea mistică.
"Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporți"
E greu să-l reconstitui pe părintele Stăniloae din câteva întâlniri și dialoguri de seară. De multe ori, cei care cred că l-au cunoscut nu l-au cunoscut niciodată cu adevărat. Unii credincioși, mireni sau călugări, îl țin minte într-un fel aparte - rece, oficial și plin de respect. E o imagine de studiou plină de retușuri și lumini artificiale; imaginea de mare savant, afundat în cărți și manuscrise vechi, care nu spune nimic despre omul Stăniloae, despre oboseala, lipsurile și crucificările lui de zi cu zi. Nu mulți sunt cei care știu cât de mult și de intens a suferit părintele de-a lungul vieții. A suferit când primii copii, cei doi gemeni (Maria și Dumitru) i-au murit pe rând, simplu și fără nicio explicație. A suferit pe nedrept bătaia și umilința din închisorile comuniste, pentru ca apoi să trăiască, tot restul vieții, un adânc sentiment de vinovăție, având impresia că din cauza lui sunt prigoniți toți cei dragi ai familiei.
Deși n-ar fi deschis niciodată acest subiect, părintele Stăniloae se învinovățea mereu, convins fiind că nu a făcut destul; că putea să-și iubească și să-și apere mult mai bine, mai aprig, întreaga familie. Așa cum și-l amintește starețul Paisie, părintele Stăniloae nu se confesa niciodată. O singură dată a asistat, fără voie, la o discuție a marelui cărturar cu fiica sa, Lidia, căreia îi spunea: "Nu vreau să se vorbească despre suferințele din perioada întemnițării mele. Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporți... De fapt, pentru voi a fost cel mai greu. Voi ați simțit umilințele și sărăcia, nu eu. În închisoare, neavând nimic, aveam de toate".
Așa era părintele - o prezență profund discretă și suficient de cuviincioasă, ca să nu-și încarce aproapele cu propriile sale neliniști și contorsiuni sufletești. Doar uneori și în ocazii rare, își permitea luxul nostalgiilor, rememorând imaginea părinților săi, Irimia și Raveca, alături de simplitatea idilică din satul natal, Vlădenii de Brașov, unde i se părea că toate erau la locul lor și toate aveau gust - și apa, și aerul, și fructele, și fânul necosit de pe dealuri.
"Lângă el, puteai să stai sute de ani fără să te plictisești"
Părintele nu voia să-și recunoască nicicum nedreptățile abătute necontenit asupra lui. În schimb, făcea mereu elogiul răbdării, cugetând că "în răbdare este mai multă forță și mai multă exaltare decât în nerăbdare". De câte ori avea ocazia, părintele Stăniloae deschidea subiectul și vorbea despre importanța creștină a răbdării. Vorbea avântat și vulcanic, dar la fel de bine putea să și tacă. Însăși prezența lui era imaginea vie și inconfundabilă a răbdării. O răbdare vie și energică. O răbdare capabilă să oprească timpul în loc. Nu întâmplător, în prezența lui, uitai și când ai venit, și când s-a pogorât noaptea, invitându-te politicos să pleci. Nu întâmplător, sub ochii tăi, marele Stăniloae părea să iasă miraculos din timp, asemenea acelui Sfânt care, țâșnind din chilie ca să urmărească zborul unui porumbel, s-a întors abia după 300 de ani, ca și cum ar fi lipsit doar câteva ore și nimic nu s-ar fi întâmplat. "Da, așa era părintele Stăniloae" întărește starețul Paisie. "Iradia în jur senzația reală, materială, palpabilă, că ai fi putut să-i stai sute de ani în preajmă, fără să te plictisești... Cu el, nu mergeau cugetările molatece și reîncălzite a doua oară. Cu el, alunecai direct în cuptorul trăirii, dincolo de gândurile întâmplătoare. Dincolo de alte amăgiri de acest fel".
Era deosebit de primitor părintele; exagerat de primitor, ar spune unii. Măicuța ce îl îngrijea (o nepoată cuminte și harnică) încerca timid să-i păzească odihna, dar marele teolog apărea imediat în pragul biroului său de lucru, spunând cu vocea lui miloasă și plină de emoție: "Lasă-i să intre... Săracii, poate că vin de la gară". Nu cerea referințe speciale sau alte recomandări. Era suficient cuvântul omului. Părintele știa că mulți încercau să se folosească de renumele lui, lăudându-se că i-au fost ucenici. Era convins că destui veneau la el doar să-l ispitească, dar părintele nu se putea schimba. El era același, mereu deschis, mereu primitor pentru toată lumea. Odată, cineva i-a bătut la ușă și, fără să ceară permisiunea, a scos aparatul de fotografiat să-l pozeze pe părintele. Maica Rafaela, nepoata lui, a încercat să-l oprească, să-l mustre, dar părintele a oprit-o, spunând cu imensa lui blândețe din glas: "Să vă ajute Dumnezeu și să vă lumineze în lucrarea pe care ați început-o aici". Oricât ar fi încercat cei dragi să-l apere și să-l țină la distanță de unii oameni profitori, cu gânduri ascunse, părintele se împărțea egal tuturor, ca o pâine caldă, abia scoasă din cuptor.
Traducerea Apocalipsei și profeția părintelui Stăniloae
Multe ar avea de spus starețul Paisie despre întâlnirile cu părintele Stăniloae, dar se oprește, știind că lângă marele teolog, nu a avut parte neapărat de întâmplări memorabile, ci de emoții extrem de intense. Închizând ochii, în minte îi apare figura blândă și alungită a părintelui - figură de gheronda, de bătrân frumos și curat în toate. Îi apare vocea care îl invita la masă. Îi apar mâinile împreunate cuviincios în poală și tăcerile lui profunde, prin care comemora amintiri și regrete legate de Vlădeni, de copilărie, de sfințenia părinților săi și a sufletului țărănesc. "Uneori simt că nu m-am despărțit niciodată de el", mărturisește starețul Paisie. "De câte ori plecam din casa lui, de pe strada Cernica nr. 5, îl luam pe părintele cu mine, încât și acum îl am în gesturi și cuvinte. Îl am în contemplări și momente de liniște. Îl am în suflet și în vis... Nu mulți l-au visat cum îl visez eu pe părintele Dumitru Stăniloae... Nu exagerez cu nimic când spun că, de câte ori mă apropiam de casa lui, intram în rugăciune. De câte ori ieșeam de la el, simțeam că tocmai părăsisem o biserică, având încă în minte vocea sa inconfundabilă: «Să căutăm în toate liniștea. Pe această bătaie de aripă ne vine Duhul. Ne vine pacea, cununa tuturor lucrurilor». Cu părintele trăiam mereu un sentiment greu de descris... Da, lângă părintele nu puteam fi decât vesel; o veselie pe care simțeai nevoia să o împărtășești neapărat cu cineva. Niciodată nu l-am găsit într-o altă stare decât cea de surâs și bunăvoire. O singură dată, parcă, s-a întunecat la chip și a zis de față cu mai mulți teologi tineri că «nimeni nu poate traduce Cartea Apocalipsei așa cum trebuie, decât cei care vor trăi vremurile acelea», după care a adăugat cu vocea tremurată de îngrijorare: «Eu cred că suntem în vremurile acelea, și am putea încerca să întrezărim ceea ce se vede acolo!»." De aici, de la aceste vorbe a ieșit o mare și învolburată controversă, în care unii ziceau că părintele făcuse o profeție a sfârșitului de lume și alții îi certau pe aceștia că de ce și-au permis să pună în seama părintelui vorbe și viziuni miraculoase.
Starețul Paisie evită să se implice în vreun fel. Evită să dea cuiva dreptate. Ceea ce își amintește el, fără putință de tăgadă, este acea zi în care, ca simplu călugăr la Mânăstirea Turnu, de pe malul Oltului, a venit la București, pentru a-l întreba pe părintele ce să facă: să meargă la Athos sau nu. Părintele nu a zis nimic. Parcă neauzind întrebarea, a scos o hartă cu toate mânăstirile din România și, mișcându-și degetul din sud spre nord, a ajuns la Bistrița Năsăud. A privit îndelung harta, a oftat și, într-un târziu, a constatat cu tristețe că nicăieri în această frumoasă parte de țară nu există loc monahal, un schituleț, măcar o fărâmă cât de mică de mânăstire. În gestul și în vorbele lui puteai citi o mulțime de lucruri - și proorocire, și simplu îndemn. Vor trece mulți ani până când tânărul monah Paisie să părăsească Turnu și să ajungă stareț la Parva, apoi la Nușeni, pentru a ctitori biserici, paraclise și locuri de primire pentru toți creștinii Năsăudului. De fapt, acesta este singurul lui regret. Regretul că nu a mai apucat să-i ducă părintelui vestea cea bună și să se bucure dimpreună cu el. Cu o săptămână înainte de a-și da ultima suflare, l-a vizitat la spital, unde se pregătea de marele drum și repeta întruna: "Vino, Doamne, Iisuse!". Apoi Paisie a plecat, oprindu-se câteva zile în Moldova, la părintele Cleopa. Era în chilia lui când, în timpul discuției, marele Cleopa s-a oprit brusc și a zis: "Săracul Stăniloae... Săracul. Ce știți voi? A fost cel mai mare dogmatist și cu smerenie ca nimeni altul. De aia e mare!". Apoi a căzut în tăcere, vărsând două lacrimi, spre uimirea celor de față, care nu-l mai văzuseră pe Cleopa plângând niciodată și pentru nimeni. Un plâns scurt și dureros, ca un sfârșit de lume. Curând, aveau să afle cu toții vestea cea tristă: marele teolog Dumitru Stăniloae, la nici șapte luni de la moartea soției sale, s-a grăbit să o revadă și, îmbrățișând-o strâns, să cugete cu infinită tandrețe: "Am cunoscut o sfântă în timpul vieții. E soția mea. Ea a trăit și a cunoscut cu adevărat credința în Hristos. Eu doar am scris despre ea".
Foto: CRISTIAN CURTE