"Cancerul nu e o boală - este o reacție disperată a organismului"

Adriana Rotaru
Așa m-am vindecat...

Profesor de sport, antrenor de fitness și cultu­rism, Adrian Radu a văzut moartea cu ochii. A fost lovit de cumplita boală a secolului și, întrucât medicina nu mai putea să-l ajute, a pornit de unul singur un război total împotriva cancerului. O luptă care a durat câțiva ani și s-a încheiat cu o vic­torie binemeritată. L-am rugat să rememoreze cutre­murătoarea lui experiență, în ideea că ea le-ar putea fi folositoare și altor oameni, aflați într-o situație simi­lară.

Semnele bolii

- Când a început coșmarul dvs.?

- În 1997. Antrenam și practicam personal cultu­rismul, atinsesem o greutate corporală de 82 de kilo­grame, eram numai mușchi, fără pic de grăsime, când, dintr-o dată, am început să slăbesc accelerat. În con­dițiile în care mâncam foarte mult, excesiv chiar, am pierdut șapte kilograme într-o lună și jumătate. Am ape­lat la soția unui prieten, doctoriță la Spitalul Uni­ver­sitar. Cu toate că eram fumător, radiografia pulmo­nară a fost în ordine, în schimb, din analizele de sânge se vedea clar că există ceva de natură infecțioasă. Dar ce anume? Până la urmă, m-am stabilizat cumva pe la 75 de kilograme.
În 1999, aveam scaune cu sânge și dureri abdo­mi­nale, însă le-am pus pe seama hemoroizilor. Foarte mulți din cei ce practică culturismul sunt amenințați de hemoroizi, din cauza durității efortului fizic, a ridicării greutăților și a regimului alimentar hiper­pro­teic, sărac în fibre - iar eu nu reprezentam o excepție. Venea la sală și un student în anul patru la Medicină, un tânăr deosebit de studios. I-a atras atenția faptul că aveam un aspect ciudat, o paloare stranie, tegu­men­tele aproape albe și m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. După ceea ce i-am relatat, mi-a spus: "Nu vreau să te sperii, dar așa cum îmi descrii tu scaunul, ar putea fi tumori pe colon. E mai bine să verifici". Am optat deocamdată pentru o metodă de investigație neinva­zivă: RMN. Astfel am aflat că ansele intesti­nale nu arătau deloc bine și că unul dintre ganglionii din abdomen, care în mod normal ar fi trebuit să măsoare 3-4 milimetri, avea mărimea unei portocale. Asta indica fără dubiu o infecție majoră. Părerea medi­cului, citez: "Trebuie să te desfacă cineva".
Cum perspectiva de a fi demontat ca o mașinărie nu mi-a surâs, am început să caut tratamente com­ple­mentare pentru infecțiile intestinale, am luat probio­tice și prebiotice, vitamine - în special B-uri - și am băut ceaiuri de plante. Durerile abdominale au cedat, însă pierdeam din ce în ce mai mult în greutate. În trei luni, coborâsem la 62 de kilograme. Am discutat cu o doctoriță, care mi-a propus un tranzit cu bariu. Colonul meu era plin de excrescențe, unele din ele foarte mari. Evident, de acolo proveneau sângerările. Verdictul: "Nu știu ce este, dar nu e în regulă". Era limpede că nu mai puteam evita colonoscopia și m-am adresat unei autorități în materie: profesorului Oproiu. El mi-a găsit intestinul gros încărcat de po­lipi, pe segmentul transversal aveam unul enorm, de peste zece centimetri, care obtura colonul aproa­pe com­plet, lăsând doar un spațiu liber de un milimetru și jumătate. Timp de două săptămâni, am așteptat cu inima la gură rezultatul biopsiei, de altfel previzibil: țesut normal, țesut malign și celule nediferențiate. Într-un cuvânt, cancer.
Am avut o discuție decisivă cu profesorul Oproiu. Chimioterapia și razele nu intrau în dis­cuție, în cazul meu. Urma să mi se scoată in­testinul gros și o porțiune din cel subțire. Am vrut să știu când mi se va face colonoplastia, la care el m-a privit lung și mi-a spus că n-aveau din ce să-mi reconstru­iască intestinul. Adică, trebuia să mă chinui cu un anus contra naturii, până la sfârșitul zilelor mele. Mi s-a părut inacceptabil.

Ce e cancerul

Mă topeam pe picioare. În decembrie, nu mai cân­tăream decât 53-54 de kilograme, și chiar mersul prin casă devenise un efort prea mare pentru mine. Reve­lionul l-am făcut în pat, mama venise să mă ajute și mă hrănea cu lingura, ca pe un copil. Îmi adusese niș­te ceaiuri și o tinctură de spânz, de la un fitotera­peut din Galați. Le-am luat și, după două-trei săptă­mâni, am mai prins ceva putere. Când m-am simțit din nou în stare să ies din casă, m-am gândit că era timpul să mă informez, să văd și eu ce Dumnezeu e cancerul ăsta și ce se poate face cu el. Tot căutând pe internet, am ajuns din aproape în aproape, la Otto Warburg, un biochimist german, laureat al Premiului Nobel. El a definit, în 1931, celula canceroasă prin câ­teva carac­te­ristici: nu respiră oxi­gen, ci își produce energia prin procese fermentative; tră­iește în mediu acid; într-un me­diu alcalin se distruge. În con­tinuare, am citit o mulțime de studii la zi despre cancerul de colon, adu­nând mereu alte și alte infor­ma­ții. Așa am aflat că, la pacienții respectivi, s-a constatat o lipsă de calciu în țesutul co­lonului, iar cel mai bun calciu este cel de origine marină și ve­getală. Că la popu­lații precum coreenii, care au fost dintot­dea­una mari mâncători de varză, dar care nu consumă carne de ma­mi­fere și nici lac­tate, can­cerele in­testinale sunt ca și inexis­tente. Că varza, ceapa și usturoiul conțin substanțe care in­hibă proliferarea celu­lelor ma­lig­ne. Că același efect îl are me­til­sulfonilmetanul (MSM), pre­zent în legumele cru­ci­fere. Că mu­coa­­­sele - cu deose­bire cele intestinale - nu se pot reface fără gluta­mină, un aminoacid indis­pen­­sabil mușchi­lor.

Mobilizarea

Astfel înarmat cu o sume­denie de cunoștințe noi, m-am grăbit să le pun în practică. Am scos definitiv din alimen­tație lactatele și carnea roșie, am trecut pe pește o­ceanic și mi-am pro­curat alge din niște culturi experimentale. Am băut în fiecare zi suc de varză, mi-am stors și două cepe mari, iar usturoiul îl pisam și îl mâncam cu pește oceanic. Mi-am administrat MSM în doză triplă față de cea indicată pe cutie și mi-am întărit sistemul imunitar cu co­lostru. Am luat glu­tamină, am încercat yucca - vă amintiți că a fost o ase­menea modă - și tot ce pot spune este că nu mi-a făcut nici rău, dar nici bine. Nu știam aproape nimic despre Coenzima Q10. Acum știu că ea are o însem­nă­tate vitală pentru mitocondrii (micile uzine ener­getice din interiorul celulelor) și, fiindcă produc­ția proprie a organismului scade abrupt, începând de la 30 de ani, la femei, și 35 de ani, la bărbați, trebuie suplimentată zilnic, pe cale orală. Necesarul luat în considerare la data aceea era de 15-30 de miligrame pe zi, respectiv 200-300 de miligrame în cancer. Eu m-am decis imediat pentru 300 de miligrame. Zis și fă­cut. După o vreme, însă, am început să am o sen­zație ciudată. Îmi pulsa ficatul, ca și cum un pitic s-ar fi strecurat acolo și ar fi lucrat de zor, bătând cu un ciocan. M-am sfătuit cu o prietenă farmacistă. Ea mi-a explicat că se produce o dezintoxicare bruscă, din care cauză s-ar putea să am și dureri de cap. Chiar așa a și fost. Bun, mi-am spus, dacă am multe toxine acumulate în ficat, trebuie să le dau afară. Cum fac să-mi curăț ficatul? Discutând întâmplător cu fosta so­ție a unui boxer, ea mi-a vorbit des­pre metoda cla­sică, aceea cu ulei de măsline, zeamă de lămâie și sare amară. Boxerii din America Latină și din fostul bloc sovietic o folo­seau în mod obișnuit, pentru a-și goli complet colecistul, înainte de meci, ca să fie mai puțin sen­sibili la lovituri. Doamna a mai precizat că procedura trebuie apli­cată de două ori, la interval de două săp­tămâni. Așa am făcut - și m-am îngrozit de ce a ieșit din mine. To­tuși, asta a fost nimica toată față de ceea ce avea să mi se întâmple mai târziu.

MUMIO, rășina neagră din Podișul Pamir

În 2002 a venit la facultatea noastră un cetățean din Republica Moldova, care voia să ne vândă niște pastile dintr-o rășină neagră, recoltată din Podișul Pa­mir, încercând să ne convingă că ar fi extraordinară pentru sportivi: Mumio. Fiindcă eu mă ocupam atunci de lotul de fitness al ANEFS, profesorul l-a trimis la mine. În primul rând, i-am cerut o documentație. Mi-a adus o carte în limba rusă, semnată de un academician pe nume Norbekovici, din Kârgâzstan. După ce mi-a tradus-o cineva și am putut s-o citesc, am văzut acolo rezultatele unor studii care dovedeau că smoala aceea cu miros ciudat are efecte benefice într-o multitudine de afecțiuni, de la alergii, ulcer, diabet și hemoroizi, până la reumatism, osteoporoză, leucemie, diverse tipuri de cancer și altele. S-ar fi zis că e un adevărat panaceu. M-am gândit însă că nu puteam să dau altora un produs pe care nu l-am testat mai întâi eu însumi. Prin urmare, am luat prima pastilă într-o joi seara și încă una a doua zi dimineața. Vineri, pe la ora 18, eram la sală, la IDM, și mi se făcuse așa de somn, în­cât abia pu­team ține ochii deschiși. Trebuie să vă spun că, din pricina stresului cumplit din ultimii ani, a tensiunii psihice generate de gândul că viața mea se poate sfârși în orice clipă, ajunsesem să sufăr de in­som­nie cronică, abia dor­meam două-trei ore pe noap­te. Dar în seara aceea am simțit că leșin, dacă nu mă duc imediat la culcare. Acasă m-am așezat "puțin" la televizor - și dus am fost. Când m-am deșteptat, era dimi­neață. M-am uitat la ceas: zece și ceva. Întâr­zia­sem. Am făcut un duș, am băut repede o cafea și am pornit val-vârtej către IDM. Acolo, clubul gol. Îl în­treb pe recepționer ce se întâmplă. El dă din umeri și răspunde: "Nimic, domnu' Adi, așa e de obicei dumi­nica". Vă dați seama, dormisem neîntrerupt o noapte, o zi și încă o noapte. Din momentul acela, mi s-a reglat somnul.
Pentru că, fără voia mea, întrerupsesem cura, am hotărât să recuperez, adică să iau de acum înainte câte două pastile de rășină dimineața și două seara. În noaptea de luni spre marți, du­pă ora două, m-am trezit cu niște dureri înfio­rătoare în abdo­men, de parcă mi-ar fi răsucit cineva un cuțit pe dinăuntru. M-am gân­dit: "Mă duc mâine la doctor - și ce-i spun? Că am înghițit ceva ne­gru și urât, care îmi arde ma­țele?". Mi-am făcut un ceai de cimbru și mi s-au mai potolit du­re­rile, puteam să aștept dimineața fără să urlu. Pe la șase, m-am pre­gătit să merg la spi­tal, am mai băut un ceai și m-am dus la toaletă. Sur­priza a fost că, în locul unui scaun obișnuit, am elimi­nat o masă de mucozități și mai multe bucăți de carne, care aveau forma unor burice de deget. Le-am luat, le-am pus în două borcane, am turnat spirt peste ele și m-am decis să am răbdare, să văd ce se mai întâmplă. Seara am avut un scaun ase­mănător: iarăși mucilagii, iarăși bucăți de carne. În ziua următoare, m-am pre­zentat cu unul din borcane la histopatologie, cunoș­team drumul, că doar mai fu­sesem acolo. Mi-au con­fir­mat că erau fragmente din polipii mei.
Vreme de două luni, am eliminat mereu în scaun bucăți de carne, care între timp își schimbaseră di­men­siunile, erau mai mari, însă foarte subțiri. Toto­dată, aveam o senzație extraordinară de ușurare, scă­pa­sem de durerea surdă și permanentă din intestin. Când am observat că nu mai iese nimic, mi-am zis că e momentul să atac "inamicul" pe terenul lui. Unde erau tumorile? În colon. Prin urmare, încă vreo lună și ceva am făcut clisme, seară de seară, cu 5 grame de Mumio dizolvate într-un litru de apă călduță. Nu mai eliminam nimic. În 2004, am vrut să repet colo­noscopia - de astă dată cu cineva care nu mă văzuse înainte. Am primit două refuzuri, unul după altul. Cei ce se uitau în dosarul meu medical evitau să intre pe un intestin cu asemenea probleme. Atunci am azvâr­lit, pur și simplu, toate analizele și, făcând asta, am avut sentimentul că arunc la gunoi și boala. Pe urmă, m-am dus altundeva și am pretins că solicit un exa­men de rutină. Au constatat doar un aspect de colon iritabil, cu câteva mucozități. Trei ani mai târziu, deci în 2007, am avut posibilitatea să merg la o clinică ultraperformantă din Germania. La insistențele mele, mi-au garantat că aparatura lor poate depista orice formațiune, începând cu mărimea de un milimetru și jumătate. Și mi-au dat asigurări că n-au găsit nimic. Intestinul era perfect curat.

Identificarea toxinelor și stoparea lor

- Așa s-a încheiat un parcurs de zece ani. Pri­vind în urmă la teribila dvs. experiență de viață, ați tras niște concluzii care ar putea fi de folos și al­tora?

- Când ți se spune că ai cancer, prima reacție e negarea. Speri într-o confuzie, într-o eroare medicală. Urmează apoi faza revoltei. Te întrebi: "De ce eu?". Pentru ca întrebarea să fie utilă, trebuie să-i schimbi sensul: "Ce greșeli am comis eu, care m-au adus unde sunt acum?". Cancerul nu e o boală, astăzi sunt ferm convins de asta. Este o reacție disperată a organis­mului, care caută o cale de a rezista la toxinele intro­duse de noi, voluntar sau involuntar.

- Așadar, care ar fi măsurile urgente de luat?

- În primul rând, identificarea toxinelor și stopa­rea intrării lor în organism. Poate fi vorba de vapori to­xici, de exemplu mercur, eti­lenă, benzen sau de o sim­plă po­luare a mediului, de calitatea ne­corespun­ză­toare a apei, dar și de o hidratare insuficientă, care, la rândul ei, are efecte distructive. Noi avem nevoie zilnic de 35 mi­li­litri pe kilogram-corp, cea mai bună din punct de vedere fizio­lo­gic fiind apa la temperatura ca­me­rei, sorbită cu înghițituri mici. Iar dimineața, în­dată după trezire, se recomandă jumătate de litru de apă alcalină, băută nu pentru hi­dratare, ci dată pe gât dintr-o dată, tocmai ca să se ducă să spe­le toate to­xinele acumulate peste noapte. Apoi, bineînțeles, sunt de evitat substanțele nocive pe care le ingerăm odată cu hrana. Con­ser­vanții acționează la fel ca an­tibio­ticele, omoară tot ce e viu și vor face același lucru în corpul nostru. După zahăr, cel mai toxic aliment este laptele, deoarece compo­nen­ta sa proteică de bază, anume cazei­natul de calciu, nu poate fi procesată de or­ganismul uman, care nu dispune de enzimele nece­sare. Lac­tatele ar trebui excluse total din alimentație. Pare o afirmație hazardată, însă ne vom convinge de adevă­rul ei, dacă aruncăm o privire pe statistici. În Europa, cele mai mari consumatoare de lactate sunt țările nor­dice. Unde credeți că se înregistrează numă­rul maxim de cancere de colon? Evident, tot acolo. După ce am stopat toxinele, trebuie să eliberăm căile de evacuare a lor, curățind principalele organe și sis­te­me parti­cipante la procesele de excreție: ficatul și colecistul, rinichii, pielea. Curățirea nu se face con­comitent, ci pe rând, într-o anumită ordine, în funcție de priori­tățile stabilite de un terapeut. Important este și dre­najul limfatic, realizat prin masaj, fiindcă limfa trans­portă toxinele, ca și celulele canceroase. După aceea, trecem la alcalinizarea organismului pentru că, așa cum știm deja, celula malignă supraviețuiește numai într-un mediu acid. Reducem la minimum ali­mentele acidifiante, în special carnea, și luăm Mumio, Coen­zima Q10; și legumele verzi, care conțin cloro­filă, ajută la oxigenarea celulară. Când am făcut toate aces­tea, celulele canceroase încep să moară și să se elimine, strat după strat.

O schiță de meniu sănătos

- Ne-ați descris ce se petrece în planul fizic. Vor­biți-ne puțin și despre modul cum intervine psihicul în mecanismele însănătoșirii.

- Prima condiție a vindecării este ca bolnavul să și-o dorească într-adevăr. S-ar zice că oricine vrea să fie sănătos, dar nu-i așa. Să luăm exemplul unui om care trăiește într-o atmosferă tensionată acasă. Are parte zilnic de reproșuri, certuri, insulte. Dar când se îmbol­năvește, toată familia se adună în jurul lui, ca să-l îngrijească. Poate chiar fără să conștientizeze, el va refuza să renunțe la starea de boală, pentru că nu­mai datorită ei i se oferă atenție și afecțiune. A doua condiție este să descifrezi mesajul bolii - fiindcă ea vine să te învețe ceva. În cazul meu, pe lângă ali­mentația greșită, sportul de mare performanță, făcut aiurea, producea acidoză. De ce să muncească cine­va, ca să ajungă la o greutate de 130 de kilograme, că doar nu-i folosește la nimic? Asta e numai trufie. Prin urmare, modestia a fost lecția mea și trebuia să mi-o însușesc. Iar în final, după ce ai înțeles lecția și ai tras concluziile, trebuie să te desparți de boală, așa cum am făcut eu, atunci când am aruncat documentele medicale. Alegi să-i întorci spatele, o lași în urmă defi­nitiv și pornești cu toată ființa spre viitor.

- În încheiere, v-aș ruga să ne dați câteva sfaturi de nutriție. Pe scurt: cum ar trebui să arate meniul nostru zilnic?

- Ar trebui să răspundă nevoilor reale ale orga­nismului - ceea ce în prezent nu se prea întâmplă. Di­mineața, noi avem enzime specifice pentru gră­simi, organismul produce lipază, prin urmare tre­buie să mâncăm olea­gi­noase. Puneți de seara în apă două linguri de se­mințe de susan, două de in (bărbații vor în­locui inul cu dovleacul) și până la șase nuci. Dimi­neața, dați-le prin blender îm­pre­ună cu o bana­nă, un măr curățat de coajă, un kiwi, eventual niște bu­căți de ananas și papaya. Dacă adăugați la acest ames­tec două linguri de miere (pre­ferabil de ma­nă), o linguriță rasă de scorțișoară și radeți dea­supra două pă­trățele de ciocolată amăruie, ați ob­ți­nut un mic dejun prin­ciar. La prânz, avem alte enzime - protează - deci e nevoie de proteine. Ve­geta­rienii se vor orienta singuri, pentru ceilalți repet avertis­men­tul legat de lactate: re­nun­țați la ele. În schimb, oul conține tot ce este necesar construirii unui viitor organism. Creatorul n-a pus nimic to­xic acolo. Nu exagerați cu carnea, iar între pu­iul de cres­cătorie, îndopat cu hormoni, și porc, v-aș îndemna să ale­geți varianta a doua: o bucată de mușchi, nu mai mare de 110-115 gra­me - și nu cu cartofi prăjiți, ci cu o salată. Între masa de prânz și cea de seară, neapărat beți 100 ml de zeamă de varză sau borș. Seara, putem procesa carbohidrații din le­gume. Câteva pre­cizări și aici: țelina și albitura sunt bune, dar nu mai des decât o dată pe săptămână (con­țin nitrozamină, care în corpul nostru se transformă în nitriți, apoi în nitrați). Zilnic să nu vă lipsească o ceapă mică, doi căței de usturoi și 150 g de crucifere, adică varză, conopidă sau broccoli. Iar cardiacii să aibă grijă să mănânce mereu ridichi, inclusiv în sezonul rece.
În ziua de azi, din pricina chimizării, aproape că nu mai există enzime în sol. De aceea, eu recomand rășina Mumio, care conține peste 60 de enzime, un pro­cent substanțial (minimum 15%) revenind aci­dului fulvic, numit de unii autori "enzima-miracol", și mai recomand Redigest - două comprimate la prânz și două la cină - însă nu pentru digestie, ci pentru curățarea rinichilor. O colegă a fratelui meu avea o piatră de 6 cm la rinichi și trebuia operată, așa că am pus-o în legătură cu un urolog foarte bun, care vine la noi, la club. Printr-un concurs de împrejurări, operația s-a amânat cu o lună, timp în care medicul a sfătuit-o să-și regleze tranzitul intestinal. Ea a luat o doză mare de Redigest și, când i s-a repetat ecografia pentru localizarea exactă a pietrei, s-a văzut că nu mai rămăsese din ea decât un sfert. De atunci, uro­logul nostru își tratează toți pacienții cu Redigest și îi operează numai pe cei la care nu dă rezultate cura.

- S-ar spune că întâmplarea v-a dat o mână de ajutor.

- Într-adevăr. De multe ori mi s-au oferit, parcă în dar, soluții pe care nu le căutasem. De aceea și eu mă simt dator să le transmit mai departe. Ca să-i ajut pe alții să nu sufere.

Cu d-l Adrian Radu se poate lua legătura la tel. 0722/42.76.62