Ca un om care a stat multă vreme bolnav... Zăvorât îndelung, în penumbrele unei case... Se întâmplă așa, deodată: într-o bună zi, te ridici din fotoliu și te îndrepți spre fereastră. Fără să mai stai pe gânduri. Și rămâi acolo uimit, în picioare, în plină lumină, încercând parcă să îți faci curaj. Apeși anevoios pe clanță, tragi de încheieturile amorțite de mult două rânduri de geamuri largi, ce se deschid tremurând, încet, ca-ntr-un ritual...
Mie mi se taie respirația. Efectiv, văzduhul cel proaspăt care-mi invadează fața aproape mă sufocă. O simfonie copleșitoare de păsări, miresme, țipete copilărești, și vântul, vântul acela amețitor, călduț, care înfoaie oceanul de ramuri ale pomilor înalți, toate apar deodată chiar înaintea mea, printr-o simplă deschidere a ferestrei. Așa se întâmplă. Și ți se pare că este ceva prea mare, prea covârșitor, ca să poți să-i faci față, să înțelegi, să te bucuri. Ceva prea imens. Parcă te înspăimânți, privind: "Când s-a întâmplat asta? Cum este posibil?!..." Cum se poate așa, peste noapte, ca toți oamenii să fie în mânecă scurtă? Cum aleargă ei și râd zgomotos, fără nicio reținere? Cum merg pe biciclete? Atâtea mingi colorate... Parcă ieri copacul acela era desfrunzit!... Apoi, imediat, apar flori. Tot mai multe flori și culori. Prea repede! E deja primăvară, până-n slăvile cerului, și fiece lucru pe care-l privesc mă uimește, mă înspăimântă cu ființa lui, pentru că toate sunt noi, parcă abia acum născocite.
"Ce mirare că sunt!", versul ăsta-mi stăruie mereu, pășind printre minunății. Mic, singur, în mijlocul firii imense ce clocotește de viață brută, atât de plăpând și nepregătit, urmăresc timid tot ce se petrece. Iar fiece amănunt mi se pare un mare miracol. Florile, pietrele, culorile, vântul... Ați simțit vreodată asta? Că ești privilegiat să poți vedea lumea asta minunată și mare? În ce mă privește, nu contenesc să mă întreb: "Cum se poate?..." Și-mi pare că, la rându-le, lucrurile toate parcă vor să mă vadă. Să fie. Să mă uimească. Să mă privească... Apartamentul meu din București e la etajul întâi și are în fața ferestrelor niște arbori foarte înalți. E singurul loc cu ceva mai multă vegetație, între blocurile uriașe și cenușii din acea zonă a cartierului Drumul Taberei: Aleea Compozitorilor... Jos, între copaci, e un fel de... "maidan", așa îi zic eu, un pământ prăfos, cu multe denivelări, pe care se adună toți copiii ce coboară de la blocuri. Un spațiu rupt parcă din alte vremuri, unde încă se mai joacă prinsa, "nouă pietre", pac-pac", "măgărușul", miuță cu o beșică spartă, "țară, țară, vrem ostași...", adică vechile jocuri ale copilăriei mele, pe care eu însumi le-am cam uitat. Stau la fereastră, mă uit și-mi aduc aminte. Aș vrea să cobor, să mă joc și eu împreună cu ei, dar... nu mai știu... Cu lacrimi în ochi stau acolo, sus, și încerc să reînvăț.
Seara, copiii rămân mai mult timp. E primăvară, și părinții îi lasă. Până pe la ora nouă seara, ba chiar și trecut de zece, uneori. Mă bucur că n-au plecat, că încă mai sunt împreună cu mine. Se aprind încet luminile în cartier, iar maidanul se învăluie de oranjul palid al becurilor de pe alei. Se vede mingea, încă se mai poate juca. Încă mai e timp pentru asta. O imagine simplă: în noapte, un dreptunghi de pământ luminat, pe care stau copii. Nu știu de ce, dar în aceste seri de primăvară, maidanul ăsta mi se pare ceva... frumos. Într-adevăr. Ceva emoționant de frumos.
Iar diminețile, când ferestrele sunt închise, primăvara rămâne tot acolo, afară. Dar parcă mai blândă, mai poetică, ca o continuă promisiune. Îți dă voie să visezi. Din umbra casei tale, începi să te gândești la câte ai putea face cu șansa asta de a trăi încă o primăvară. Aș putea porni liber pe străzi, îmbrăcat lejer, mi-aș permite, de ce nu, chiar și o bicicletă -, aș putea să mă opresc la câte o terasă elegantă din centru, unde aș cunoaște niște oameni frumoși, cu care să vorbesc. Aș putea scrie poezii, pe care probabil nu le voi începe niciodată. Să plec undeva, departe de orașul ăsta cenușiu, într-un loc unde să-mi găsesc puțină liniște... Măcar pentru câteva zile. Sau chiar să mă îndrăgostesc... puțin, poate. Toate-mi sunt în putință în acele dimineți cu soare. M-aș putea ridica chiar acum să pornesc.
Însă chiar dacă nimic din toate astea nu se va întâmpla, chiar dacă voi rămâne tot aici, în spatele unei ferestre anonime, totuși visarea e uneori mai plăcută chiar decât împlinirea. Te scutește de dezamăgiri sau detalii care strică povestea. Fiindcă doar în acele clipe simți că, într-adevăr, poți face CE VREI, fără opreliști, o forță lăuntrică ce intră în tine printr-o magie a unei lumini vindecătoare. Lumina!... Lumina asta nouă și vie a primăverii, ce pătrunde în toată ființa ta, până în ultima celulă, ce-ți dă puteri mai mari decât orice medicament sau euforizant de pe pământ. Fie și numai pentru câteva clipe. Pe urmă, o tristețe tandră te cuprinde. Și parcă ai vrea să adormi zâmbind.
Așa că, pentru mine, primăvara vine mereu prea repede și rămâne, adesea, doar o promisiune dintr-o fereastră. O uimire. Un dreptunghi de pământ luminat, cu copii.... Dorul, visarea către ceva... Fericirea trecută a unei lumini. Și eu, an după an, tot mai singur.