O sălbatică
- Biografia ta artistică începe cu o surpriză: te-ai născut și ai copilărit în Ieud, unul din cele mai vechi sate din Maramureș. Cum poți ajunge, dintr-o curte țărănească din nordul țării, actriță în București?
- Este partea cea mai sănătoasă și nealterată din mine. Am crescut cu "Lăudăm pe Iisus", în loc de "bună ziua" (căci așa se salută în zonă), după care se răspunde "În veci Amin". Mâncam din blide de lut, umblam în opinci, spălam rufele la râu, ziceam înainte și după masă o rugăciune de mulțumire, jucam Viflaimul, ne duceam în procesiune la Mânăstirea Rohia, an de an, de Sfântă Mărie, iar când veneam de-acolo în București, pentru școală, nu înțelegeam nimic, mă simțeam dezrădăcinată.
- Te-au încurajat părinții în alegerile tale sau ai fost un copil rebel?
- Rebel este puțin spus. Am fost o bombă atomică, independentă total, încăpățânată la maximum, genul acela de copil pe care nu și-l dorește niciun părinte. Nu am cerut niciodată sfaturi. Mi-am urmat propria intuiție. Slavă Domnului că nu am prea dat greș. Părinții mei nu au știut că eu scriu și public, nu au știut că am dat la Teatru, au aflat după. Nu i-am implicat nici în viața mea personală, nici în cea profesională la nivel decizional. I-am pus mereu în fața faptului împlinit. O sălbatică!
Copilul divin
- Ai debutat în literatură la șaisprezece ani, cu "Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani". Cum s-a declanșat în copilul ce erai nevoia de a scrie?
- La cincisprezece ani am început să scriu. Mergeam la cenacluri literare, scriam în presă (deși eram doar la liceu), pentru pagina "Dictatura adolescenților" a ziarului Tineretul Liber și la revista Salut. Proză am așternut pe hârtie în noaptea de Revelion a lui 1993, când l-am așteptat pe un băiat de la mine din sat să vină la București și să petrecem împreună. Îmi dăduse jumătate din eșarfa pe care o purta la gât, ca promisiune, o eșarfă care apare și pe coperta primei cărți. Am așteptat toată noaptea, până ce s-a crăpat de ziuă. N-a venit. În tot acest timp, i-am scris. Băiatul a ajuns astăzi un pictor contemporan celebru. Despre Gorzo e vorba. Suntem din același sat, am alergat pe aceleași dealuri, am cântat aceleași colinde și am împărțit visul îndrăgostelii platonice din adolescență. A fost prima lecție despre seriozitatea bărbaților.
- Totuși, cariera ta literară a beneficiat de sprijinul unor oameni cât se poate de serioși: Constantin Sorescu, regretații Radu G. Țeposu, George Pruteanu...
- Cenaclurile literare unde am fost foarte activă au fost cele conduse de Moțu Pittiș și de profesorul Tudor Opriș. Constantin Sorescu a fost primul meu editor, omul care a văzut în mine ceva. George Pruteanu mi-a pus eticheta într-o cronică pe care mi-a scris-o la cartea de debut și m-a botezat "un fel de pui de Cioran în fustă lungă și neagră". Radu G. Țeposu a fost directorul revistei "Cuvântul", unde scriam, și editorul celui de-al doilea volum pe care l-am publicat, "Dogmatica fericirii", dar și al celui de-al treilea, "Disperarea de a fi".
- Între timp, numărul cărților tale a ajuns la opt și-ar fi crescut în continuare, dacă nu ți-ar fi ieșit o nouă iubire în drum: teatrul, mai precis dramatizarea unor texte literare. Povestește-ne despre acest moment.
- Citesc foarte mult, mă opresc la unele dintre cărțile citite și încerc să le povestesc prin spectacole. Așa s-a întâmplat și cu "Copilul divin", un text care mi-a plăcut foarte mult și care a făcut posibilă întâlnirea mea cu autorul lui, celebrul scriitor francez Pascal Bruckner, care a venit la premiera spectacolului, să vadă ce minunăție am construit pe baza romanului său. Atât de mult i-a plăcut, încât mi-a propus să facem o companie de teatru independent. Am botezat-o D'AYA și anul acesta face cincisprezece ani de când există. Pascal Bruckner nu este numai un gir sau președintele onorific al acestei povești, ci se implică activ în toate proiectele pe care le fac și este alături de mine în tot demersul meu.
- Cum l-ai convins, totuși, să fondeze, alături de foarte tânăra care erai pe-atunci, prima companie de teatru independent din România?
- Nu eu l-am convins pe Pascal, Pascal m-a convins pe mine, povestindu-mi cum stă treaba cu teatrul independent în Franța. În 1999, când noi demaram această poveste, teatrul independent în România era considerat o impostură. Nici astăzi lupta nu este câștigată, dar s-au schimbat mult lucrurile și se câștigă teren, pentru că montările din teatrul independent au devenit necesare.
- De ce este nevoie de teatru independent în România?
- Teatrul independent trebuie susținut și încurajat, pentru că el asigură viitorul sănătos al artei dramatice. Competiția reală se produce în privat, nu în sistemul de stat. În privat trebuie necondiționat să fii bun, ești obligat să îți dorești să faci performanță, să fii remarcat, pentru că acolo totul ține de tine, nu ai o instituție în spate care să te vândă. Te vinzi singur, prin propria ta valoare.
Fantomele lui Eliade
- La 37 de ani, ești în linia întâi a regizorilor de teatru din România. Lucrezi cu actori tineri, dar și cu greii scenei, precum Oana Pellea, Florin Zamfirescu, Marian Râlea, Maia Morgenstern și atâția alții. A ridicat, vreodată, tinerețea ta vreo sprânceană de "suspiciune" din partea acestor mari actori?
- Fiecare întâlnire cu un actor cu experiență este un act de smerenie și de recunoștință. Am șansa să învăț ceea ce nu știu și să dăruiesc ceea ce am învățat. Ca regizor, dacă știi ce ai de făcut, dacă îți este clar ceea ce vrei de la un actor, nu are importanță câtă experiență ai, căci îi câștigi imediat încrederea. În plus, îi iubesc atât de mult pe actori și încerc să îi fac să simtă asta, încât relația suflet-suflet este dincolo de experiență sau vârstă.
- "Maitreyi", spectacolul tău inspirat de celebra carte a lui Mircea Eliade, se joacă cu casa închisă. Pe lângă fascinația pentru marele scriitor, se pare că te seduce și India, țara în care se desfășoară povestea de dragoste a cărții.
- Eliade și India sunt pasiuni din liceu. De la adolescenta care își dădea întâlnire cu fantomele lui Eliade pe str. Mântuleasa, la "India secretă", a lui Paul Brunton, pe care ajunsesem să o știu pe dinafară și să trăiesc în ea, la tehnicile yoga, testate în direct, sau la experimentele de alchimie, natura mea creativă s-a vărsat peste toată realitatea mea și am crescut în fantasmă, mult mai mult decât în real. Am coexistat în povești imaginare, pe care mi le desenam în detaliu. India a existat neîntrerupt în viața mea fantastică, până în 2002, când am ajuns acolo real, cu turneul pentru "Copilul divin". Apoi, în 2004, am revenit cu "Scaunele", după Eugen Ionescu. Am stat în total patru luni, am călătorit în opt orașe și am atins cu sufletul ceea ce îmi imaginasem cu mintea.
- În cartea ta, "Ce ne spunem când nu ne vorbim", atingi și zona sensibilă a credinței în Dumnezeu. E o moștenire din Ieudul copilăriei?
- Credința nu stă în suma crucilor pe care le faci într-o zi. Am o relație specială cu Dumnezeu și tocmai pentru că este așa, am și îndoieli. În adolescență, l-am avut duhovnic pe Părintele Sofian, de la Mânăstirea Antim. Timp de cincisprezece ani, după ce a trecut la cele veșnice, am orbecăit. De patru ani, mi-am întâlnit un nou duhovnic, pe Părintele Varsanufie de la Pătrunsa, o mânăstire în vârful Munților Buila, unde nu calcă mașina, trebuie să urci la pas cam o oră, și unde ajungi doar dacă ai nevoie cu adevărat. Tot acolo îl am și pe Părintele Valerian, care mă călăuzește. E drumul iubirii care se învață cu răbdare și credință nesfârșite.
- Personajele din "Ce ne spunem când nu ne vorbim", Floarea-soarelui și Zmeul albastru, au, printre altele, halucinante conversații despre dragoste. Sunt inspirate din minunata poveste de iubire dintre tine și soțul tău, actorul Gabriel Fătu?
- Cărțile mele sunt inspirate din ceea ce trăiesc. Pornesc de la realitate și mă salvez în fantasmă.
- Puternică, nonconformistă, de succes... Cum poate fi cucerită o femeie ca tine?
- Mă fascinează oamenii care sunt în permanentă căutare de sine, în permanentă căutare de Dumnezeu, oamenii care sunt onești, demni, oamenii care nu-și vând sufletul, care știu să te privească în ochi, să asculte, care nu știu să obosească, care se minunează, care rămân uimiți, care se bucură, care visează, care n-au limite, care n-au prejudecăți... pe scurt, oamenii care (se) dăruiesc și sunt copii.
- Ce proiecte ai pe masa de lucru în primăvara asta care s-a dezlănțuit așa de năvalnic?
- Lucrez la unul dintre cele mai frumoase texte pe care le-am citit vreodată, o poveste-basm, "Mecanica inimii", cu o distribuție ideală: Maia Morgenstern, Marian Râlea, Marius Manole, Medeea Marinescu și Vlad Zamfirescu/George Remeș. Un spectacol care va avea premiera pe la începutul lui mai, la Teatrul Bulandra, și care se va bucura de prezența autorului, Mathias Malzieu. Este genul acela de text care-ți umple sufletul de bucurie.
- O ultimă întrebare, mai degrabă o curiozitate personală: de ce Chris?
- Pentru că părinții mei au vrut un băiat și așa trebuia să îl cheme.
Foto: CĂTĂLINA FLĂMÂNZEANU (5)