Cuvintele mele de om simplu sunt sărace în a vă aduce noi elogii, în schimb, vă pot spune că mi-ați luminat cu adevărat mintea și sufletul cu ceea ce ne dăruiți săptămână de săptămână, în mod special ajutorul dvs. de a ne cunoaște istoria reală a țării și neamului. Faceți un lucru deosebit pentru care știu că vă iubește și respectă foarte multă lume. Dumnezeu să vă dea putere pe mai departe, s-o țineți tot așa. Nu știu dacă o să publicați scrisoarea mea sau la ce rubrică o veți încadra, dar tare am simțit nevoia de a vă spune și eu oful meu de româncă ce nu se dezice niciodată de ceea ce este și nu va renunța niciodată la cetățenia română oriunde ar trăi. Mă număr printre româncele, spun unii, norocoase, deoarece am avut șansa a mă căsători într-o țară civilizată, ca Germania. Nu am dorit asta niciodată, ca femeie tânără, nu asta am visat, deoarece aveam un serviciu sigur, de bugetară, și o casă moștenită de la părinți, dar totuși s-a întâmplat să plec. În urmă cu 15 ani româncele erau la mare căutare, dorite cu ardoare de către nemți, mai ales catalogate ca harnice, familiste și bune gospodine, atuuri pentru care li se aprindeau călcâiele, cum se spune, dar și nouă pentru seriozitatea și stabilitatea pe care ne-o ofereau bărbații germani. Ca să fiu sinceră, trebuie să adaug asta. Dar străinătatea, după cum se știe și mulți o recunosc, nu este ușoară, greaua adaptare la o cu totul altă lume, altă cultură, te poate marca, mai ales la vârsta de 45 de ani. Timpul încearcă să rezolve toate astea, dar "nodul din gât" la cuvântul ACASĂ nu va dispărea niciodată. În acești ani, pentru că soțul meu era mereu mândru cu mine între nemții lui, m-am străduit cât am putut să rămân acea româncă apreciată și lăudată, dar din păcate, în ultima vreme, imaginea noastră s-a schimbat. Poate ceea ce vă spun știți, sunteți informați. Compatrioții noștri mulți au venit pentru muncă, dar foarte mulți au venit pentru lucruri ce nu ne aduc cinste. Pe unde am călătorit cu soțul meu, prin marile orașe ale Europei, am fost atenționați de către ghizi să ne ferim de români, că ei sunt hoți și ne jefuiesc. La jurnalele de seară, nemții ne prezintă ca pe ultimii oameni, toți hoți, tâlhari și spărgători, accentuând mereu că nu trebuiau să ne primească în Uniunea Europeană. Credeți-mă, nu am spațiu în revista dvs. pentru a vă spune despre tot ce se arată la televizor și în presă cu conaționalii noștri care nu au nici cele mai elementare noțiuni de educație, căci de cultură nici nu poate fi vorba.
Oare poate să-mi spună cineva cum am ajuns așa? Efectiv suntem tratați ca o rasă inferioară și, câteodată, au dreptate. Suntem băgați toți în aceeași oală, nu se face nici o deosebire între noi și țigani. Anul trecut, în mai, am fost în Istria (Croația), la mare. Una din excursiile ce s-au făcut, de o zi, cu autocarul a fost la Veneția. D-na ghid, cât am fost pe teritoriul Croației, ne-a prezentat câte ceva despre țara ei, apoi, apropiindu-ne de Veneția, ne-a spus, printre altele: "Ce păcat că țări civilizate din UE au luat și țări ca România, cu mentalitatea lor de țigani, că în Italia sunt 4 milioane de români cerșetori și hoți". Martor la așa afirmații a fost un autocar plin de nemți. Mulți știau de unde sunt și m-am simțit groaznic de umilită. Când soțul meu mi-a promis că va vorbi cu ea la întoarcere la hotel, pentru a o întreba de unde își ia aceste informații și dacă cunoaște aceste lucruri personal, am fost tare bucuroasă, doream o satisfacție. Nu a fost să fie, căci "nedoamna" a coborât mai repede din autocar. Tot restul concediului m-am simțit ca o ciumată. Nu voi uita niciodată Croația și niciodată nu voi mai călători acolo. Chiar am ajuns să ne plecăm capul în fața oricui are chef să ne denigreze? Sunt sigură că românii noștri nu vorbesc așa despre alte popoare. De ce s-a ajuns aici? Aș vrea un răspuns. Oare suntem chiar așa de scufundați în mocirlă? Ne mai ajută cineva să ne spălăm rușinea? Sunt întrebări ce ni le punem tot mai des, când ne întâlnim românii între noi, cu diferite ocazii. Unii se plâng că nici de lucru nu mai găsesc din cauza originii lor. Oare greșesc în afirmațiile mele? Judecați-mă, dar cred că sunteți de acord că nu merităm soarta asta. Țara noastră nu a fost niciodată mai denigrată și hulită de cei din jurul nostru ca acum și mă doare când se vorbește așa de urât despre ea. Merităm asta?
Vă rog să-mi iertați exprimările, poate prea directe, dar mă doare ce spun. Revin cu mulțumiri pentru ceea ce ne dăruiți, și ne bucurați sufletele. Pentru mine rămâneți unici, de-ar fi mulți ca voi! Vă iubesc și-mi iubesc nespus de mult țara, cu bune, cu rele!
O abonată din Stuttgart