Când cerurile se deschid

Cristian Curte
Săptămâna în care suntem e atât de aproape de Înviere, încât Biserica o nu­mește "luminată".

Neamul nostru ro­mâ­­nesc, neam născut pe cruce și cres­cut la fo­cul iubirii creș­tine, are o tra­di­ție străveche, care spune că cine moare acum ajunge direct în rai. Da, în aceste șapte zile de du­pă Înviere, iadul are porțile închise. Brațele lui nu-i pot atin­ge pe cei care mor. Nu e nicio supersti­ție în aceste cuvinte, pentru că plecarea din această lume nu e la întâm­plare. Dom­­nul nu-și lasă copiii în voia hazar­dului. Tradiția noas­tră spune că dacă mori în zilele luminate de biruința În­vie­rii, înseamnă că L-ai iubit pe Dum­ne­­zeu, iar El ți-a întors acestă iubire, pri­min­du-te în rai. Sunt multe feluri de iu­biri, și dacă El alege să-L întâlnești în acest răstimp, atunci în­seamnă că ele au dat rod și te-au dus în brațele Lui.
Da, aceste șapte zile sunt binecu­vân­tate. Ridicarea din morți a Dom­nu­lui nostru le-a curățat de tină, le-a pri­me­nit și înnoit, alungând din ele tot ră­ul, toată vrajba, toate necazurile, toate gândurile rele. Duse sunt durerile și ne­cazurile, lăsat în urmă e și veacul cu ale lui nepu­tințe și spai­me. Până și moartea e moar­tă acum, lipsită de vlagă, arun­ca­tă în­tr-un colț. Lumina iese prin fie­care gră­unte al pământului. Învierea a curs peste întreaga fire, a spălat-o de toa­te păcatele și a lăsat-o albă și fru­moa­să, ca o fecioa­ră. Dacă nu știi că Hristos e viu, ple­cat din mormânt, ple­cat cu totul, fără putin­ță de a se mai în­toarce vreodată, fii cu luare aminte la zidirea lui Dumnezeu, și o să vezi că dos­pește de fericire. Paștele e primă­va­ra credinței noastre, e anotim­pul nădej­dilor și al bucuriei, e clipa care se o­preș­­te în loc, pentru a se preface în veș­nicie mântuită.
Sunt zilele în care ne vedem mai des unii cu alții, stăm mai mult îm­pre­ună, zile în care nimeni nu e singur, în care fa­miliile stau strânse roată în jurul me­sei, căci creștinismul e un ospăț care în­cepe de aici și se termină în tinda ră­co­roasă a raiului. E atâta bucurie, încât Bi­serica a oprit postul cu strășnicie. Cum să-L privești pe Mântui­torul În­vi­at și să nu guști din toate bucatele lăsate pe pământ? Cum să nu se bucure și tru­pul, împreună cu sufletul?
Și nu fără un rost adânc se încheie această săptămână cu Duminica To­mii. El, apostolul necredincios, care nu a fost cu ceilalți, atunci când Iisus a in­trat, du­pă Înviere, prin ușile încuiate, el ne va lecui pentru totdeauna de îndo­ieli. Dacă mai ai inima strânsă de în­trebări, dacă săptămâna luminată nu te-a dumirit cu totul, atunci poți să-L întrebi pe Hristos, împreună cu Toma - unde e semnul cu­ielor, unde sunt ur­mele rănilor? El a fost curajos și foarte credincios în necredința sa și a întrebat. A cerut nu numai să va­dă trupul, ci și să-l pipăie. Nu a vrut doar să-și vadă învăță­torul, pen­tru că ochiul se învăluie uneori cu fantasme. Nu. A vrut să-și așe­­ze degetul în semnul cuielor, ca să știe că Hristos s-a ri­dicat din morți ca un om întreg, și nu ca o nă­lucă.
Un gest puternic și curajos, care spul­­beră toate îndoie­li­le legate de În­vie­rea lui Hristos, care limpezește min­țile pen­tru care ridicarea din mor­mânt este prea greu de pă­truns. Toma a cu­nos­cut rănile răstignirii. Ca să știm cu to­ții, ca și el, ca și ceilalți apos­toli, că Hris­tos a Înviat, cu trup cu tot, ca un Dum­nezeu și om adevărat!