Florile de cireș

Redactia
Când mă gândesc la el, îmi vine mereu în min­te felul în care știa să privească pe geam.

Liniștit, calm, cu toată primăvara în­ti­părită în ochii lui, până la cele mai mici frunze și fire de iarbă abia ieșite, stătea de ceva vreme nemiș­cat, în fața mea, în rapidul care ne ducea de la Bucu­rești la Baia Mare. Cu brațele împreunate, picior pes­te picior, cu o eșarfă în dungi care-i acoperea gâtul, ig­no­rând oamenii care intrau și ieșeau din compar­timent și desele opriri ale trenului, Andrei tăcea.
Când extrem de îngândurată, când agitată de pre­zența lui, îi căutam cu orice preț atenția și privirea: o sticlă de apă scăpată din mâini aproape neinten­ționat, rostogolită pe culoarul dintre scaune, exact cât să-i atin­gă piciorul, schimburi de replici cu ceilalți pasa­geri din compartiment, doar-doar îi voi smulge un gest, reviste împăturite și aruncate pe scaunul gol de lângă el, râsul meu uneori exagerat de colorat, toate îl făceau să ră­mâ­nă indiferent. O indiferență pe care nu o mai întâlnisem până atunci la niciun bărbat, un amestec de mister și se­rio­zitate, de profunzime și tris­tețe, care mă făceau să îl plac, deși nu-i cunoșteam nici măcar vocea. La fiecare mișcare de-a lui, fie că își aranja eșarfa căzută prea mult pe umăr, fie că res­pira poate mai adânc sau mai zgomotos câteodată, simțeam cum nu mai aveam as­tâmpăr, de parcă îmi atingea sufletul cu fiecare mic gest pe care îl făcea.
Îmi adunasem cu greu curajul să intru în vorbă cu el, după multe ore de mers prin câmpuri întinse, peste care se așezase deja primăvara. Mi-am ales cât mai bine cuvintele, le-am repetat în gând de sute de ori și, de parcă ne cunoșteam de niște ani buni, nu de doar câteva ore, am început, într-un timp, să-i vor­besc des­pre mine. "Îmi plac florile de cireș", i-am spus, în timp ce el privea în continuare pe fereastră. "Îmi plac florile de cireș și mi se par cele mai po­trivite flori pe care ai putea să i le dăruiești unei fe­mei", mi-am în­ceput eu discursul.
Ca orice om trecut prin adolescență, avusesem câ­te­va relații pasagere de liceu, alte câteva relații mai se­rioase, în facultate, dar, de fiecare dată, totul se ter­mi­nase prost. Nepotrivire de caracter, drumuri și căutări diferite în viață, câteva dezamăgiri sau poate doar nai­vi­tatea vârstei, indiferent care era motivul, nu avu­se­sem încă până atunci o relație care să mă împlinească cu adevărat, pentru că, mai devreme sau mai târziu, totul se termina. I-am povestit cu amănun­te minciunile din viața mea, cele câteva relații pe care le avusesem de-a lungul timpului, i-am vorbit despre bărbații care plecaseră de lângă mine prea intimidați de curajul de care dădeam dovadă sau de momentele în care mi-a fost atât de frică de eșec, încât am ales să plec eu mai întâi din viața unor oameni. "Când vine vor­ba de dra­goste", i-am spus într-un final, "mie mi-e frică."
Eram deja în dealurile Transilvaniei și pentru prima dată el mă privea în ochi. De parcă de abia atunci ne cunoșteam și ne vedeam pentru prima dată, de parcă se trezise la viață în acea secundă în care privirile noastre s-au intersectat, iar eu, tot în acel moment, începusem să respir, să simt și să trăiesc și nu-mi puteam imagina cum existasem atâta timp fără aer și mai ales fără el. Am simțit cum într-o clipă mi-a auzit toate cuvintele pe care nu le rostisem nicio­dată, iar eu l-am văzut așa cum nimeni nu îl mai văzuse până atunci.
"Eu sunt Andrei", mi-a spus. "Și dacă mă lași, aș vrea cândva să îți arăt că iubirea poate să învingă orice, chiar și cea mai mare frică din lume". Am aflat, în orele următoare, că se îndrepta, de fapt, către Buda­pesta. Singur la părinți, divorțat de câțiva ani, lu­ase decizia să părăsească țara, dezamăgit de lucru­rile pe alocuri cumplite care i se întâmplaseră în via­ță - o po­veste de dragoste frumoasă la început, dar tris­tă spre fi­nal, umbrită de plecarea soției lui, care nu își dorea copii, amintirea unor părinți dobo­râți prea devreme de boli neiertătoare, singura mă­­tușă rămasă în viață un­de­va într-un sat din Mol­do­va și câțiva oameni care în­cer­caseră doar să profite de bunătatea lui, erau sin­gu­rele lucruri pe care le lăsa în urmă. Ascultându-l, mi se părea că ne potrivim în ce­le mai mici detalii, că ne era scris să ne întâlnim, că trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu, să ne vin­decăm unul pe altul.
Îi simțeam tristețile de parcă erau ale mele, înce­peam să-l înțeleg pe deplin și pe măsură ce trenul tăia dealurile, îi cunoșteam privirile și tăcerea. Îi simțeam mâinile cu care mă strângea în brațe și bu­zele fier­binți cu care mă săruta pe frun­te, la intervale regulate, ca o asi­gurare că totul urma să fie bine în viețile noas­tre. Îi șop­team să nu plece din țară, să mai stea măcar câteva luni, să nu se grăbească, să nu lase în urmă chiar tot, toc­mai acum când ne întâlniserăm, îi adu­ceam argu­mente pentru care orice zi în plus petrecută în Ro­mânia era pentru el o realizare, fiindcă mi-era mult prea frică, de fapt, să îi spun că eu pot fi cel mai bun motiv pentru care să rămână. Ne-am ținut de mâ­nă până la intrarea în Cluj, când am adormit pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, până am început să trăim la unison, în același ritm.
Când m-am trezit, aproape de Dej, comparti­men­tul era gol. Andrei nu mai era lângă mine, iar afară se lăsase deja seara. L-am așteptat minute bune, cre­zând că a ieșit pe culoar să ia o gură de aer, că poate a sim­țit ne­voia de o cafea și își petrece timpul la vagonul restaurant sau poate e prins într-o discuție cu un alt pasager. După aproape o oră de așteptări, am pornit în că­utarea lui, de la un capăt la altul al trenului, tre­când prin toate cele 17 vagoane. Am deschis fiecare ușă, fiecare cușetă, întâmpinată de fie­ca­re dată de aceleași priviri mirate ale pasagerilor, aș­tep­tându-mă să îl găsesc la un moment dat, poate dacă nu în pri­mul vagon, măcar în al doilea, sau în al treilea sau în ultimul, uitându-se la primăvara de dincolo de geam. La întoarcerea în compartiment, i-am găsit ba­ga­jul, un geamantan gri, pus deasupra locului în ca­re stătuse el. Mi se părea de-a dreptul stupid, sau iro­­nic, sau dureros de trist, ca o glumă cu adevărat proas­tă. Ca o repetiție a unei piese de teatru pe care, oricum, ai mai văzut-o de nenumărate ori, pe care o știi pe de rost și care se termină de fiecare dată la fel de prost.
Drumul până la Baia Mare mi s-a părut un chin. Priveam locul gol din fața mea, de unde cu câteva ore înainte mă privea el, și încercam să rememorez fie­care cuvânt pe care îl rostise, orice nume și fiecare loc prin care trecuse la un moment dat în viața lui, nu­me de hoteluri la care dormise în treacăt sau unde își petre­cu­se vacanțele sau persoane care puteau re­prezenta un in­diciu, ca să îi aflu măcar numele de fa­milie, fiindcă nu apucasem să facem schimb de numere de telefon. În apro­piere de destinație, mi-am făcut curaj și i-am des­fă­cut bagajul: cămăși frumos aran­jate, câteva perechi de pantaloni, alte câteva hai­ne, un parfum și cosmetice care să-i ajungă pentru un voiaj de câteva săptămâni, dar nimic personal, niciun act, nicio agendă, niciun in­diciu care să mă ducă mai aproape de el. Simțeam că am fi putut să mergem împreună până la capătul lumii și acum, cu atât mai mult, aș fi mers după el, să îl caut și să îl întreb măcar de ce a plecat, de ce a plecat așa, în­tr-un fel atât de laș, de stupid, după toate vorbele spu­se, de ce i-a fost frică. Am coborât în Baia Mare, cărând după mine și bagajul lui și am luat primul tren înapoi spre Brașov. Știam doar numele unui hotel din centru, unde stătuse cu două nopți înainte. Ca un ade­vărat detectiv, am aflat cu ușurință motivele vizitei lui în Brașov, ca invitat la o conferință despre publi­citatea în mediul online, am obținut chiar camera în care dormise, cu gândul că poate, poate, lăsase în urmă vreo hârtie aruncată la gunoi, pe care să fi scris un număr de telefon sau o adresă care să mă ghideze pe noul meu traseu. Însă totul era alb, imaculat, iar prezența lui acolo cu câteva zile în urmă nu lăsase nicio urmă. N-am dormit deloc în acea noapte, gân­dindu-mă doar la motivele pen­tru care plecase, la toată întâl­nirea noastră din tren, și ceva nu se lega deloc în mintea mea. L-am căutat ore în șir pe Internet, cu gândul că poate voi găsi, pe una din rețelele de socializare, un in­­diciu despre fir­ma la care lucra, un detaliu des­pre viața lui personală. De ce cobo­râse din tren dacă urma să călă­to­rească tocmai până în Ungaria, de ce plecase fără ca măcar să își ia la revedere, câte din toate spu­sele lui erau, de fapt, adevărate și câte erau doar po­vești și minciuni? Și de ce își lăsase bagajul? Era un semn, un mesaj ascuns pentru mine, îl lăsase inten­țio­nat sau îl uitase? Ce motive ai să cobori, pur și simplu, din tren, fără bagaj, într-o stație oarecare? Pățise ceva, fusese atacat, rănit, obligat poate de cineva necunoscut să coboare din tren? Și ce te faci, până la urmă, cu ceea ce simți, când vezi un om pentru doar câteva ore, dar știi cu tărie din prima că el este omul pe care l-ai așteptat atâția ani să apară în viața ta? Aflasem că îl cheamă Andrei Co­man și ști­am și numele compa­niei care organizase conferin­ța, ceea ce deja îmi oferea puțin mai multe piste pen­tru a doua zi. Am reușit, cu niște telefoane date, să gă­sesc agen­ția de publicitate la care lucra și am plecat spre București, direct la locul lui de muncă. Cele câ­teva informații noi nu mă ajutau foarte mult, fiindcă toți foștii lui colegi știau că Andrei trebuia să fi ajuns deja în Ungaria. Nimeni nu avea numărul lui de tele­fon, pentru că își semnase demisia cu câteva săptă­mâni în urmă, iar la plecare, își predase telefonul din partea firmei. I-am găsit profilul pe o rețea de so­cia­li­zare, cu ajutorul colegilor lui, și i-am trimis un me­saj, apoi am așteptat. După trei zile de tăcere, în care nu a venit niciun răspuns, am plecat spre Moldova, înspre Bacău, unde aflasem că trăia mătușa lui, sin­gura rudă rămasă în viață, cărând după mine același bagaj. Ca și ceilalți, și ea aș­tepta ca Andrei să o sune după instalarea lui în Un­ga­ria, oferindu-mi aceeași poveste, cu divorțul lui dureros și cu toate celelalte de­talii pe care le mai au­zi­sem o dată de la el. Se con­firma că totul era ade­vărat, că Andrei spusese ade­vă­rul, că nu mințise nicio se­cun­dă, ceea ce mă făcea să îl caut cu o și mai mare dispe­rare. Neștiind încotro să mă îndrept, am plecat spre Budapesta, dar la hote­lul la care avea rezervare nu mai ajunsese niciodată. Cu ultimii bani m-am în­tors acasă, cărând după mine un geamantan plin cu cămăși bărbă­tești și o dezamă­gi­re mare, că viața une­ori îți scoate în cale astfel de mo­mente, din care nici măcar nu știi ce ar trebui să în­țelegi, pe care nu știi dacă să le iei ca pe niște în­vă­ță­minte din care să rămâi cu ceva, sau ca pe niște în­tâm­plări pe care să le lași să treacă, pur și simplu, pe lângă tine.
La intrarea în blocul în care locuiam de ceva timp în București, pe o bancă, cu niște crengi de cireș în mână, mă aștepta Andrei. În timp ce eu ațipisem în tren, văzând pe geam un cireș înflorit, coborâse într-o haltă oarecare, vrând să-mi facă o surpriză, fiindcă știa că nu va mai ajunge niciodată în Budapesta. Dar trenul plecase, iar el, fără bagaje, rămăsese doar cu hai­nele pe care le avea și cu câteva acte. În ultima săp­tămână, pornind înapoi pe firul vieții mele, mă că­utase prin toate locurile despre care îi povestisem în că­lătoria noas­tră și care îmi marcaseră viața: la Bra­șov, la Me­diaș, în satul bunicilor mei, la Baia Mare și, într-un fi­nal, la locul de muncă, de unde aflase adresa mea din Bucu­rești. Trecuse prin niște peripeții unele mai amu­zan­te, altele de-a dreptul ciudate, dar nu voia să re­nun­țe, fiindcă simțise și el, în exact acel moment în care pri­virile noastre s-au intersectat, că ne e scris să fim împreună. Își pierduse telefonul, îi fura­se­ră banii dintr-un autocar cu care mergea înspre Baia Mare și, o da­tă la două zile, căuta cu disperare un alt și un alt ci­reș din care să rupă câteva crenguțe, fiindcă florile se tot ofileau, sperând din clipă în clipă că ne vom reîntâlni.
De atunci nu ne-am mai despărțit nicio clipă. Ne-am mutat împreună în acea noapte, ne-am căsă­torit după câteva luni și ne-am convins amândoi că ni­mic în viață nu este întâmplător, că iubirea ade­vă­ra­tă, dacă știi să o primești, dacă ești dispus într-ade­văr să mergi după ea până la capătul lumii, învinge tot, până și cea mai mare frică.
IRINA NECULA