JIMI "EL" LACO - "La Nightlosers, ne distrăm la fel de bine ca acum 20 de ani"

I-am văzut pe Nightlosers la unul din primele lor concerte bucureștene, când veniseră aici ca noua senzație de la Cluj.

Sub arcadele de cărămidă ale clubului unde cântau răzbătea o veselie pe care ara­reori o auzi la vreun concert de rock. Dar, ce-i drept, cine mai auzise așa ceva, ca în mijlocul unei piese americane, să pornești o sârbă la vioară, în chiuiturile publicului? Au trecut exact 20 de ani de atunci, timp în care au cântat pe scene mari, în fața a zeci de mii de oameni, în baruri obscure, la nunți, au avut succes în străinătate, au lansat discuri, iar Nightlosers continuă să se distreze ca la început. Liderul trupei, Hanno Höfer, a fost invitat în paginile revistei noastre în numeroase rânduri. De data asta vi-l prezentăm pe virtuozul formației, cel ce cântă senzațional la chitară și ridică spectatorii de pe scaune când pune mâna pe vioară: Jimi "El" Laco.

Corul bisericii, nunți și concerte rock

Jimi a copilărit într-o veche casă din centrul Clu­ju­lui, în care locuiește și acum. Toată ziua era la joa­că, cu ceilalți copii, fie în parcul de la capătul străzii, fie la liceul din apropiere, ce avea te­renuri de fotbal și de baschet. În timp ce bătea mingea, ciulea urechi­le la sunetele de orgă ce răzbăteau din biserica de lângă liceu. Mu­zica se face simțită încă din pri­mele sale amintiri și, cu o ase­menea familie, nici nu s-ar fi putut altfel: "Tata venea din Co­jocna, un sat de lângă Cluj, celebru prin anii '50, pentru că trăiau mulți mu­zi­canți buni acolo. Lako Ioan sau Ianoș, ju­mătate ma­ghiar, ju­mătate ți­gan. Și mama, Irina, tot din fa­milie de muzicanți era, din sa­tul Aghireș, în care îmi petre­ceam vacanțele de vară când eram mic. Seara, în curtea casei, se adunau unchii, verii, prietenii și ve­cinii lor și începeau să cânte, din pură plăcere. Pentru mine era o mare bucurie să-i văd cum apar, unul câte unul, la braț cu braciul, vi­oara sau cu con­tra­basul, și încep să cânte împreună. Eu încă nu aveam un instrument, nu începusem".

- Când s-a întâmplat asta?

- Prima experiență a fost în corul bisericii. Am mers doar de câteva ori, pentru că ultima oară, când am văzut toată catedrala plină, am fost atât de emo­țio­nat, că am făcut pe mine! N-am mai călcat pe acolo de ru­șine. Am mers la grădinița de muzică, unde copiii sunt testați, să vadă dacă au ritm, ureche muzicală, pentru a face o școală de muzică. Mi-a plăcut de la bun început, așa că am urmat liceul de muzică, unde am studiat vioara, ca instrument principal, și pianul. Nu mă omoram eu cu studiul, mă apucam serios cu două zile înainte de examen, dar nu am luat vreo notă mai mică de ze­ce. Am avut, ce-i drept, profesori foarte buni, aleși de pă­rinții mei.

- Ai învățat multe și de la tatăl tău?

- Tata era violonist la Filarmonică. În timpul liber, cânta la nunți și, în plus, într-un ansamblu folcloric mare. Mă lua cu el peste tot, să ascult, să învăț și să vadă și el dacă se prinde de mine, să nu pățească la fel cum se întâmplase cu fratele meu mai mare, care începuse, dar se lăsase de muzică. Mie îmi plăcea foarte mult să merg cu el, eram atent la tot ce se cânta și mă rugam de el să mă ia și data viitoare. Tata nu era omul care să-ți pună vioara în mână și să te învețe să cânți. S-a ocupat să am profesori buni și era mulțumit să vadă că studiez și că evo­luez. Avea așteptări mari de la mine și trebuia să fac cum spunea el. După un timp, mi-am dat seama că dacă nu mă forța el, poate lâncezeam și nu evo­luam deloc mu­zical. De altfel, după ce am terminat liceul, tata a murit și eu nu am continuat cu Conservatorul.

- Cum a intrat chitara în viața ta?

- Fratele meu a fost cel ce a venit acasă cu discuri de vinil cu muzică rock, Deep Purple, Led Zeppelin, pe care se auzeau chitarele electrice din plin. Apoi, dacă tata a văzut că nu se prinde de el muzica de la școală, i-a luat un profesor particular de chitară cu care studia acasă. Stăteam și eu acolo, priveam atent și, din când în când, puneam mâna pe chitară și zdrăn­găneam, dar pe ascuns, tata nu m-ar fi lăsat, pentru că-mi stricam digitația. Îmi plăcea cum sună, mai mult decât îmi plăcea vioara. După ce a murit tata, am început să cânt mai mult la chitară, mi-am făcut și formație. Luam pe as­cuns instrumentele școlii și cântam la ba­lurile liceelor, la seri dansante. Cân­tam și la țară, la Casa de Cultură. Pe atunci era mult tineret la țară, veneau mulți la concert și știau muzică, chiar își per­miteau să facă fițe, nu mergeau la ori­cine la con­cert. Iar noi, culmea, cân­tam tot rock, chiar dacă luam piese ale formației Boney M și altele de disco, tot în ritm de rock le cântam. Și publicul era înne­bu­nit, pentru că nu mai ascul­ta­se așa ceva. Mi-au folosit mult expe­rien­țele astea, la fel cum mi-a folosit și ce am învățat de pe la nunțile la care am cântat, m-au îmbogățit enorm, muzical vorbind. Acolo mergeam doar cu chi­-tara, ca acompaniament, nu-mi permi­team eu să țin o nuntă în­trea­gă cu vioara, e treabă se­rioasă și nuntașii nu te iartă dacă nu iese așa cum vor.

"Și la repetiții, și la concerte, ne prăpădeam de râs"

- Clujul are o tradiție serioasă în muzica rock...

- Da, erau Semnal M, Compact, trupe cu care mulți ani mai târziu, am ajuns să cânt. După ce m-a au­zit cântând, Iuliu Merca m-a luat sub aripa sa. Când mă prezenta cuiva, mă lua după umeri și spunea "Ăsta-i băiatul meu, ucenicul meu!" M-a îndrăgit foarte mult. Ne-a lăsat să repetăm pe sculele trupei și am luat premiul întâi pe țară la Cântarea României. Premiul era o tabără de o lună la Năvodari, unde am și cântat, sub numele de Al­batros. Dar asta că eram la mare, altfel trupa noas­tră se numea Monoid, și am luat premiu mai ales pen­tru că la voce era Sanda Lăcătușu, ce avea să devină, peste ani, partenera mea de viață...

- Ce ai făcut după 1990?

- Cam toți muzicienii de rock din Cluj au început să plece din țară, așa că nu prea mai aveam cu cine cânta. În toamna lui 1990, am primit un telefon de la un prie­ten, un basist, care mi-a propus să cânt cu el în­tr-un bar din Ungaria. A doua zi mi-am luat chitara și m-am urcat în tren. Am stat patru ani acolo, timp în care mi-am rafinat tehnica, mi-am limpezit gân­direa mu­­zicală și am învățat din men­ta­litatea occidentală. În sfârșit, simțeam că sunt respectat ca muzician. Îmi mergea bine, numai că nu mai su­por­tam ru­tina, în fiecare zi făceam același lucru. Aveam de gând să fac o trupă de rock cu prie­te­nii de acolo, însă fratele meu s-a îmbol­năvit și am venit acasă, să stau puțin cu el. După două săp­tă­mâni, nu mi-a mai venit să plec, unde e mai bine ca la ma­ma? L-am cunoscut pe Adrian Berinde și am în­­ceput munca de muzician de studio, care îmi place foar­te mult. Asta făceam când s-a înființat Nightlosers.

- Cum a fost debutul?

- Nu știa nimeni ce cântăm, tot ce conta era că ne simțeam bine împreună. Mie îmi plăcea blues-ul, dar nu prea aveam cu cine cânta în Cluj. Am început trupa cu Ovidiu Buhățel, cu Hanno, pe care îl știam doar din vedere, ne salutam, și cu câțiva colegi din tru­pa Albatros. Era ceva de genul: eu începeam mu­zica și toată lumea se lua după mine, mă simțeau și pu­teau să improvizeze. Eu doar atât făceam, mă în­torceam la toboșar și îi ziceam cum să bată, după aia începeam. Nu mai există așa trupă, să nu știe ce cân­tă! Primul nostru concert a fost la...nu-i pot zice club, că era o baracă amărâtă. Ce gaj, ce bani, am cântat pe lăzi de bere și ne-am îmbătat cu toții, rangă ne-am făcut, vai de mine ce-a ieșit! Apoi am cântat într-un club adevărat și am înțeles că putem cânta blues dar că putem improviza pe teme folclorice, pen­tru că fiecare dintre noi avea experiență pe la nunți. Am ajuns să susținem un concert acustic la un radio important din București și așa a început cariera noastră muzicală. Și la repetiții, și la concerte, ne prăpădeam de râs. "Cum să cânți, mă, cu vioara, sârbă pe piesa lui B.B. King?" Erau cu toții pe jos, și publicul, și colegii de trupă. Apoi ne-am zis: de dis­trat ne distrăm, dar hai să facem și ceva cu asta, hai să înregistrăm un album. Așa am pornit.

- Ce-i de admirat la voi este că și acum, după 20 de ani, după ce treaba a devenit serioasă și voi sun­teți profesioniști, vă distrați în continuare, sunteți o trupă vie.

- Depinde ce înțelegi prin treabă serioasă. Noi ne distrăm la fel ca la început, tot nebunia aia e pe scenă. Nu suntem ca alte trupe care cântă seară de seară pie­sele la fel ca pe disc. Noi improvizăm, ne jucăm tot timpul, când o luăm pe ungurește, când pe țigă­nește, ba apare Hanno cu un instrument ciudat, ba scoate basistul o ocarină și începe un cântec de unul singur, ca un cioban pe câmp. Vine lumea după con­cert și ne spune: "Bravo, văd că aveți piese noi!". Da' de unde? Tot alea vechi sunt, dar cântate în alt fel. Iar stilul ăsta al nostru, în care multe lucruri se nasc acolo, pe scenă, pe mo­ment, alături de colegi, mă ține în priză și mă face să mă reinventez perma­nent.

"Dacă stau o săptămână acasă, mă urc pe pereți. Trebuie s-o iau din loc"

- Concertați foarte mult, în cluburi, la nunți, la festivaluri în străinătate. Încă îți place stilul acesta nomad, mereu pe drumuri
?
- Vai de mine, eu dacă stau o săptămână acasă, mă urc pe pereți, am mâncărici, simt că trebuie s-o iau din loc.

- Cum arată o nuntă cu Nightlosers?

- Pe mine m-a ajutat enorm bagajul dobândit la nunțile la care am cântat în adolescență și faptul că am studiat folclorul. Și mai sunt și nunți grozave, la care ne simțim ca niște invitați. În pauze dansăm cot la cot cu ceilalți, iar pe scenă cântăm toată noaptea ce ne place nouă și toată lumea e fericită.