Țara poveștilor
- Tom, de ce film? Și de ce film în România, unde producțiile independente se chinuie mult?
- Eu am fost dintotdeauna atras de film. La 16 ani, am realizat un prim film, pe 8mm, un film "art-house", foarte avangardist pentru acea perioadă. Ulterior, am recidivat cu mai multe astfel de "producții", pe care mi le montam singur, după metoda clasică: tăiam pelicula și o lipeam manual. În esență însă, cred că dragostea pentru film îmi vine din fascinația pentru povești. Iar poveștile mi se par cruciale, fiindcă numai prin ele putem să înțelegem ce înseamnă să fim oameni. Or filmul, în epoca modernă, este cea mai comprehensivă formă de a spune povești. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, "De ce film în România?", răspunsul este că România mi se pare mult mai ofertantă din perspectiva asta, a poveștilor, decât Anglia. Anglia este o țară mai stabilă, acolo totul e mai așezat, mai bătut în cuie, dar asta o face să fie și mai plictisitoare. Acolo e foarte greu să mai găsești povești. În schimb, în România, deschid un ziar și găsesc cinci povești extraordinare, merg pe stradă sau aud o conversație de la masa vecină, în restaurant, și - gata! - m-am mai pricopsit cu o poveste excelentă. Din astfel de surse întâmplătoare am ajuns, de pildă, să fac reportajul din ultima colonie de leproși, de la Tichilești. De asemenea, când spun că România e ofertantă, mai există un aspect: poveștile de aici sunt de altă factură decât cele care se caută în Occident. Redactorii-șefi din străinătate, când vine vorba de România, caută doar un anumit tip de subiecte: cele despre tranziție, cele despre corupție etc. Au niște tipare, niște "căsuțe" pe care trebuie să le bifeze și, dacă tu vii și le propui ceva care nu încape în acele căsuțe, îți spun: "Da, e interesant, dar nu e de interes." Or, pentru mine, atât ca jurnalist, cât și ca regizor, importante sunt poveștile oamenilor de rând, acele povești de viață care nu au fost expuse și care, de fapt, au cea mai mare capacitate de a face să vibreze sufletele.
- "Experimentul București" pornește de la premisa că, în 1989, poliția secretă a inițiat un experiment menit să modifice radical și permanent starea psihică a populației. Ca metodă s-ar fi folosit o combinație de psihologie experimentală și tehnici de manipulare prin frecvență vibratorie. Concluzia este că, în 1989, în România nu a avut loc o revoluție, ci o lovitură de stat, pregătită minuțios. De ce ai ales tocmai acest subiect?
- Ideea de la care am pornit este aceea că nu poți să înțelegi situația social-politică din ziua de azi, dacă nu înțelegi ce s-a întâmplat la revoluție, dacă nu conștientizezi că arhitecții sistemului de azi au fost acolo, în miezul evenimentelor din 1989. Inițial, am dorit să realizez un documentar pentru BBC, despre "Experimentul Pitești". Însă, apucându-mă să mă documentez, am realizat că, de fapt, ceea ce s-a întâmplat acolo nu poate fi condensat într-un film, de orice factură ar fi el. Știu că domnul Sorin Ilieșiu lucrează la un proiect similar, de vreo șapte ani de zile, a făcut șaptezeci și cinci de interviuri cu martori ai "Experimentului Pitești", și sper sincer să reușească, dar mie mi se pare că e o încercare aproape imposibilă. E ca atunci când vrei să abordezi subiectul holocaustului: niciodată nu poți să relatezi, în mod complet și mai ales obiectiv, ceva care e atât de complex și atât de dureros! Oricum, din această perioadă de documentare a prins contur "Experimentul București", un film care nu servește o concluzie, ci care ilustrează starea de confuzie, de debusolare, un film care vrea să "ridice" un impact emoțional, iar acesta, la rândul lui, să nască întrebări și, posibil, să ducă la găsirea unor răspunsuri.
- Subiectul acesta este extrem de delicat, atinge o coardă foarte sensibilă a societății românești, ai fi putut risca să te trezești cu replici de genul "Vin străinii să ne spună ce-am pățit noi!".
- Într-adevăr! Și am fost foarte conștient de acest risc! Îți spun sincer că atunci când am aflat că am fost selecționat la TIFF, festivalul de film de la Cluj, mi s-a făcut atât de teamă, încât am vrut să retrag filmul. Până la urmă, am mers înainte cu lansarea, dar mă așteptam să fiu huiduit, să se arunce în mine cu ouă. De-asta am fost teribil de surprins când am văzut cât de bine a fost primit. Au fost oameni în vârstă, care au trăit în mod direct acea perioadă și care au venit la mine și mi-au spus că am făcut un film foarte frumos și foarte important. Asta a fost extraordinar pentru mine! Mi s-a confirmat că mesajul meu a fost înțeles. Esențial nu este filmul, ci discuția pe care el poate să o inițieze. Deși sper totuși că și filmul e bun! (râde) Mai ales că, dincolo de implicațiile istorice, l-am gândit ca pe o poveste de iubire: iubirea dintre doi oameni care au peste cincizeci și ceva de ani! Suntem suprasaturați de povești de iubire între adolescenți sau tineri și mi se pare că s-a cam uitat că și oamenii maturi, ba chiar vârstnici, iubesc, că și ei au povești de dragoste pline de intensitate și de tandrețe. Or eu tocmai o astfel de iubire am încercat să evoc: o iubire frumoasă și emoționantă, petrecută în toamna vieții. Pe care am inserat informațiile de natură istorico-socială.
- În România, filmele independente care nu sunt susținute de o casă de producție, așa cum e și cazul filmului tău, au mari probleme cu distribuția. În ce fel a afectat situația aceasta destinul "Experimentului București"?
- Până acum, "Experimentul București" a mers prin mai multe festivaluri din străinătate - unde, din fericire, a fost foarte bine primit - și la București a primit premiul GOPO pentru cel mai bun film documentar. Iar peste o lună, o să apară și în cinematografele românești! Va fi distribuit de ADN (n. red. compania "Alternative Distribution Network"), adică de echipa care a construit și festivalul "Making Waves" de la New York. Împreună, încercăm să punem la punct un sistem de distribuție alternativ, un sistem care să aducă pe piață filme de nișă. O să facem proiecții și în spații "de consum", adică în cinematografe din mall-uri, dar și în locuri mai neobișnuite, cum ar fi, de pildă, Casa Jurnalistului din București! Dar nu uităm nici restul României: o să mergem cu filmul în cât mai multe orașe din provincie - Iași, Cluj, Brașov, Timișoara etc. -, cât și la țară. Am dori să facem un soi de caravană cu care să călătorim, la vară, prin zonele rurale, făcând proiecții în casele de cultură. Ne-ar plăcea să facem și proiecții în aer liber, însă asta nu e încă sigur.
Lipitură pe suflet
- Tom, ai venit în România urmându-ți dragostea pentru o femeie. De doisprezece ani, de când trăiești printre noi, ai descoperit, oare, și sentimentul de dragoste față de această țară?
- Indubitabil! Când mă duc în Anglia sau oriunde altundeva, mi se face un dor teribil de România. Așa cum niciodată nu mi-a fost dor de Anglia natală. De acolo îmi lipsesc doar părinții (căci fratele meu nu mai locuiește nici el în Anglia, ci s-a mutat în Japonia, tot din dragoste), prietenii și anumite repere culturale specifice. Vezi, am avut noroc să călătoresc foarte mult prin lume, dar numai de țara asta m-am lipit cu sufletul. Aici mă simt acasă, aici e acel "acasă" din inimă. Tot ce ține de România mi-e drag și mă atinge emoțional. Și, crede-mă, am bătut România în lung și-n lat! Am fost prin Maramureș făcând autostopul, tocmai ca să pot interacționa cât mai mult cu oamenii locului, am dormit, nu prin hoteluri, ci pe la săteni (când ajungeam într-un sat, întrebam cine m-ar putea primi și pe mine peste noapte și niciodată n-am fost lăsat pe uliță!). Am urcat munții, am dormit la stâne, învelit în cojoc, am muls vacile și am făcut brânză. Am ajuns din Deltă până la Turnu Severin, pentru ca apoi să traversez Ardealul și să ajung în Moldova. Așa m-am îndrăgostit eu de România: cercetând-o milimetru cu milimetru! Și știi ceva? România e o țară superbă, dar românii sunt încă și mai superbi. Știu că superb nu are grad de comparație, dar altfel nu știu cum să mă exprim. Am găsit aici atâta căldură, atâta sinceritate... Și acest fel în care mă înțeleg cu românii eu nu l-am mai întâlnit nicăieri în lume. Nici în Anglia! De asta îmi e și-așa de dragă limba română. Îți spun sincer, trec zile întregi în care nu scot nici un cuvânt în engleză. Cu prietena mea nu vorbesc decât în românește, cu toți prietenii de aici nu vorbesc decât în românește... Și asta, pentru că așa vreau eu, nu pentru că așa îmi impun ei. Simt că am o legătură mult mai puternică acum cu România decât cu Anglia. Ceea ce poate că e ciudat, dar... așa simt!
- Am auzit că îți dorești cetățenia română. Adevărat?
- Da. De curând, chiar făceam socoteala câți ani am adunat de când stau aici, ca să știu când aș putea să solicit cetățenia română. Aș fi foarte mândru să pot să spun că sunt român! Dar, din păcate, din pricina călătoriilor pe care le-am mai făcut în străinătate, încă mai am de așteptat.
- Vorbește-ne și despre viața ta de dincolo de profesie.
- Nu sunt un tip matinal. Decât atunci când lucrez. (râde) Când scriu, cel mai mult îmi priesc orele serii. Peste zi, dacă nu am treabă, citesc, văd filme, gătesc (sunt specializat în mâncare indiană), ascult muzică, dar mai și pun muzică prin cluburi, însă nu așa de des ca în urmă cu niște ani de zile... Dacă mă cuprinde dorul de ducă, mă urc pe motocicletă și o pornesc în diverse excursii sau chiar expediții. Cu motocicleta am parcurs toată peninsula Crimeea (acum, când mă uit la știri, revăd cu ochii minții acel spațiu), am fost în Himalaya, în India și în Vietnam, iar la vară plănuiesc un turneu care să plece din Georgia, să treacă prin Azerbaidjan și să se sfârșească în Iran. Mi-aș dori foarte mult să ajung până la Teheran. Sunt fascinat de cultura persană! Aaaa, și, cât de curând, trebuie să-i duc la Cluj pe părinții mei! Au venit aici de multe ori și i-am plimbat prin diverse locuri din România, dar la Cluj nu au ajuns, și acum, de fiecare dată când vorbim la telefon, tata mă întreabă: "Când mergem la Cluj?". (râde) Le place foarte mult aici.
- Nici un interviu nu se termină fără o întrebare legată de viitor. Numele lui e legat pentru tine de film?
- Da, ăsta e planul. Oricum, se poate spune că deja eu sunt regizor cu normă întreagă, numai că pe domeniul publicității și în zona documentarelor pe care încă le realizez pentru BBC. Dar vreau să perseverez și cu filmele. Am în plan deja un al doilea lungmetraj, însă, de data asta, va fi vorba de ficțiune de la un cap la altul.