Era acolo, în stânga ușii de la intrarea în biserică. Mare - să fi avut trei sau patru metri - uriașă, pentru copilul care eram atunci, îmbrăcată toată într-o pânză albă. Nu puteam să văd din ea nimic. Era învelită bine, în giulgiul acela alb și plin de mister, un fel de nălucă, de care într-un fel mă temeam, dar care mă și ispitea, îndemnându-mă să-i aflu taina. Dar nu puteam. Nu aveam cum. Mama îmi spusese că sub pânza albă se ascunde de fapt o icoană. Cea mai mare și mai sfântă icoană din biserică. Una pe care nu o poate vedea nimeni, nici măcar dascălul, nici măcar preoții, decât de Paște, când mai mulți credincioși o ridică pe brațe, o poartă până în fața catapetesmei, îi dau la o parte giulgiurile albe și o lasă să strălucească în toată lumina ei, până la Înălțarea Domnului. Apoi icoana se acoperă iarăși, ca o fecioară sfioasă, și e dusă înapoi, lângă ușa bisericii, unde așteaptă, cuminte, un an întreg. "Și ce are pictată pe ea?", am întrebat-o pe mama într-o zi. "Dacă vrei să vezi, va trebui să vii de Înviere cu mine la biserică", mi-a răspuns.
Ei bine, asta nu se putea. Niciodată! De Paști, la biserică se duceau doar bunicuțele de la mine din sat. Ar fi fost rușinos pentru mine să mă cobor la mintea unor babe. Ele nu puteau să înțeleagă cum stă treaba cu Big Bang-ul din care a apărut universul și nici cum, dintr-o maimuță, natura a făcut, prin evoluție, un om. Citisem o grămadă de cărți despre problemele astea importante, care mă fascinau. Eram convins că pământul fusese civilizat de extratereștri și că oamenii de pe Insula Paștelui fuseseră mult mai inteligenți decât noi. Așa că nu aveam ce să caut la Înviere, nu puteam să mă duc la biserică, cu toate bătrânele alea din sat și cu mama, care se lăsa dusă de nas de ele. Nu!
Și totuși, taina icoanei mă perpelea. În lumea mea așa de concretă, în care fuseseră cartografiate toate ținuturile, colțurile și ungherele lumii, ea așezase o imensă pată albă. Nu era doar curiozitatea care mă măcina, era ceva mai dulce, o presimțire cumva dureroasă, ca mugurii unei mari iubiri. Ceva îmi flutura în inimă și amenința să-mi arunce în aerul de primăvară toată ordinea micuței mele lumi rânduită științific. Era chemarea credinței, era chemarea înaltului, era Iisus, dar eu nu știam pe atunci că El se furișează în inimă ca o boare de primăvară, ca să-ți dezlege toate întrebările, prefăcându-ți-le în taine. Iar chiar dacă tainele nu pot fi dezlegate, din întâlnirea cu ele ieși un alt om. O taină o deschide pe alta și apoi din ea ajungi la una și mai adâncă și, deodată, te trezești mărunt, neștiutor și uimit că universul și Dumnezeu nu pot fi înțelese într-o clipă și nici într-o mie de clipe și asta nu e urât și nici împovărător, ci dimpotrivă, e frumos. E cel mai frumos lucru din lume și te face cel mai fericit om de pe pământ. Mult mai fericit decât unul care le știe pe toate și nu mai are niciun colțișor nedezlegat, nicio taină de învins.
Îmi amintesc prima slujbă de dinainte de Înviere. Cea din Joia Mare, când mergi cu gândul la moartea lui Iisus pe Cruce. Slujba celor douăsprezece evanghelii, când lumea leagă noduri în batiste pentru ca Dumnezeu să le îndeplinească dorințele, douăsprezece dorințe, la fel ca evangheliile. Dar ce poți să-ți mai dorești în fața lui Hristos, care e răstignit? Ce poți să-i mai ceri, când El tocmai urcă Golgota sub arsura sângeroasă a bicelor? N-am înnodat atunci nicio batistă, dar m-am simțit pentru prima oară în viață străpuns de o suferință bogată, de o suferință cu rost și cu rod - suferința din iubire pentru ceilalți, singura care nu aduce deznădejde, singura care te eliberează. Și-am simțit atunci că în suferința asta se ascunde și taina Învierii lui Iisus. Și m-am simțit, nu știam de ce, fericit și bogat.
Și-mi aduc aminte și de primul Paște, prăznuit nu acasă, ci la o mânăstire dobrogeană, cu curtea imensă, inundată de flăcările lumânărilor. În seara rece, cu cerul negru și limpede, fețele oamenilor, luminate de flăcările tremurânde, spuneau povestea tainei care mă arsese încă din copilărie. Veniseră fiecare, cine știe de unde, și se strânseseră acolo, în mânăstire, să prăznuiască ridicarea din morți a lui Hristos. Nicăieri și nicicând nu am mai simțit o așa viforniță în piept și am știut atunci că Iisus izbândise și în mine. Și-n lacrimile acelea mi s-a stins și dorul după vederea icoanei de la mine de acasă. Știam că ea a fost purtată deja de cu seară, ca un odor, și stă acum așezată în fața catapetesmei, că i se ridicaseră giulgiurile albe de pe față și că acum luminează toată biserica. Doar că nu mai era nevoie să o văd. Mi se mutase deja, fără să știe, în suflet.
Cristian Curte
Ușa care duce spre cer
Pe vremea când lumea era mult prea mare pentru cât eram eu de mică, în vacanța de Paște, îmi plăcea cel mai mult să privesc luminile. Le urmăream de la fereastră, pitită după perdeaua cu ciucuri și flori a bunicii, cum coborau imediat după miezul nopții, de la slujba de Înviere. Din biserica aflată tocmai în deal, ascunsă între câțiva brazi care păreau acolo de la începutul lumii, se vedeau mai întâi în depărtare câteva puncte mici, care deveneau în timp foarte scurt, râuri de lumini curgătoare. Se transformau apoi în cercuri mari, în pete luminoase, care umpleau toate văile din jur, ca niște stele coborâte pe pământ. Eram prea mică să merg la biserică, la cea mai importantă slujbă din an, ca toți oamenii mari, dar eram destul de mare ca să nu mă mai las păcălită, așa că bunica îmi spusese că, indiferent de locul unde mă voi afla, indiferent unde mă va duce viața, în ce colț al lumii, atunci când anii vor trece și eu voi crește mai mare, în noaptea sfântă de Înviere, cerurile se vor deschide, iar rugăciunile mele vor ajunge cel mai bine la Dumnezeu.
După ce se risipea și ultima lumină, ascunsă în cea mai îndepărtată căsuță din sat, cuprindeam tot cerul dintr-o privire, de la un capăt la altul al ferestrei, de mai multe ori, convinsă că la un moment dat, când la marginea dealului se va face lumină, voi zări undeva, poate printre nori sau printre crengile cireșului care sprijinea casa cea veche, ușa care duce spre cer. Mi-o imaginam în fiecare an altfel, ba mare și poleită cu aur, gata să scârțâie ca un tunet, dacă s-ar fi deschis, ba mică și făcută din lemn, ca toate ușile din satele din Ardeal. Când mi se părea mie că noaptea nu mai are răbdare și se preschimbă în zi, fugeam la colțul cu icoane, la care se închinaseră, atâtea nopți la rând, bunica și străbunica mea, și mă puneam în genunchi, cu mâinile împreunate. Din perete, pătați cu umbrele de la candelă, mă vegheau sfinții.
În dreapta era Sfântul Mina, care semăna, dintre toți, cel mai bine cu bunicul meu. La el mă învățase bunica să mă rog de fiecare dată când pierdeam colecția de frunze presate, pentru că, spunea ea, el era singurul care mă ajuta să le găsesc. Mai sus, cu o ramă mai groasă, stătea Sfântul Gheorghe pe un cal alb, cu sulița în mână. De icoana lui îmi era cel mai frică, pentru că mă temeam mereu de balaurul cel negru cu limba de foc. În stânga, Măicuța Domnului, despre care bunica îmi povestea mereu că e duioasă și iubește copiii. Mai jos, chiar sub ea, cea mai veche dintre toate, icoana Sfântului Nicolae, cu care vorbeam mai ales de cum dădea prima zăpadă, pentru toate cadourile adunate de peste an. În centrul lor, sculptat din lemn, Mântuitorul Iisus răstignit pe Cruce, cu capul plecat într-o parte și lacrimile curgându-i pe obraz, mă făcea și pe mine mereu să plâng. Când mă vedea, de fiecare dată, bunica îmi spunea să nu-mi fac griji, fiindcă Domnul Hristos a înviat, iar sfânta sărbătoare de Paște e cel mai mare motiv de bucurie al oamenilor.
După ce priveam, pe rând, icoanele, și-mi făceam o cruce mare, spuneam în gând rugăciunea. Într-un an, mă rugam ca vacanța să fie mai lungă, ca dihorii să nu-i mai fure bunicii chiar toate găinile din coteț, sau să plouă numai noaptea, ca să rămână zilele pentru joacă. În alți ani, mai apoi, mă rugam să iau note mai bune la școală, ca Dumnezeu să aibă grijă de toate animalele din lume și ca oamenii mari să râdă mai mult.
Mai târziu am început să mă rog să aibă grijă de tatăl meu și să-l ajute acolo unde plecase, fiindcă el găsise mult mai repede decât noi, ușa din lemn, care duce spre cer.
Au trecut niște ani buni de atunci și lumea mi se pare câteodată, în continuare, prea mare, pentru cât de mici am ajuns noi să fim.
Anul acesta, chiar dacă icoanele copilăriei nu mai sunt pe perete, ci le port cu mine în inimă, chiar dacă bunica mea a rămas singură de ceva vreme, chiar dacă noaptea de Înviere mă va găsi departe de casă, voi spune și acum, în gând, atunci când cerurile se vor deschide, o rugăciune :
"Dragă Dumnezeu,
Ajută-i pe oamenii din viața mea, ține-i de mână fără să simtă, fără să știe, fără să vadă. Dă-le, Doamne, bucurie și putere să treacă de greu, și nu ne lăsa, chiar dacă uneori noi ne lăsăm. Dă-ne ochi să vedem, urechi să ascultăm și inimă să iubim. Mai dă-ne o zi să Te vedem, mai dă-ne o noapte să ne uităm și iartă-ne. Și ai grijă, Doamne, te rog, și de-acum înainte, de toate animalele din lume."
Maria Țeposu
Ecoul
Era toată tristețea aia care crescuse în mine în ultimul timp. Moartea unor oameni dragi și neputința de a le spune lucruri pe care n-am mai apucat să le spun. Dragostea care a fâlfâit un pic, mai mult ca o adiere, apoi s-a dus, otrăvindu-mă cu o tânjire care a început să sape ca o boală grea. Altă neputință. Apoi, toată acea presimțire a unui miracol care nu ți se arată. Un miracol pe care îl simți aproape, îți dă târcoale, îl bănuiești, îl adulmeci, îl chemi, însă nu-l poți atinge, vedea, trăi. Ecoul vocii tale, ca singura realitate posibilă. Un strigăt care dispare și el încet, se stinge după un timp, ca o literă, ultima, dintr-un cuvânt care rămâne gol, "vino". Și atunci trebuia să strig din nou, de data asta mai slab, mai nesigur, mai șoptit, până când, din cuvântul ăla, nu mai rămânea nimic. Nici măcar ecoul. Era toată chemarea asta pe care ajunsesem să n-o mai rostesc, cu care nu știam ce să fac, pe care nu știam s-o descâlcesc, s-o fac să fie, pur și simplu. Mai era și viața care mă aștepta, și toate lecțiile pe care mi le spuneau oamenii despre cum trebuie ea trăită, o iei pe aici, ții drumul ăla drept, îl vezi, e drumul pe care merge toată lumea, n-ai cum să te rătăcești, uite, facultate, serviciu, familie, copii, e simplu, e foarte simplu, nu te uiți în stânga și-n dreapta, n-ai ce să cauți pe acolo, nu sunt poteci, te-ai putea rătăci. Toate lecțiile astea, predate dinainte, despre ce trebuie să faci ca să-ți fie bine, când în tine, în inima neputinței tale, exista un strigăt care vorbea despre cu totul altceva, care se împotrivea drumului știut, care încă mai aștepta ca ecoul să se întoarcă cu un răspuns. Eram puști, eram trist, erau seri în care căutam poteci pe care să mă rătăcesc, stânci care să-mi poarte ecoul.
Și era seară atunci, și eram singur, și primăvara era atât de aproape, o simțeam în mugurii mici de fag și în mirosul de iarbă crudă, mă rătăcisem și știam unde vreau să merg, poteca foșnea sub pașii mei, deși nu se vedea nicăieri, mergeam mai departe, spre stânci, spre cariera de gunoaie, pădurea foșnea și ea cu mine, era ca o potecă, mă gândeam la urși, dacă aveam să-i văd, de acolo, de sus, de deasupra stâncilor, cum se strâng încet și adulmecă ce a rămas în urma noastră, a oamenilor, ce am aruncat și nu ne mai trebuie, resturile unui oraș de munte care își vede liniștit de treabă, de drumul lui drept, fără griji și fără ocolișuri. Eram un puști înalt și slab și mergeam înainte, mă gândeam cum vor veni seara și urșii, cum poteca asta nevăzută mă va duce până acolo, cum voi aștepta ca lumina să se tot ducă, cum îmi voi aprinde o țigară, mă gândeam că apoi se va face noapte și va trebui să mă întorc acasă. Acolo vor fi ai mei, îmi vor spune că am întârziat, că unde am fost și că trebuie să mergem, în noaptea asta va învia Iisus. Mă gândeam, l-am pus pe cruce și anul ăsta, noi, cei de acum, ca și ei, cei de atunci, în fiecare an facem la fel, îl urmăm o vreme, căscăm gura la minuni, cerem altele, mereu și mereu altele, să ni se vindece muții, surzii și orbii, apoi ne plictisim, ne supărăm, pentru că și El ne cere nouă lucruri, să-l credem, să-i fim alături, să ne iubim aproapele și departele, iar asta e greu, iar asta nu e atât de simplu, și atunci, ce altceva să facem și noi, îl luăm și-l punem pe cruce, îl țintuim acolo și îi spunem că nu are ce căuta în lumea noastră de oameni, că e prea mult pentru noi, iar El ne înțelege și moare, se lasă omorât de noi, învie și se ridică la ceruri, apoi ne cheamă iar la El, iar noi îl plângem și ne căim, an de an se întâmplă la fel și nu ne-am învățat minte, măcar ne rămâne bucuria asta a Învierii, măcar știm că El ne iartă și ne înțelege și ne spune să venim să luăm lumină, noi o luăm și o vreme ne simțim mai împăcați, mai buni, până când o luăm de la capăt. Mi-e atât de ciudă că suntem atât de proști, mă gândeam, mi-e atât de ciudă că luăm lumina și după o vreme ne rămâne iarăși neputința, neputința și tânjirea asta oarbă după o iubire care să ne justifice. De ce om fi atât de proști și cum se face că nu am ajuns încă la carieră, mă gândeam, iar primăvara era lângă mine, o simțeam cum crește, albastră, odată cu înserarea.
Când am ajuns la stânci, un câine a venit la mine și mi s-a așezat la picioare. "Ce faci, câine?", i-am zis, iar el n-a spus nimic, s-a făcut că nu mă vede. Mi-am aprins o țigară, am fumat-o încet, cât să aștept urșii să vină, urșii au venit, s-au strâns lângă groapă și s-au făcut că nu mă văd, am mângâiat câinele, câinele s-a făcut covrig și atât. M-am gândit că e târziu, m-am ridicat în picioare și am strigat. Câinele m-a privit mirat, m-au privit și urșii, puțin, atent, stâncile mi-au luat cuvântul și l-au rostogolit la vale, spre oraș, o singură vocală, cea din urmă, un "oooo" lung care a tot zburat peste pădurea de molid și fag, până departe. Mi-a răspuns șuieratul unui tren, am închis ochii și l-am simțit cum se duce, apoi, după o clipă, înserarea și primăvara s-au ghemuit în mine și am auzit toaca și clopotul de la Mânăstire. Creșteau, veneau, mai aproape, tot mai aproape, mă chemau să mă apropii, să mă bucur, să iau lumină. Mi se răspunsese și înțelegeam. Câinele a rămas acolo, la fel și urșii. Am alergat până acasă.
Ai mei mă așteptau, am coborât împreună la Mânăstire. Ne-am rugat și am tăcut, am luat lumină, apoi am cântat bucuria învierii din tot sufletul. "Și celor din morminte viață dăruindu-le". Flacăra lumânării îmi ardea palmele. Era noapte, lumina era cu noi.
Matei Florian
Mânăstirea din munți
Ne-a fost dat să trăim, odată, o Înviere, de parcă intrasem, brusc, într-o altă felie a existenței.
Am urcat din șosea, puțin, pe un drumeag în noapte. Noapte rece, înghețată, sticloasă, cu acele stelelor clipind sus, sus, de neatins. În spinare, amenințător, siluete uriașe de dihănii. Munții. Pe-o latură, în vale, tăceau copleșitor, umăr la umăr, brazi. O pădure. Sumbră. Solemnă. Șupuia smerit și un fir de pârâu. Până când totul vuia cumplit. Te izbea. O pală dură de vânt, o rafală. Părea că te poate lua pe sus. Încercai să te ții de ceva. Ne sprijineam unii de alții. Apoi totul se afunda iar în tăcere. Pe cealaltă coastă, mai sus, se ițea un cimitiruc. Oaste de melci cu cornițe împietrite. Și-n mijloc, în mica poiană, o bisericuță. Un schit fără vreme. Un fel de nucă, rostul și miezul tuturor lucrurilor. Intrai. Și, deodată, aerul devenea atât de neobișnuit, nemaiîntâlnit, atât de altfel, că-ți oprea respirația gâfâită de urcuș și frig. Căutam și nu găseam. Căutam ce anume era special aici. Nu era fascinant, nefiresc, nici tulburător sau ușor straniu. Nici încărcat de așteptare, de sacru, emoție și evlavie, așa cum ai fi putut crede. Era cumva adâncit. Adunat în sine. Te absorbea și te pierdeai. Îți simțeai un nod în gât, nu prea înțelegeai ce e cu tine și te mișcai de pe un picior pe celălalt. Legănat. Un pâlc de umbre se alungeau și foșneau precipitat. Două măicuțe, cu stareța trei, și preotul subțire, uscat, tânăr, adus de spate, cum sunt mulți monahi. În odăjdiile cele albe, strălucitoare, cu fir de argint, menite Sărbătorii celei mari, aproape fluturând pe el, părea că e doar duh, nu și trup. Și te privea cu o asemenea sfială, inocență și transfigurare, că te făcea să te foiești stânjenit. Părea că ai venit la Primul Paște al lumii. Unicul.
- "Maică Stareță", șoptea, "acum eu ieșeam și dumneavoastră închideați și vă făceați că zăvorâți, stingeați luminile. Pe urmă eu băteam tare, de trei ori, și intram. Ajungeam în altar și luam Lumină. Ieșeam cu ea și măicuța de la clopote să bată tare, tare... Pe urmă ieșeam iar afară cu Lumina și înconjuram biserica și cântam cu toții...". Și, deodată, am înțeles. Așa vorbesc copiii. Totdeauna când pun la cale un joc. Ceea ce, pentru ei, e un lucru foarte serios, cel mai serios, chiar solemn, un ceremonial. Fiindcă ei, fără s-o știe, recompun atunci lumea. Trăiesc clipa total. Întâlnisem dar, acum, puritatea. Candoarea. Copilăria. Lipsa poverii păcatelor. Purtarea aripilor.
Și totul s-a petrecut întocmai. S-a făcut întuneric. Am ieșit cu toții în bezna de afară. Silueta argintie, de înger parcă, a dat deoparte lespedea intrării. Îngerul de la criptă. Și mironosițele. Măicuțele-mironosițe. Maria Magdalena, Ioana lui Cleopa și cealaltă Marie. Precum în Evanghelie. Și noi, ucenicii! Devenisem, iată, ucenici, poate chiar ceata apostolilor. Ne ridicasem până acolo prin înălțarea momentului sfințitor. O fărâmă de clipă. Nodul din gât devenise uriaș. S-a topit abia când am dat răspunsul "Adevărat a înviat!". Am simțit că aproape strig. Și, prin întuneric, fără să-i văd, i-am auzit și pe fiii mei răspunzând bubuitor, din toți rărunchii "Adevărat a înviat!". Poate era ecoul pădurii. Poate aerul cald din trupuri izbucnea așa, spre înalt. Și nu știu cum se făcuse, dar afară erau în locuri diferite. Vocile lor își răspundeau din alte puncte cardinale.
După ce am ocolit bisericuța și am cântat și ne-am împiedicat de bolovani și nu ne-a păsat, am reintrat cu lumânările în mâini, căuș. Cum stăteam înăuntru, pe pragul bortei dintre naos și pronaos, unde era o mică draperie, trebuia să merg mereu s-o dau în lături. Băgasem de seamă că preotul trăia o asemenea stare, încât pur și simplu, n-o vedea, uitase de perdea. De fiecare dată era gata s-o aprindă de la făclia lui, când trecea cădelnițând. Locul era mic, teribil de mic, și poate niciodată nu încăpuseră atâția oameni. Și ce dacă? Toți eram unul. Toți aveam chipurile transfigurate. Bucuria lui, atât de pură, de copilăroasă, ne luase cu ea pe sus. Și toți eram copii. Părea că ne aflam într-o scenă. Ca de Crăciun, în Viflaim, sau Irozii. Pe care-i întruchipează copiii. Ca în Misterele Medievale sau în teatrele de păpuși din târguri, umblând de colo-colo și adunând în jur mulțimi. Poate se oprise aici mica scenă magică, cosmosul. În pădurea de sub munte.
Nopți de Înviere, în care preotul propovăduia strălucind, am mai întâlnit. Mai rar, nu mereu, dar am întâlnit. Părintele Sofian de la Mânăstirea Antim, bătrân, de vocea-i ajunsese o șoaptă, iradia asemenea lumină, c-o simțeai țâșnind. Acum însă era altceva. Așa cum aburii respirației noastre se vedeau ieșind ca dintr-un ceainic, și noi, deveniți puri și copilăroși, cu greutatea materialnică destrămată, am fi putut fi luați de vântul care ne înfiorase atât la început. Ne-am fi lăsat purtați. Plutind peste munți, iar el, sfielnicul preot, ne-ar fi condus. Ne-am fi lăsat duși, conduși. Ca fulgii. Ca puful de păpădie.
Asta s-a întâmplat în anul 2000, la schitul "Sf. Nicolae", aflat în margine de pădure, înainte de intrarea în Predeal. Iar preotul era venit spre slujire de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, din Ardeal, și se numea Ioan. Poiana bisericuței este singurul loc de pe Valea Prahovei de unde se poate zări cabana și Vârful Omul. Cel mai sus, mai înalt, din masivul Bucegilor.
CRISTINA STRUȚEANU