Extratereștrii de lut

Horia Turcanu
Călătorie în preistorie

- Dincolo de zidurile muzeelor, în vitrine oarbe de praf, se află uneori obiecte fantastice, relicve uitate, dar care deschid universuri uluitoare, intrări în lumile dispărute în urmă cu mii de ani. Noi credem că am evoluat, că suntem stăpânii lumii și ai universului, că tehnologiile noastre moderne ne fac stăpânii timpului și ai vieții. Credem că oamenii de la începuturile istoriei, de acum 6000 de ani, erau oameni ai cavernelor, niște sălbatici acoperiți cu piei de animale. În realitate, ei trăiau într-un fel de paradis acum pierdut, în care oamenii și cerul erau una, în care zeii erau atinși cu mâinile, pentru că trăiau printre oameni -

Lumea dinaintea armelor

O spirală alb-roșie se desfășoară pe pântecele unei femei, ea își ține mâinile împreunate acolo, pe pânte­ce, are capul lăsat într-o parte, iar bărbatul o ține tan­dru, cu mâna stângă, pe după gât. Bărbatul e mai înalt. Mâ­na sa dreaptă stă în dreptul inimii și un aer de o mis­­terioasă tandrețe tăcută emană dinspre ei. De jur îm­prejur se află un spațiu solar, colorat aiuritor în dia­go­­nale roșcate, ca și cum ei s-ar afla pe o lume se­pa­rată, ca și cum s-ar afla în centrul unui uni­vers nu­mai al lor, un univers în formă de disc, ai cărui stăpâni sunt chiar ei. Sunt goi. Sunt o sin­gură ființă cosmică, solară, o fiin­ță dublă, de o fascinantă frumusețe pri­mordială. Șol­du­rile li se ating într-o clipă ce durează de la începuturile istoriei. Oricine ar putea să spună, văzând toate aces­tea: "Aceasta este iubirea care își ajunge sieși!".
Apoi ne îndepărtăm puțin, ca să vedem toate aces­tea mai de la distanță. Discul solar devine un vas, fe­meia și bărbatul încremeniți în această ha­lucinantă ipos­tază a iubirii se micșorează până la dimensiunile unei mici statuete așezate în mijlocul vasului ce pare că arde, că luminează cumva din interior datorită culo­rilor. Privim îm­prejur și vedem boluri stranii de­corate cu comete ce se învârt unele în jurul altora, recunoaș­tem spirala de pe pântecele femeii în mii de re­pre­zen­tări, pare că toate as­fințiturile lumii s-au scurs aici, în spațiul acesta închis, incen­diind vi­tri­nele aces­tui mu­zeu pus­tiu. Căci suntem într-un mu­zeu, și obiectele aces­tea stră­vechi au fost făcute de meș­teri, sau, mai bine zis, de artiști care au mu­rit acum 6000 de ani, în epoca pie­trei. Ce fel de cer au vă­zut oamenii aceia care au putut picta aseme­nea comete, ce fel de gânduri aveau oa­menii aceia, ce mister nedes­lu­șit îi făcea pe ei să picteze spirale cos­mice pe pân­tecele fe­mei­lor lor? Ce fel de primitivi erau ei - oameni ai epocii de piatră -, care aveau ase­menea reprezentări, de o superbă so­fisti­care?
Giurgiu, pe malul Dunării. Sunt singurul vizi­ta­tor al acestui mu­­zeu amețitor. Traian Popa este ar­heo­log și se mișcă dezinvolt printre toate acestea, lu­minile se aprind pe măsură ce ne scufundăm în adân­curile mu­zeu­lui, pe măsură ce de jur împrejur se aglo­merează res­turile acestor strălucitoare lumi dispărute. "Aici sunt unelte din silex, vârfuri de să­geți, altare, coar­ne­le aces­tea sunt ale unui animal care a fost îngro­pat ritua­­lic sub zidurile unei case de acum mii de ani, aici sunt vase rituale, acestea sunt reprezen­tări ale unor di­vini­tăți din acele tim­puri, acestea sunt mărge­lele pe care fe­meile epocii de piatră le purtau la gât, aces­tea sunt casele în care ei locuiau, apoi trecem la epoca bronzului, a fierului, și iată relic­vele civilizației geto-dace, săbii și...". Ar­heo­logul are aerul ace­la rătăcit de lume al ce­lor preo­cupați de gân­duri, de amintiri, valsează elegant prin­tre epoci trecute, prin­tre toate aceste obiecte "care fac să tre­mure mâinile arheologilor străini veniți în vizită", trece peste mii de ani cu un sin­gur pas, ca și cum fiecare vi­trină ar fi o fe­reastră prin care am putea privi înapoi, către trecut. Numai că eu am întrebări, aș vrea să știu, privind prin ferestrele magice, cum este posibil ca aceste incredibile obiecte să fie făcute în epo­ca pietrei, cine erau acei oameni, cum a dispărut aceas­tă civilizație, în mod evident evoluată, de ce va­sele geto-dacilor, trei mii de ani mai târziu, și-au pier­dut culorile solare, de ce ceramica lor este gri-neagră, de ce statue­te­le lor sunt altfel? Arheologul are aerul unui sportiv oprit din cursă. "Aceasta este o pro­ble­­mă care ține mai curând de filosofie decât de arheo­logie", zice, "oamenii aceia ai epocii pietrei erau mai aproa­pe de univers, mai aproape de natură, tră­iau într-un fel de paradis în care nu existau pro­blemele su­pravie­țuirii, în care apele erau pline de pești și pămân­tul de animale, în care nu exista război, pentru că nu aveau pentru ce să se lupte, au fost mii de ani de pace în care oamenii se aplecau mai cu­rând asupra artei și reli­giei lor decât asupra traiului zilnic. Aveau timp pentru toate", zice arheologul zâm­bind, "și așa se ex­plică extra­ordina­rul nivel de abstracti­zare al artei lor. Aici, pe Dunărea de Jos, și în toată câmpia dintre Du­nă­re și munți, a fost foca­rul unei civilizații fabu­loase, egală cu civilizația egipteană sau a Orientului Mijlociu, o civilizație care se întindea în Balcani și ale cărei urme pot fi văzute pre­tu­tindeni, până în Bulgaria, Mace­do­nia și până în Câm­pia Panonică. O civili­zație miste­rioasă și sofisti­cată, care continuă să ui­meas­că lumea arheolo­gică europea­nă și nu numai." Tra­ian Po­pa este un entu­ziast, un pa­sionat ale cărui vorbe curg șuvoi atunci când este vorba despre "șantie­re­le sale", des­pre "ciobu­rile sale", "sta­tue­tele sale", des­pre verile lungi și fier­binți în care sapă în cele mai im­posibile locuri, răzuind cu șpa­­clul mili­me­tru cu mili­metru de pă­mânt, în cău­tarea celor mai mici fă­râme ale acestui trecut for­mi­da­bil. Numai că eu vreau să aflu mai mult des­pre oa­me­nii aceia de acum mii de ani, pe care încerc să mi-i ima­ginez populând ma­lurile Du­nării, pescuind cu har­poa­­nele acestea din oase de animale, folosind cârli­gele aces­tea de pescuit care nu sunt cu nimic diferite de cele folosite în ziua de azi. Cum gân­deau, ce cre­deau oame­nii aceia despre lume, cum este posibil ca ei să aibă o ase­menea viziune lumi­noasă, sola­ră asupra uni­versului, despre care se presu­pune că îi înspăi­mân­ta. Ceva nu se potrivește, nu mer­ge, există o pră­pastie între obiec­tele aces­tea, aparți­nând cul­turii Gu­melnița sau Boian, între stili­zarea lor lumi­noasă și ceea ce ne imaginăm, atunci când spunem "epoca de piatră". Sunt prea evoluate pentru a fi opera unor sălbatici. "Știi", adau­gă arheolo­gul ges­ti­culând în se­miobscuri­ta­tea să­lii muzeului, în timp ce fabuloasele va­se pare că plu­tesc mi­ra­cu­los în jurul lui, "aici lucrurile par altfel, dar când ești acolo, pe șantier, atunci când vezi stra­turi după straturi ale unor epoci trecute, unele pes­te altele, atunci ai altă viziune asupra istoriei decât într-o sală de muzeu. Abia acolo ai sentimentul fatal al timpului, al epocilor succesive, pentru o clipă ai senti­men­tul sca­lei cos­mice a erelor, de-aici până aici, epo­ca pie­trei, de-aici până aici, epo­ca bron­zu­lui și tot așa. Eu cred că oa­menii aceia aveau senti­mentul aparte­nen­ței la ma­rele univers mai mult decât noi și mai mult de­cât cei care i-au urmat. Era un univers prie­tenos, care le dăruia to­tul, pentru ei, zeii erau buni și blânzi, asis­tau la misterul naș­terii și îl asi­milau cu un dar. Numai că epoca aceas­ta care a durat mii de ani avea să se sfâr­șească odată cu valurile de migrație ale po­poa­re­lor indo-europene, odată cu apariția armelor din bronz și din fier. A­tunci s-a petrecut într-un fel că­derea din para­dis, pentru că oa­menii au în­ceput să apere ceea ce aveau, au în­ceput să fie preocupați mai curând de per­fec­țio­narea armelor decât de artă, mai curând de tăișul sabiei decât de vasele cu îndrăgostiți, și astfel o cul­tură sofisticată pre­cum Gumel­nița a fost în­gro­pată, pentru a lăsa loc al­teia, mai puțin fru­moa­să poa­te, dar mai prac­tică. Oa­me­nii și-au pier­dut inocența și zeii s-au mutat de pe pă­mânt în cer."

O privire către înapoi

Am străbătut întregul muzeu înainte și înapoi, mi­nu­nându-mă de fine­țea micilor zeități din pia­tră, sau din lut sau os. Am trecut de mai multe ori prin dife­ri­tele săli, com­­parând vasele, unel­te­le și armele succe­si­­velor epoci, întinse pe mii și mii de ani. Am înțeles că, într-un fel, arheologii sunt un fel de vrăjitori ai isto­riei care reconstituie din mici bucățele lumi în­tregi. Că pentru asta îți trebuie răb­dare, migală, dar, mai presus de toate, in­tui­ție, vi­ziune. Am în­țeles că une­ori senzația pe care o ai atunci când atingi un ase­me­nea obiect, acea furni­cătu­ră bizară ur­mată de ame­țea­lă este, de fapt, fereastra ma­gică, poarta de acces că­tre aces­te lumi dis­părute. Am înțeles în cele din urmă diferența dintre se­re­ni­tatea visătoare a cul­turii Gumelnița și în­cre­me­ni­rea tensio­nată, as­pră, mili­ta­ră a vaselor dacice. Lumea se schim­base. Oamenii de­ve­niseră deja, într-o oarecare mă­sură, ceea ce sunt acum. Marele drum al teh­nolo­giei înce­puse, ei apu­ca­seră deja pe cărarea ce avea să-i în­de­părteze de zeii lor primordiali, pentru a sfârși în epo­cile moderne, în care zeii sunt o abstracție.
Am fost apoi, străbătând mireasma răcoroasă a pri­măverii, la marginea orașului Giurgiu, în locul numit Ma­lu Roșu. Traian Popa, îmbrăcat într-un pardesiu și purtând ochelari de soare, m-a condus prin­tre șanțurile adânci, în unghiuri drepte, ale șantierului arheologic. Am văzut acolo straturile succe­sive ale epocilor isto­rice despre care el vorbea, am văzut Du­nărea eternă, lun­­gită la picioarele noas­tre ca un leneș animal stră­lu­citor și mi-am spus că același peisaj trebuie să-l fi vă­zut și șa­manii culturii Gumelnița. "Marea câmpie a Du­nării este plină de asemenea locuri", mi-a spus ar­heologul, în bătaia vântului, "din­tre care numai o mică parte au fost cerce­tate. Avem privilegiul de a trăi într-o țară în care urmele trecutului ies la supra­față sin­gure, trebuie nu­­mai să fii atent, și înțelegi ime­diat mira­culosul fapt că sute de gene­ra­ții au călcat în aceleași locuri. Știi, sa­tele erau făcute din lut, și atunci când ce­va se întâmpla cu sa­tul și acesta era dis­trus, ei pur și simplu îl bătătoreau cu pi­cioa­rele și construiau dea­supra. Așa se face că pu­tem astăzi să arun­căm o privire către... atunci, ca și cum am privi prin gaura cheii printr-un tunel al tim­pului."
Apoi mi-a spus că, dacă vreau cu adevărat să arunc o privire înapoi, prin tunel, să mă duc mai întâi la Plo­iești, la Muzeul de Istorie, acolo unde se află în acest moment expoziția Gumelnița și tot ce există mai im­por­tant ca obiecte preistorice. Apoi să mă duc la Olte­nița și voi avea o surpriză.
Am fost la Ploiești. La etajul unu al muzeului se află expoziția. Duceți-vă s-o vedeți, pentru că este tulbu­rătoare în așa măsură, încât atunci când ieși de acolo, îți vine să privești cerul și să te întrebi cine sun­tem noi de fapt. Este uimitor cum oamenii caută răs­pun­suri foarte departe, cum sunt gata să creadă mai curând că pira­mi­dele și statuile din Insula Paștelui sunt făcute de ex­tra­tereștri decât că au fost făcute de oa­menii acelor tim­puri. Este inimaginabil pentru noi că "săl­­baticii" de atunci aveau aptitudini și cunoș­tințe pe care noi le-am pierdut. Este inimaginabil pen­tru civili­zația noastră arogantă, dotată cu tehnologia mileniului 3, să credem că oamenii aceia "primitivi" pu­teau face ceea ce noi, azi, nu putem. Suntem mai dispuși să cre­dem că civilizații stelare au dat o mână de ajutor. Și dacă au dat?

Spiritele din casa cu trei etaje

În cele din urmă, am ajuns la Oltenița, mereu pe ma­lurile Dunării, și orășelul părea adormit, amorțit cum­va sub vânturile călătoare ale primăverii. Un oră­șel exi­lat la marginile câmpiei, la marginile țării, tăcut, singuratic, sărăcăcios. Undeva în centru, pe o străduță laterală, am descoperit bătrâna clădire a muzeului, în care se intră printr-o ușă îngustă, zăbrelită. E o clădire pe lângă care ai putea trece fără s-o observi. Care este sur­priza pe care mi-o rezervă locul acesta, surpriza des­­pre care mi-a vorbit Traian Popa, ce se ascunde oare din­colo de holul modest și întunecos al intrării, în care am ajuns prea târziu, într-o vineri după-amiază, la ora la care țara intră în letargia sfârșitului de săptă­mână? Străbat sala mare de jos, scufundată în întune­ric. În spate, undeva, se aud zgo­mote, și acolo, într-o cămăruță dosită, îl găsesc pe stăpânul aces­tui loc, care se numește Done Șerbă­nescu. Este arhe­tipul savantului căruia nu-i pasă de nimic în afară de lumea sa, absorbit de mu­zeul său, de vitrinele sale, de obiectele sale, pe care le atinge ca pe niște re­licve neprețuite. "Gumel­nița este aici", zice el, "la câțiva kilo­metri de Oltenița, aici este patria acestei civilizații care la vremea ei a fost cea mai strălu­citoare din Europa." Domnul Done Șer­bă­nescu vorbește cu o siguranță zdrobitoare, eu aș vrea să știu care este surpriza, care este lucrul acela care se as­cunde în muzeul său și pe care eu ar trebui să-l des­co­păr, care ar trebui să mă uimească. El poartă în mâini niște hârtii trase la copiator în timp ce aprinde din mers luminile muzeului și în timp ce eu îi cer să-mi po­vestească despre ei. Despre aceia care au făcut capo­doperele pe care le-am văzut la Giurgiu și la Ploiești. "Erau niște oameni mici de statură, nu mai înalți de un metru șaptezeci, bărbații purtau veste din piele și amu­lete, femeile lor erau frumoase și erau pro­babil cen­trul acestor comunități de vânători și de pes­cari. Femeile purtau fote și fuste lungi, la gât aveau po­doa­be din os, din scoici și din lut pictat, uitați-vă, ca cele de-aici. Lo­cuiau în case cu etaj, făcute din lut și din lemn pe malu­rile apelor curgătoare și ale lacurilor, cu aco­perișuri as­cuțite, construite din lemn și din stuf." Apoi îmi arată un mic altar din ceramică, cu pereții gău­riți pentru "ca spiritele să poată intra înlăuntru", și spune "Așa arătau casele lor, 4000 de ani înainte de Hristos, vedeți, cu trei etaje, ce spuneți de lucrul aces­ta, vi se pare incredibil, nu-i așa?" Eu sunt fără cuvinte, înțelegând că altarul din lut a avut drept model o casă reală, că oamenii aceia construiau de fapt, pen­tru zeii lor, niște case ca ale lor. Apoi mobilau aceste mici că­suțe pentru zei cu tot ceea ce era necesar, cu scău­nele ce par simple jucării din lut, cu măsuțe, pre­sărau se­mințe acolo pentru ca zeii să aibă ce mânca. În cele din urmă, așezau în­lăuntrul altarelor micile divi­nități lu­crate cu măiestrie din lut și din os, de obi­cei sub forma unor siluete femi­nine, uneori pictate, alteori împo­dobite într-un fel sur­prin­zător. Căsuțele acestea ale zeilor preistorici îmi amin­tesc obiceiul cio­banilor, care se mai păstrează încă și astăzi în Buco­vina, de a pune la răscrucile din munți, acolo unde se intersectează drumu­rile oilor, căsuțe din lemn, în care se lasă pâine și lapte și brânză, pentru ca duhurile să se adape, ca să nu intre în sate sau în stâne. Este po­sibil să existe o legătură între toate acestea, să fi su­pra­viețuit în mod miraculos obiceiuri și credințe din tim­puri ancestrale? Interlocutorul meu crede că da, că sunt multe lucruri care au supraviețuit, că în adân­curile pămân­tu­lui, în straturile ar­heo­logice, sunt multe do­vezi, multe semne care explică mituri, că totul e să fii atent, să observi, să înțelegi. Că în reali­tate, multe lu­cruri au tra­­versat miile de ani până la noi. "Hai­nele, de pildă, nu s-au modificat sub­stanțial ni­ciodată, ță­ranii români de la înce­putul se­­colului trecut se îm­bră­cau la fel ca cei de acum o mie de ani, ca acum două mii de ani, ca acum 5.000 de ani; unele lucruri par eter­ne."

Spiralele de miere ale istoriei

Ce anume este ne­schim­bat în ultimele mii de ani, în afară de haine și de cârli­gele de pescuit, întreb, ce ne unește pe noi cu acele per­sonaje fă­ră chip, care par că bâj­bâie cu brațele în­tin­se prin spațiile translu­cide ale vitrinelor de mu­zeu? Ce le­gătură este între noi și ei, ce punte peste miile de ani? Done Șer­bă­nescu zâmbește cu bas­ca pe cap. În spatele său este tru­sa unui șa­man preistoric, mici oase de păsări, pie­tri­cele, bucăți de lemn lus­truit. Se poate vorbi oare des­pre o conti­nui­­tate, des­pre o linie care să uneas­că acea societate para­di­siacă și tot ceea ce a urmat după ea? "Istoric vor­bind, e greu de spus dacă noi suntem urmașii acelor oa­meni, pentru că is­toria, dacă vreți, este ruptă în bu­căți în mod teoretic. Popoarele au venit și s-au ames­tecat, însă, după cum spu­neam, unele lu­cruri sunt imuabile. Știți de ce micile statuete pe care le vedeți nu au chip sau, mai bine zis, trăsăturile fețelor lor sunt abia schi­țate? Nu, nu pentru că nu știau să de­se­neze sau să mo­deleze în lut. Fi­gu­rinele repre­zen­tând păsări sau ani­male spun totul despre talentele lor de artiști. Ei nu repre­zentau nicio­dată chipul divi­­ni­tății, pentru că identi­ficau di­vini­tatea cu ma­rele cosmos, cu prin­ci­piul, erau figuri-ar­hetip. De aceea șa­manii își acope­reau chipul cu măști, ei în­cetau să mai fie o per­soa­nă anume, ci re­pre­zen­tau totul. Mi­cile lor altare din lut conțineau mis­­terul între­gului cosmos și lucrul acesta nu s-a schim­bat nicio­dată de când există rasa ome­neas­că. Mii de ani mai târ­ziu, de pil­dă, numele divi­ni­tății era de ne­rostit pen­tru unele civilizații, chipul său era de nere­pre­zentat, pen­tru că re­pre­­zen­tându-l, n-ar mai fi fost complet și asta ar fi fost o impietate. Actul mis­­­terios al credinței s-a păs­trat până în zilele noas­tre, în crești­nism. Eu am în­trebat un preot des­pre chivotul dintr-un al­tar, ce ține acolo? Știți ce mi-a spus? Trupul Dom­nului. Același lu­cru îl fă­ceau și oamenii epocii de piatră cu micile lor altare din lut, numai că, spre deo­­sebire de noi, ei își re­prezentau zeii fără față. Semnele lor par să fi su­praviețuit tuturor epo­ci­lor, par să fi traversat tim­­­­pul, spiralele lor de cu­loarea mierii și a soarelui și-au schimbat poate sem­ni­ficația, dar au rămas ace­leași, mii de ani mai târziu. E greu de spus dacă dacii au fost ur­ma­șii acelor oameni care au trăit cu mii de ani înain­tea lor, dar nu e greu de des­­coperit în­sem­ne cu mult mai vechi. După cum pe por­țile maramu­re­șene din timpu­rile noastre nu sunt greu de descoperit semne ce-au aparținut ci­vi­li­zației dacice."
Privesc un colier făcut din mici oase încrustate, care tre­buie să fi aparținut cândva unei frumuseți a epo­cii pie­trei, privesc vasul-statuetă mo­de­lat sub for­ma unei si­lue­te femi­nine ce poartă un colan la gât și a cărei mână se odihnește, ca într-o clipă de încremenită uimi­re, pe gură. Are ochii alungiți, sprân­ce­nele de o lungime și o ar­cuire irea­le, nasul fin. Pare că zâm­bește. Arheolo­gul Done mă asigură că atunci când un șaman intra în transă datorită ier­burilor cu pro­pri­e­tăți magice și spu­­­nea unuia din­tre membrii co­mu­nității că se va vin­deca, ei bine, acela chiar se vin­­deca. Chestiu­ne de credință și de autosu­gestie. Par­că sună cunos­cut, nu-i așa?
Într-un muzeu ca aces­ta, vârtejurile tim­pului și ale epocilor par că se amestecă, istoria ome­nirii devine scurtă. Miile de ani par o cli­pă tangibilă, expli­cabilă, apro­piată. Pen­tru arheo­logi și pentru istorici toate aces­tea sunt dovezi, probe ma­teriale ce tre­buie îndo­sa­­riate, cla­sifi­cate, în­ma­triculate, ca un joc de puzzle ce-ar trebui în cele din ur­mă să dea imaginea reală a unei epoci. Pentru noi însă, profa­ni în ale istoriei, altceva ar trebui să fie important.
Priviți imaginea-sim­bol a aces­­tei culturi numite Gu­mel­nița. Pri­viți cuplul acesta de în­drăgostiți ținân­du-se în brațe, sin­guri în mij­lo­cul acelui spa­țiu circular care-ar pu­tea fi întreg univer­sul, sprijinindu-se unul pe ce­lă­­lalt, el cu mâ­na pe ini­mă, ea pur­tând pe pân­te­ce ser­pentina so­lară a fe­cun­dității, și amân­doi la un loc, pre­cum o singură ființă, privind către noi, peste prăpastia celor 6000 de ani care ne despart. Sunt singuri, față în față cu un timp infi­nit. Îmi spun că obiectul aces­ta atât de fragil care a su­pra­­viețuit unui timp atât de îndelun­gat ar putea re­pre­zenta umanitatea în­săși. Siluetele acestea îm­bră­ți­șate pentru eterni­tate sunt imaginea noastră, ca și cum acolo, la capătul ce­lălalt al istoriei, Cineva ar fi pus o oglindă.

(Fotografiile autorului)