Definițiile primăverii - NORA IUGA:"Nebunia care vine peste tine ca boala"

O îndrăgostire fără obiect

- Doamnă Nora Iuga, mă bucur să vă reîntâl­nesc. Primăvara pare că v-a repus în formă.

- Aaa, da. Primăvara e extraordinar. Primăvara e... chef. Îți vine o poftă! Se trezește în tine o bucu­rie inexplicabilă, care ține mult de instinct, te apropie foarte tare de animal. Pri­măvara nu e nici soarele care încălzește, nici mu­gu­rii care plesnesc, nici co­­pa­cii care înfloresc. Nu, pri­măvara e nebunia aia inte­rioară, care vine din­tr-o da­tă peste tine, ca o boa­lă, și simți că vrei ce­va, dar nu știi exact ce.

- ... bolnavă de pri­mă­­vară.

- Da, bolnavă de o în­drăgostire fără obiect. Primăvara seamănă pe undeva cu poezia, mai exact cu starea pe care o ai când scrii poezie. Seamănă cu inspirația, în care eu cred nebu­nește, dar despre care niciodată n-am spus că e un dar divin sau că vine din stele. Pentru că eu cred că inspi­rația ne vine din trup, din glande, din freamătul ăsta nebunesc al primăverii. Simți, brusc, în tine un chef să te apuci de scris. Prima dată când am scris în viața mea a fost primăvara.

- Vă mai amintiți starea pe care o aveați?

- A fost o stare pe care nu mi-o pot explica, m-a luat total prin surprindere. Aveam 12 ani, era pri­măvară și soare, forfotă de păsări afară, iar eu mă pre­făceam că citesc dintr-o carte de istorie, de format mare, în care îmi ascundeam, de fapt, cărțile din co­lecția "Femei celebre", pe care le citeam pe ascuns. Erau niște cărticele de buzunar despre marile curte­zane care au murit pe eșafod: Marchiza de Brin­villiers, Marchiza de Montespan, Madame du Barry, Salomeea, demonul regelui Irod. Ce memorie ului­toare am la lucrurile astea! (râde cu poftă) În camera de alături era tata, care cânta la vioară Zefirul, de Jenö Hubay. M-a apucat, dintr-o dată, o stare fizică, înțelegi, pur corporală. Și mi-a venit să iau creionul și să scriu un poem. Primul. Era atât de prost, că după aceea nu am mai scris nimic foarte multă vreme, decât o poezie pentru o profesoară de franceză cu ochi albaștri, de care eram îndră­gostită. Mă mai îndrăgostisem și de Pe­rus, o colegă armeancă, foarte fru­moasă. Dar după ce am văzut cum se-aprindea lumina în ochii unui băiat de la Liceul "Mihai Vi­tea­zu", nu m-am mai îndrăgostit ni­cio­dată de fete.

La întâlnire cu dragostea

- Fiecare primăvară readuce aceeași poftă de viață. Și totuși, fiecare primăvară e diferită. V-a rămas vreuna, anume, mai preg­nant în memorie?

- Toate lucrurile importante din viața mea s-au întâmplat primăvara. Primăvara m-am îndrăgostit prima oară, primăvara am scris prima oară. Pe Nino, bărbatul meu (poetul George Almosnino n.r.) l-am cunoscut tot primăvara. Dar și mai extraordinar decât asta e că în fiecare an, pe data de 13 aprilie, am întâlnire cu Iubirea.

- Cum așa?

- A început foarte demult, când eram profesoară în primul an de învățământ, la Sibiu. De câte ori mă duceam la bibliotecă, întâlneam acolo un băiat care era elev în ultima clasă de liceu, la "Gheorghe Lazăr". Ne tot uitam unul la altul, aveam impresia că seamănă foarte mult cu mine, avea niște trăsături de faraon egiptean, cu ochi negri, codați. Eu aveam 22 de ani, el avea 18 sau 19, ne-am îndrăgostit și a fost ceva foarte frumos între noi. S-a întâmplat pe 13 aprilie și, de atunci, o viață întreagă, în ziua aceasta mi s-a întâmplat întot­dea­una ceva care m-a făcut să tresar. Dacă n-a fost chiar un drum făcut împre­u­nă, a fost măcar un schimb intens de pri­viri, un cuvânt adresat, o apropiere, o scrisoare. Și întotdeauna mărun­ți­șurile astea au purtat în ele o încărcătură erotică.

- Tot primăvara ați întâlnit și marea iubire a vieții dvs., pe poetul George Almosnino. A fost dragoste la prima ve­dere?

- N-a fost chiar un coup de foudre, n-a că­zut fulgerul pe mine. Ne-am întâlnit într-un ce­naclu, unde mă duse­sem să citesc poemele unui nevăzător. Era tot un început de aprilie. Nino era marea vedetă a cenaclului, era socotit cel mai bun. Scria po­ezii care semănau mai mult cu Federico Garcia Lorca decât cu Dan Deșliu, deși era muncitor pe un șantier de cons­trucții. Era foarte prost îmbrăcat, avea un venit în­grozitor de modest, fusese dat afară din facultate, chiar înainte de diploma de stat, fiindcă era evreu spaniol. Tatăl lui făcuse pușcărie politică, de pe urma căreia s-a ales și cu o schizofrenie. Avea o pensie foarte mică, de boală, și nu se puteau chi­vernisi amândoi. Pentru o femeie obișnuită, ase­menea "excentricități" nu sunt atrăgătoare. Eu eram cochetă, mă îmbrăcam original, puneam preț pe lucrurile astea. Dar îmi plăcea cum arăta, găseam că are trăsături foarte fine, o anumită noblețe. Și-mi plăcea la nebunie cum scrie. De la cenaclu, am mers o bucată de drum îm­preună. Apoi a venit 23 aprilie. L-am sunat de ziua numelui și ne-am văzut. De 1 mai, fiindcă aveam trei zile libere, s-a mutat la mine. Și n-a mai plecat ni­ciodată.

- Ce v-a legat atât de tare, de ați rezistat o viață? Ce aveați în comun? Poezia?

- Nu, nu cred că poezia ne-a legat, deși toată viața nu m-am îndrăgostit decât de poeți. Ne-a legat felul lui de a fi. Nino mi-a lăsat impresia unui om extraordinar de supus, care mă adora și care trebuia să fie tot timpul alături de mine, asemeni unui câine credincios. După ce s-a mutat la mine, de fiecare dată când veneam de la serviciu, fiindcă știa la ce oră cobor din tramvai, stătea pe o margine ieșită din zidul unei case și mă aștepta. Dacă trebuia să ies să iau pâine sau țigări, mă însoțea. Nu aveam radio pe vremea aceea, dar mergeam împreună în piață, să luăm cartofi, și acolo era un difuzor unde ne opream jumătate de oră să ascultăm muzică simfonică. Și eram nespus de fericiți, parcă am fi fost la un concert dirijat de Karajan. Erau bucurii adevărate și înăl­țătoare, care ne dădeau senzația că suntem bogați.

Gesturile și cuvintele iubirii

- Puterea de a iubi ține, oare, de cât ai citit, de cât te-ai rafinat în interior? Ce se întâmplă cu generațiile noi, de nu se mai pot bucura?

- Rămân la convingerea mea, probabil bătrâ­nicioasă, dar în care cred profund, că noi acum avem prea mult. Din prea-multul ăsta, iubirea amenință să se rătăcească, să fie lăsată în urmă. Am pierdut limbajul iubirii și riscăm să pierdem și iubirea, fiindcă ea nu poate trăi în afara gesturilor și a cuvintelor ei. Sentimentele se nasc și se amplifică doar prin cuvânt, prin exprimarea lor. Iar azi, mai mult ca oricând, pare că am înnebunit cu toții, căutăm să ștergem cu buretele orice urmă de roman­tism, orice gest ni se pare patetic. Omul a ajuns să trăiască doar cu ajutorul mașinilor, nu mai are în­credere în forțele lui proprii, simțurile i se atro­fiază. Și, fiindcă nu mai simte, caută cu dispe­rare senzații noi, în tot felul de perversiuni. Mi-e teamă că va veni o zi când iubirea va deveni o relicvă și sin­gurul scop al unei întâlniri va fi ajungerea la or­gasm. Sex fără dragoste.

- Pentru cititori, numele dvs. e sinonim cu exuberanța. Nora e bucurie în formă pură. Nu cred însă că ați fost scutită de greutăți. Cum ați reușit să rămâneți pe partea luminoasă a vieții?

- Acum câțiva ani, când încă mai călătoream asiduu în străinătate, invitată la tot felul de eve­nimente literare, am aflat că eram adesea bârfită de unii "confrați". "Păi da, ziceau ei, Nora a fost mereu fericită. Știi doar că a avut o viață demnă de invidiat!" Și m-a durut într-un fel, fiindcă n-a fost chiar așa. Viața asta de invidiat a fost chiar mai grea decât a lor. Am fost îngrozitor de săraci. Eu și Nino al meu locuiam într-o singură cameră, cu un coridor care dădea direct în curte, în condiții destul de precare. Iarna ne era atât de frig, că luam pisicile cu noi, pe plapumă, să ne țină de cald. Cum băr­batu-meu nu-și putuse absolvi facultatea, n-a găsit mai târziu decât un post de remizier, la standurile stra­dale de lângă Cercul Militar. Vindea cărți și câștiga doar un procent foarte mic, era plătit cu bucata. Îmi amintesc cum treceam uneori vizavi și-l vedeam de departe, strângând sforicelele căzute pe jos de la pachetele de cărți. Și mi se făcea o rușine îngrozitoare, adică ăsta e bărbatul tău?, îmi ziceam. Apoi, la o vârstă foarte tânără, pe la 40 de ani, a făcut primul accident vascular cerebral. Au mai urmat două și apoi infarctul. A fost aproape două decenii pensionat de boală, ne-am întreținut numai din salariul meu de bibliotecară. Iar eu eram mereu dată afară din serviciu, fiindcă nu-mi țineam gura, mă certam cu șefii. Și, ca o încununare, peste toate astea, am avut și șapte ani de interdicție de publi­care.

"Cauza fericirii e în mine"

- De unde vine atunci pofta asta de viață?

- Cauza fericirii mele e în mine, eu pot fi fericită în orice situații. Deși, când iubești toată viața ca o nebună, ca o țigancă ce își ridică fustele, la vârsta asta nu mai ai chiar atâtea motive de bucurie. Dar trupul nostru are potențe nebănuite. Are inteligența lui proprie și știe să-ți dea surogate erotice. Un act erotic se poate perfect substitui doar gândindu-te la el, transpunându-te în starea aceea, fără să-l comiți, fără măcar să te atingi. E suficient să stai întins, înainte de a te culca, să te gândești la cineva pe care l-ai iubit sau încă îl mai iubești și să simți cum toate limfele tale, sângele și pielea reînvie. Simți plăcerea epidermică pe care o simțeai sub o mângâiere altă­dată. Erotismul acesta, chiar și nedus la împlinire, puterea asta de-a te îndrăgosti în orice clipă, e mecanismul central care ne ține în viață. E ceva ce nu moare niciodată, nici la 100 de ani. Câtă vreme îți păstrezi vie puterea de a te îndrăgosti, nu ai cum să nu simți bucuria.

- Dar libertatea, nonconformismul care v-a făcut celebră? Ele de unde vin?

- Am trăit mereu după intuiție, mi-a plăcut la nebunie aventura. Sunt convinsă că prin intuiție ajungem mai repede la adevăr, e vocea prin care Acela - căci nu-mi place să-i spun pe nume lui Dumnezeu, pentru că nu mi-l pot reprezenta - ne arată unde-i bucuria bună și unde-i bucuria rea. E ca mirosul câinelui. Cred că și ereditatea are aici un cuvânt de spus. Părinții mei au fost artiști, mama balerină și tatăl violonist. Când m-au făcut pe mine, nu erau la vârsta la care cumpănești înainte de a acționa. Totul s-a produs instinctual. Erau ei înșiși niște copii, mama avea doar 16 ani, tata avea 24, îmi amintesc că se jucau cu mine de parcă eram de-o vârstă. Libertatea asta am moștenit-o și eu. În fața marilor întâmplări ale vieții, n-am stat pe gânduri. Eu și cu Nino nu ne-am pus niciodată problema că nu e cazul să facem copii, fi­indcă nu avem cu ce să-i creștem. Când am aflat că sunt însărcinată, bucuria noastră a fost fără margini. Eram convinsă că nu se va întâmpla nimic rău, că o să ne descurcăm noi cumva, că Dumnezeu, așa cum are gri­jă de vrăbii, o să aibă grijă și de copilul nostru. Vă jur, aveam o gândire absolut ți­gănească. Și uite că a ieșit din băiatul nostru un copil și un balerin cu care orice mamă se poate mândri. A­nul ăsta împlinește 52 de ani. El a rămas acum omul pe care îl iubesc cel mai mult. Dar îl iubesc așa cum iu­­bești numai în gând, fi­indcă ne vedem foarte rar. Mi-e dor de el. Pesemne că e foarte ocupat.

Bucuria singurătății

- Încă ne mai putem bucura de soarele blând al lunii aprilie. Ce vă face fe­ricită primăvara? Aveți vre­un ritual, vreun tabiet?

- Mă bucură lucruri atât de simple, că mi-e și rușine să le spun. Încălzirea vremii îmi dă o stare de bine te­ribilă. Mie nu-mi place fri­gul, mi-a fost toată viața fri­că de zăpadă. Îmi place că se mărește ziua, venirea lu­minii e pentru mine o ma­re promisiune. Îmi mai pla­ce să văd tufele de nuiele din gard, care până acum câteva săptămâni erau atât de ne­norocite, că sunt verzi și fre­mătătoare. Am bucuria asta, să le pipăi. Primăvara, mai mult ca oricând, îmi vine să ies din casă, dar nu ca să întâlnesc oameni, ci ca să ies din mine, să mă des­chid. Fiecare din noi e un co­pac. Primăvara simți ne­voia să scoți o creangă no­uă, să desfaci un mugure, o frunză. Îți revin re­flexele tinereții și chiar dacă bietul trup nu le mai poate duce la împlinire, te bucuri de do­rin­ță, că și dorința e bucu­rie. Ba poartă în ea mai multă bucurie ca împlinirea. De aia ne și place preludiul atât de mult. E drumul de parcurs, e o tânjire, e poezia.

- Ce mai înseamnă bucuria la 83 de ani? O tihnă? O împlinire?

- La vârsta mea, bucuria e... singurătate. Eu îmi iubesc singurătatea la nebunie, am reușit să mă învăț cu ea perfect, mă simt mai bine singură. Mai ales când scriu. Un om ca mine, care a trăit extrem de intens, care a citit enorm și căruia Acela pe care ezit să-l numesc i-a mai dat și o memorie foarte bună, e plin pe dinăuntru de toate bogățiile astea pe care le duce cu el. Cărând lucrurile vechi cu mine, sunt ca un măgăruș care poartă lumea în samar. De fapt, asta fac de când eram tânără. În singurătate, mă mișc în tinerețea mea. Mă simt cu mult mai bă­trâ­nă când ies pe stradă, în lumea de acum, care e atât de nouă. Când sunt în casă, mă simt frumoasă, pot să-mi mai admir încă picioarele, iar dacă trec mâna, așa, prin aer, mi se pare că încă mai am gra­ție.

- Nu vă apasă indiferența, sărăcia de sen­ti­men­te din jur?

- Am capsula mea vrăjită, în care nu mi se poate în­tâmpla nimic rău și-n care nu am nevoie de nimeni și de nimic. De lumea literară am divorțat definitiv. N-o mai caut și nici nu mai citesc reviste literare, iar asta îmi dă o liniște teribilă. Nu mai sunt decât eu cu creierul meu, pe care-l con­sider inteligent și agrea­bil. E cel mai bun prieten al meu. Și mai am teancul meu de roman la care scriu. Viața mea e foarte tihnită și foarte frumoasă acum, chiar dacă trupul meu nu mai e chiar atât de vesel ca altădată. Să nu-ți închipui că nu mă gândesc zilnic și la momentul în care voi muri. Înainte, eram ca o fiară, mă apucau crizele de turbare când mă gândeam la clipa morții. Eram în­spăi­mântată de moar­te. Acum nu mi-e frică decât de durerea fi­zică a despărțirii de viață. Ceva din mi­ne îmi spune însă, câteo­dată, să nu mă tem, că voi avea o moar­te lină, ca o in­trare în somn. Dacă tot ce există pe lume are un sfârșit, și toți trecem prin asta, înseamnă că moar­tea e ceva su­por­ta­bil.

- Poate lupta scrisul cu trecerea timpului, se poate opune el morții?

- Cât timp mai poți să scrii, rămâi viu și tânăr. Îmi iu­besc singurătatea și pentru că mi-o um­plu cu scrisul. În fie­care zi, 5, 6 ore, asta fac. Dacă n-aș fi avut scrisul, aș fi fost demult o mu­mie cu ochii înțe­pe­niți. Scrisul e, în­tr-adevăr, salvator, numai că el pleacă foarte repede. Eu sunt o norocoasă, un om răsfățat de divinitate, care mai are încă, la vârsta asta, puterea de a scrie. Mai uit cuvinte, dar nu într-atât încât să nu reușesc să le substitui. Încă mă mișc cu grație în limba mea, dar mă gândesc cu groază că va veni și ziua când nu voi mai putea s-o fac. Totul se tocește în carnea asta din care suntem plămădiți, și simțurile, și creierul, și nu știu ce mă voi face atunci cu singurătatea. Tot ce știu e că nu am niciun regret că voi pierde fru­mu­sețea acestei lumi. Mi-am făcut plinul în viața asta.

(Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUȘ)