Florin
Am ajuns în sat pe la prânz. Pe drum, nici țipenie. O ploaie rece, mocănească, ținea oamenii ascunși în casele lor. Despre Cenade nu știam decât că e satul în care s-a născut Ion Agârbiceanu. Îi văd statuia în curtea școlii și-apoi urc o pantă ușoară, mărginită de un șir de case dichisite impecabil. Florin Făgețan mă așteaptă în poartă. Are o glugă mare trasă pe ochi, așa că abia îi pot vedea chipul. Mai târziu, aveam să aflu că, pentru el, ploaia nu e ceva așa, un moft inofensiv, ca pentru noi, ceilalți. Că frigul și umezeala îi pot zdruncina sănătatea în mod fatal. Intrăm repede în casă, își dezbracă fâșul cu glugă și mă invită într-o cameră încălzită. Mă măsoară fățiș, cu o privire fermă și-apoi zâmbește politicos, strângându-mi mâna. Are 29 de ani, e vânjos la trup și iute ca o sfârlează. "E bună ploaia asta, dar parcă-i prea multă". Ne așezăm la masă și apoi, din una-n alta, își deapănă, pe îndelete, povestea.
Avea cam nouă ani când a pus pentru prima oară mâna pe o coasă. Era una cam cât el de înaltă, cu o coadă lucioasă, din fag, și lama tăioasă ca briciul. În ziua aceea a ieșit cu tatăl lui să-l ajute la otavă, adică la cositul de toamnă. Și până seara n-a lăsat coasa deloc, învățând să o mânuiască cu dibăcie, până când au "gătat" împreună toată tarlaua. Tare mândru mai umbla el prin sat de atunci! Toată lumea îl lăuda pentru vrednicia lui, iar el se simțea deja ca un flăcău de nădejde, sărind mereu în ajutorul părinților, la treburile gospodărești. Nu-l vedeai deloc stând locului, îi plăcea să repare tot timpul ceva, să lucreze în grădină, să iasă după lemne în pădure, să îngrijească animalele ori să deretice tot felul de mărunțișuri prin casă. Văzându-l ani la rând atât de dedicat acestor îndeletniciri, părinții erau ferm convinși că Florinel al lor nu va dori nicicând să plece de acasă. Și totuși, în 2005, după ce a absolvit școala profesională, băiatul a ales să-și încerce norocul în altă parte, la fel cum încercau aproape toți prietenii lui din copilărie. Cenade, satul lui drag și cândva atât de viu, i se părea tot mai pustiu și amorțit. A plecat la Sibiu, acolo unde locuia una dintre surorile lui. S-a angajat la o firmă de termopane și uși metalice, dobândind în scurt timp aceeași faimă de om harnic și de încredere. Era mereu vesel și într-o formă fizică excelentă. Urca fără oprire opt etaje pe scări, cu o ușă metalică în spate, fără nici cea mai mică gâfâială. Prin 2008, însă, s-a întâmplat ca după o asemenea ascensiune, să iasă afară transpirat, tocmai când începuse o ploaie rece, de primăvară. Nu s-a sinchisit prea tare, la câte vijelii înfruntase, ploicica asta era chiar o bagatelă. Dar mai spre seară, a simțit cum îi cam dă târcoale o răceală. A doua zi s-a trezit cu febră și cu o tuse ciudată. A stat un timp acasă și s-a tratat cu ceaiuri și aspirină, până când a reușit să-și mai astâmpere febra. S-a întors din nou la muncă, dar pe zi ce trecea, simțea că ceva nu e în regulă. Tușea încontinuu, îl durea pieptul și avea amețeli. N-a vrut să meargă la medic, deși tusea nu-i dădea pace. Obosea după doar câteva trepte și respira tot mai greu. "Țin minte că începusem să mă umflu ca un balon. Toată lumea îmi spunea că m-am îngrășat și că de-aia am început să obosesc așa repede. De fapt, eu rețineam apă în organism și habar n-aveam". A continuat să muncească așa, târâș-grăpiș, încă vreo patru luni. Prin octombrie, s-a întors acasă, la Cenade, ca să-și ajute părinții la culesul porumbului. La sfârșitul unei zile de lucru, după ce au pus știuleții în coșer, a mers să facă o baie. Își amintește că apa era foarte fierbinte și că atunci când a terminat și a ieșit din cadă, a simțit deodată cum îi fuge pământul de sub picioare. Apoi, nu-și mai aduce aminte decât acea fracțiune de secundă în care trupul lui s-a prăbușit pe podea. Atât. Din momentul acela scurt cât o clipire, destinul lui s-a făcut țăndări. Și-a pierdut total cunoștința și trei zile a zăcut într-o comă profundă. Îngroziți, părinții l-au dus cu mașina unui vecin la spitalul din Blaj. Era deja noapte și acolo n-au găsit decât un medic de gardă și câteva asistente. După consult, doctorul a ridicat speriat din umeri. "Băiatul ăsta are o inimă de cal. Duceți-l urgent la Alba Iulia. E un caz complicat, aici nu-l putem ajuta". Bieții părinți erau consternați. Cum să pățească băiatul lor, flăcău voinic ca un urs, o nenorocire ca asta? L-au urcat pe Florin în salvare și l-au dus urgent la Alba Iulia. Verdictul a fost însă același: o inimă dilatată, un caz extrem de grav. Se solicită urgent un elicopter pentru transportul pacientului la un spital din Târgu Mureș. Dar până să plece, Florin intră în stop cardio-respirator. Părinții sunt îngroziți. Cu lacrimi în ochi, îi roagă cu disperare pe medici să le salveze copilul. După minute în șir de manevre, reușesc să-l readucă la viață și să-l urce în elicopter. La Târgu Mureș, e preluat urgent de o echipă de medici specialiști de la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant, care încep numaidecât un program de investigații minuțioase. Cam după două ore de agitație, un doctor mai în vârstă îi invită pe părinți în cabinetul lui și le spune calm și răspicat verdictul: "Florin suferă de «cardiomiopatie dilatativă». Cu alte cuvinte, inima lui e foarte mărită și funcționează la o capacitate de numai 30 la sută. Cauza bolii nu se poate stabili sigur", spune la fel de calm medicul. "Pare să fie consecința unei răceli netratate la plămâni". Apoi le dă vestea cea mai cumplită: singura șansă de prelungire a vieții lui Florin e un transplant de inimă. Trebuie să aștepte un donator, iar asta poate dura o săptămână, o lună, un an, doi... Despre întoarcerea lui la muncă sau la alte îndeletniciri care presupun efort nici nu mai poate fi vorba. Repaus total, izolare, pentru a nu se expune la viruși, odihnă multă și evitarea stresului. Cu alte cuvinte, o viață nouă, pustie și fără prea multe speranțe. "Recunosc, la început a fost un șoc uriaș", spune astăzi Florin. "De obicei, nu prea mă sperii eu așa ușor, dar de data asta... Îmi era clar, toată viața mea de până atunci se sfârșise. Trebuia să șterg cu buretele tot și să încep să-mi construiesc altă viață, cu o inimă nouă. Pe urmă, m-am obișnuit repede cu ideea și tot ce-mi doream era să se găsească cât mai repede un donator și să pornesc, cum s-ar zice, la drum". A rămas conectat la aparate încă vreo două săptămâni. Apoi, medicii i-au implantat un defibrilator, adică un dispozitiv menit să dea anumite impulsuri atunci când inima se oprește. Cu aparatul ăsta avea el să stea acolo, în piept, până în ziua transplantului. După alte câteva zile, Florin s-a întors acasă. A urmat cel mai greu calvar al vieții lui: așteptarea. Zile la rând, săptămâni, luni, tresărind la fiecare sunet de telefon, la fiecare scârțâit de poartă. Starea lui era din ce în ce mai gravă, respira tot mai greu, drumul până la baie era un chin, obosea și atunci când mânca. Părinții lui, Anuța și Ioan, erau disperați, asistau neputincioși la tot chinul lui, îl îndemnau să se roage la Dumnezeu și să aibă răbdare, și ascultau cu lacrimi în ochi la ușa camerei lui, cum horcăie la fiecare gură de aer pe care se chinuia s-o inspire. "Nu cred că ar putea suporta cineva un chin ca ăsta", își amintește, cu privirea pierdută. "Oboseam până la sufocare, și dacă mă întorceam de pe o parte pe alta în pat. Medicamentele nu mai aveau nici un efect. Nu știu dacă mă înțelegeți, eu mă culcam seara și nu eram foarte sigur dacă mă mai trezesc dimineața. Gândul ăsta mă îngrozea, aveam doar 23 de ani și voiam cu disperare să trăiesc". Într-o duminică senină din iunie 2009, când Ioan și Anuța tocmai veniseră de la biserică, Florin a auzit sunând telefonul. A răspuns tatăl lui. De-acolo, din pat, nu prea îl auzea ce vorbește, dar avea parcă o presimțire. "Când a venit tata în cameră să-mi dea vestea, eu eram deja îmbrăcat și gata de plecare. Apăruse un donator compatibil, cu grupa de sânge 01 pozitiv. Era vorba de o femeie de 42 de ani de lângă Oradea. După un accident cu bicicleta, intrase în moarte cerebrală. Sună îngrozitor, dar asta e realitatea: prin moartea acestei femei am reînviat eu". După opt luni de calvar, Florin simțea din nou gustul dulce al speranței. L-au dus cu o mașină la Târgu Mureș și imediat au început pregătirile pentru operație. Nu se temea deloc, după tot chinul pe care l-a îndurat, era în stare să suporte orice, numai să scape de coșmarul ăsta. A doua zi dimineață, a intrat în sala de operație. Își amintește doar cum i-au legat brațele și cum i-au pus în mână o branulă. Apoi, n-a mai văzut decât lumina puternică de deasupra cum se pierdea ușor în ceață, până când s-a stins de tot. Operația a durat patru ore și a fost impecabil realizată de o echipă condusă de genialul profesor Radu Deac. Florin s-a trezit după 24 de ore. Un medic îl ținea de mână și îi cerea să strângă palma puternic, pentru a vedea dacă are reflexe. El a strâns cât a putut, iar medicul i-a zis asistentei că e bine și că poate să-l detubeze. Florin începea să-și revină. A rămas singur în salonul de terapie intensivă, conectat la tot felul de aparate. Stătea așa, cu ochii deschiși, încercând să-și facă ordine printre gânduri. Avea în piept o inimă nouă, cu care trebuia să se împrietenească. La început, simțea ceva ciudat, avea senzația că bate prea repede și se gândea că poate ceva nu e tocmai în regulă, apoi înțelegea că, de fapt, abia acum se simte normal și că va trebui să se obișnuiască așa. Începea din nou să se bucure, se gândea că va putea reveni la viața lui de până atunci, că va pleca la Sibiu, că va merge la lucru, că poate într-o zi va reuși chiar să plece din țară, să-și facă un rost mai bun, o familie, un trai mai luminos. Nu știa încă, bietul de el, că după un asemenea transplant, viața nu mai e așa plină, că atârnă de un fir de ață, că nimeni nu te mai angajează, că trebuie să te îndopi zilnic cu medicamente și să mergi la control, că noul tău statut e ca acela al unui om cu handicap foarte grav. După zece zile, s-a întors bucuros acasă, la Cenade. Trebuia să stea izolat, îi era interzis să stea în curent, să iasă afară în zile toride sau cu ceață. Nu avea voie să se expună la nici un risc de contaminare cu vreun virus sau microb. Și totuși, în ciuda acestor măsuri, în iunie 2010, Florin a luat de la cineva o răceală și a făcut aprindere la plămâni. A ajuns din nou la spitalul din Târgu Mureș, unde a stat o lună sub tratament. S-a făcut bine și, cu puțin înainte de externare, a aflat că într-un salon învecinat, tocmai venise o pacientă care a doua zi urma să intre, și ea, într-o operație de transplant. Și cum el deja era de-al casei și trecuse prin experiența asta nefericită, s-a hotărât să meargă la ea, să-i dea niște sfaturi și să-i mai aline puțin frica. Fata era în salon cu mama ei. El a intrat puțin timid, a dat politicos bună ziua și le-a zis: "Să nu vă fie teamă. O să fie bine. Și eu am făcut un transplant și uite că sunt bine sănătos acum. Înainte, nu puteam să fac nici doi pași. O să fie bine, o să vedeți...". Fata parcă nici nu-l auzea. Stătea întinsă în pat, cu fața transfigurată de spaimă. O chema Adina și avea 20 de ani.
Adina
În februarie a împlinit 24 de ani. Are mereu pe chip un zâmbet luminos, chiar și atunci când evocă amintiri urâte. Atitudinea ei pozitivă a ajutat-o să înfrunte mai ușor toate încercările prin care a trecut. Era doar un prunc de șapte luni, atunci când medicii din orășelul ei, Negrești Oaș, au descoperit uluiți că se născuse cu o malformație foarte gravă: inima ei nu avea decât un ventricul. La un an și două luni, Adina a suferit prima operație pe cord deschis. Au urmat însă alte complicații, și la doi ani și patru luni, a fost operată din nou. Încă de atunci, medicii au avertizat-o pe mama fetiței că tot acest calvar va continua și că pe la cinci ani va trebui să o aducă iar, pentru o nouă intervenție chirurgicală. I-au explicat că pentru o asemenea malformație intervențiile astea sunt doar niște soluții efemere, prin care copilul este ajutat să mai supraviețuiască un anumit interval de timp. Pentru biata femeie, toate explicațiile astea erau ca o condamnare nemiloasă la o viață de coșmar. "Nu știu cum a putut mama să îndure chinul ăsta", povestește Adina. "Eu eram prea mică, nu înțelegeam nimic. Singurul moment pe care mi-l amintesc foarte clar a fost operația de la cinci ani. Niciodată n-am simțit o frică mai mare. Plângeam în fiecare zi și mă rugam la Dumnezeu să facă o minune pentru mine și să mă vindece fără să fac operație. Nu s-a întâmplat minunea asta, dar Dumnezeu tot m-a ajutat cu ceva, pentru că următoarea operație am făcut-o abia la 16 ani. Deci, timp de 11 ani am scăpat de spaima asta și am putut să fiu și eu ca un copil normal. Toate bune și frumoase până în clasa a noua, când începusem iar să mă simt rău, mă sufocam după ce urcam un singur etaj. Așa am ajuns din nou la spital și am fost operată de doctorul Suciu, care mi-a făcut o reconstrucție de ventricul și mi-a zis că va trebui să mai vin, poate, după vreo cinci sau zece ani, pentru o intervenție de corectare. Eram în culmea fericirii, aveam timp să termin liniștită liceul și să merg mai departe la facultate". Și chiar așa s-a întâmplat. A terminat cu bine liceul și în 2009 a intrat la o facultate de contabilitate din Satu Mare. Se simțea foarte bine și era extrem de încântată de noii colegi și de proaspătul ei statut de studentă. A trecut cu brio de prima sesiune, dar prin decembrie a căpătat o gripă banală. În vacanța de iarnă s-a întors acasă, la Negrești Oaș, bucuroasă că va petrece Crăciunul în familie. Dar răceala se tot agrava. Avea febră, tușea des și simțea mereu că se sufocă. A început să ia un antibiotic și febra s-a domolit. Nu însă și tusea, care îi tăia mereu răsuflarea. După vacanță, s-a întors la Satu Mare, intrând din nou în focul examenelor. Dar starea ei se înrăutățea, obosea repede, avea amețeli. "Pe 30 martie mi s-a făcut foarte rău. Aveam simptome de infarct. Acum simțeam că mi-e frig, și imediat că mi-e foarte cald. Eram în sala de curs și am cerut voie să ies, dar nu mă mai puteam ridica de pe scaun. M-au ajutat niște colege și am ajuns la Urgență. Medicii m-au trimis la cardiologie. Mi-au pus o perfuzie, mi-au făcut raze și la sfârșit mi-au zis să merg acolo unde am fost operată, că ei n-au ce să-mi facă. Și tot așa, câteva zile la rând, m-au tot plimbat de colo-colo, până când pur și simplu am simțit că mor. I-am zis mamei că nu mai rezist, ea a sunat speriată la Târgu Mureș și a doua zi am fost acolo". Cel care a consultat-o la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant a fost doctorul Suciu, chirurgul care o operase cu patru ani în urmă. I-a văzut actele medicale și imediat și-a amintit de ea. După câteva ore de investigații, doctorul a luat-o pe mama Adinei deoparte și i-a spus ceva aproape în șoaptă. Fata n-a auzit nimic, dar a înțeles că e ceva foarte grav, pentru că a văzut-o pe mama ei cum se întunecă la față. A sărit ca arsă și a întrebat-o ce i-a zis doctorul, ce se întâmplă, implorând-o să nu-i ascundă nimic. Atunci, femeia a luat-o în brațe și i-a șoptit plângând la ureche: "A zis că singura soluție e transplantul". În mod ciudat, vestea asta n-a speriat-o prea tare. S-a gândit că așa va scăpa o dată pentru totdeauna de coșmar. Cea mai grea a fost, și în cazul ei, așteptarea. "A urmat cea mai grea perioadă din viața mea. N-aveam voie să fac absolut nimic. Oboseam imediat, chiar și când mergeam până la baie. Am întrerupt școala și asta era cea mai mare tragedie pentru mine. Toată ziua stăteam în pat și citeam, iar seara ieșeam puțin la o plimbare ușoară cu mama". Și totuși, a fost mai norocoasă decât Florin. Așteptarea ei n-a durat decât două luni. Pe 7 iunie au sunat-o că s-a găsit donator. Au ajuns la Târgu Mureș spre seară. Își amintește cum zăcea în salon, în timp ce mama ei o ținea de mână, încercând s-o alinte. Apoi, mai ține minte vag chipul unui tânăr care a intrat în salon și i-a spus că nu trebuie să-i fie teamă, că totul o să fie bine. Îl chema Florin și părea foarte timid. Pe urmă, în noaptea care a urmat, n-a fost chip să adoarmă. Avea gânduri și senzații amestecate, ba visa la lucruri frumoase, ba simțea cum transpiră de spaimă. Dimineață a intrat în sala de operație, unde a stat opt ore. Apoi, nu s-a mai trezit decât după două zile. Cu o inimă nouă, a unui băiat de 17 ani de la Reghin, decedat în urma unui anevrism cerebral.
Florin și Adina
La o săptămână după externare, Adina a primit un telefon. O voce de bărbat o întreba cum se simte. Ea nu prea avea chef de vorbă, era marcată încă de încercarea prin care trecuse, dar bărbatul a insistat, spunându-i că îl cheamă Florin Făgețan și că e cel care a vizitat-o în salon înainte de operație. Dar nici de data asta Adinei nu prea i-a venit chef de vorbă. I-a răspuns sec și rece că se simte bine și i-a mulțumit de întrebare. Cam asta a fost tot. A doua zi însă, Florin a sunat iar. A treia zi, la fel. Până când, ușor, ușor, Adina a devenit mai prietenoasă. Ba chiar începuse să-i placă să stea de vorbă cu el. Îi dădea sfaturi, o învăța ce anume are voie să facă și ce nu, îi spunea tot felul de glume. După trei săptămâni, și-au dat întâlnire. Ea era programată la spitalul din Târgu Mureș pentru o consultație și trebuia să stea internată vreo două zile. Iar el i-a zis că o să vină acolo doar așa, din plăcere. "A venit chiar în prima zi", povestește Adina. "Mi-a adus flori și niște supică de tăiței de casă, așa cum se face în Ardeal. S-a așezat lângă mine, pe un scaun, și am început să vorbim. Bineînțeles, cel mai mult despre subiectul nostru comun, inima. Am stat așa, de vorbă, mai bine de două ore, dar nici n-am știut când au trecut. Întâlnirea asta mi-a făcut tare bine, prezența lui mi-a dat mai mult curaj și încredere. Iar la despărțire, m-a sărutat pe obraz". Zâmbește, lăsând privirea în jos. Apoi deschide un album cu fotografii și-l răsfoiește încet. Au continuat să își vorbească aproape zilnic. La telefon, prin mesaje, pe messenger. Ar fi vrut să se întâlnească din nou, dar îi despărțeau vreo 300 de kilometri. Așa că și-au cumpărat amândoi câte o cameră web și-au început să se "vadă". Într-o zi, ea l-a întrebat dacă are prietenă, iar el i-a răspuns râzând că are vreo trei pe sub pat. "Ce prietenă să mai am?", i-a zis apoi serios. "Cine mă mai caută pe mine de când sunt bolnav?" Nici pe ea n-o mai căuta nimeni. Au vizitat-o la început câțiva vecini, doar ca să-i pună tot felul de întrebări aberante. Dacă îi mai plac băieții, acum, după ce i-au pus o inimă de băiat. Sau dacă nu are alte gusturi și pasiuni, așa, ceva mai băiețești. A avut și Florin asemenea experiențe ciudate. L-a întrebat cineva dacă n-a visat-o pe biata femeie răposată, venind la el să-și ia inima înapoi. Cam asta era tot ce voiau să afle amicii lor despre ei, așa că nu prea mai aveau chef să vadă pe nimeni și s-au izolat total amândoi. Vorbeau ore în șir, zi de zi, și constatau mereu că poveștile, dorințele și grijile lor seamănă leit. S-au apropiat tot mai mult și descopereau împreună, pentru prima oară, o emoție neștiută. Într-o seară, Adina l-a întrebat cu glas tremurat dacă vrea să-și împartă inima cu ea. Așa s-a priceput ea să-i spună că e îndrăgostită de el. Ca de obicei, el i-a răspuns mai întâi cu o glumă. Că inima din pieptul lui e de căpătat și n-are cum s-o împartă cu nimeni. Dar vorbele ei l-au topit. A doua zi a plecat la ea, în Negrești Oaș, să o ceară în căsătorie. Părinții însă le-au cerut să mai aibă răbdare, pentru ca ea să-și revină complet după operație. De-atunci, au fost mai mult împreună. În 2012, au făcut două nunți ca-n povești: una la el, la Cenade, și cealaltă la Negrești Oaș. "Asta, ca să nu fie nimeni supărat", îmi zice Adina, arătându-mi albumul cu fotografii de la nuntă. Pe urmă s-au mutat în Cenad, la casa lui părintească, unde stau și azi. Sunt amândoi aici, în fața mea, și se sorb din priviri, iradiind de dragoste și de bucurie. Fiecăruia în parte, Dumnezeu le-a dăruit încă o dată viața, dar le-a dăruit și șansa să se întâlnească, pentru ca biruința asupra morții să fie celebrată, printr-o nouă viață, în doi. O viață deloc ușoară, pentru că Florin și Adina sunt, în plină vârstă a tinereții, pensionari. De lucrat undeva, nici nu poate fi vorba. Nimeni n-ar angaja "transplantați". Și totuși, nu se plâng, au tot ce le trebuie: două văcuțe, trei porci, găini, iepuri, o grădină mănoasă, pășune și mult aer curat. O dată la patru luni, merg la Târgu Mureș, la control. Vor face drumurile astea tot restul vieții. Riscul ca organismul să le respingă inima nu va dispărea niciodată. N-au voie să facă nici un efort, n-au voie să stea în frig sau căldură prea mare, n-au voie să facă copii. Medicii le-au spus că media de viață după un asemenea transplant e cam de zece ani. Ei însă nu vor să știe de statistici. Sunt siguri că vor trăi mult mai mult, cel puțin cât va dura dragostea, iar ea nu se va sfârși niciodată. Fericirea e cel mai puternic medicament. Poate că încercările prin care au trecut le-au fost scrise dinadins în destin, ca să-i facă să se cunoască. Să-i facă să meargă mereu de mână, mereu uniți și alături, fără urmă de supărare, că-și trăiesc împlinirea, cu prețul a două transplanturi de inimă.