De câte ori mă simt obosit sau înnegurat sufletește, îl caut pe părintele Nicanor Lemne, în refugiul său din Siliștea Snagovului. Nu-i bat niciodată la poartă. Intru de-a dreptul, știind că, la cei 99 de ani ai săi, stă pe prispa casei și surâde la pomi, la soare, la petecul de vie, așteptând cuminte să apară cineva - un creștin curios să viziteze bisericuța istorică din apropiere sau un fiu duhovnicesc, dornic să-i ceară un sfat, o mângâiere, o vorbă de folos, cum numai el o poate da.
Mi-e tare dor de părintele! Niciodată nu am întâlnit un om mai afectuos, mai bun și mai sensibil la suflet ca el. Se bucură ca un copil când te vede intrând în curte. Se bucură pentru orice i-ai adus: o vorbă, o floare, o mică plecăciune. Cu pași eroici și precauți, se ridică în picioare și îți iese în întâmpinare. Te așteaptă, desfăcând brațele cu un drag pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni altcineva. Tot așa, cu drag, ține să pregătească o cafeluță cu mâna lui, nu înainte de a-ți prezenta camera de odihnă și de rugăciune, îmbrăcată de sus până jos cu icoane, din care cea mai importantă și mai veche este icoana Mântuitorului, salvată miraculos, în timpul refugiului dramatic din Basarabia.
Lăsându-te o clipă singur, părintele umblă prin cămară, scoate și aranjează micile detalii, pentru a te îmbia apoi cu tot ce are el mai bun: dulceață de nuci, sirop de coacăze sau prăjiturele de post. Aduce totul pe masa din cerdac și, așezându-se alături, te roagă să guști, în timp ce ochii lui albaștri te învăluie cu o privire imposibil de redat în cuvinte. O privire de catifea și mătase. Privire de om bucuros și fără pic de ascunziș, fericit cu adevărat că i-ai trecut pragul casei, că exiști și că-ți pasă de el.
*
E cu neputință să nu te simți bine pe prispa părintelui, lângă icoane și straturi de flori. E cu neputință să nu observi că, la Siliștea Snagovului, între vile și pontoane de lux, casa părintelui Nicanor e altceva. E un capăt de drum. Un mic Rai. O insulă de liniște și bună cuviință românească. Acolo îl găsești mereu pe părintele, așteptând pe câte cineva - prieteni vechi, ucenici sau simpli oameni dornici să-l cunoască. Acolo, pe prispa casei acoperită cu stuf îi place să stea, cugetând la toate câte le-a trăit - la anii îndelungi de preoție, la Basarabia natală sau la amintirea tatălui său, care a plecat la cele veșnice atât de grăbit și de tânăr, încât nu a mai avut timp să lase în urmă decât o boare de prezență și un mare gol sufletesc, pe care părintele Nicanor caută în felul lui să-l umple cu un gând, o fotografie și câteva amintiri, în timp ce printre gene apare mereu o lacrimă nestăpânită și grea. Nici el nu știe prea bine pentru cine varsă acea lacrimă - pentru tatăl său, pentru Basarabia sau pentru tinerețea lui pierdută. Da, la 99 de ani, părintele Nicanor încă mai are lacrimi să plângă, amintindu-și de părinți, de copilărie, de marea sărbătoare a Sfintelor Paști, când toată ulița din Celena Mare a Hotinului mirosea a ulei de floarea-soarelui. Mirosea a cozonac și pască, a borș, a drob și friptură de miel, iar deasupra colbului stătea așternut împărătește un întreg covor roșu de ouă încondeiate, în timp ce gospodinele ieșeau la poartă și, scrutând zarea satului, pândeau să vadă un necunoscut sau un om mai nevoiaș, pentru a-l invita la masă și a-l cinsti cum se cuvine, cu speranța că, astfel, le va intra și lor în casă Hristos cel blând, Mântuitorul.
Dor de Basarabia
Părintelui Nicanor nicio altă sărbătoare de peste an nu-i stârnește mai aprig dorul de Basarabia decât Duminica Iertării și întreaga rânduială din Postul cel Mare, când oamenii din Celena lăsau orice treabă și se îmbrăcau de duminică, indiferent de ce zi va fi fost. Se grăbeau spre slujbele cele cântate ale Deniilor și se îmbrățișau în curtea bisericii, cu o formulă obligatorie, moștenită din moși strămoși: "Iartă-mă tu pe mine, că și eu te iert pe tine și pe amândoi ne iartă Dumnezeu", prefigurând astfel noaptea curată a Învierii, când fiecare îmbrăca măcar o cămășuță nouă și, cu lumânarea aprinsă în mână, lăsa coșul cu merinde sub streașina bisericii, pentru sfințirea și cuvenita dezlegare de dimineață. O dată în an, biserica se înconjura cu 4-5 rânduri de coșuri pline cu ofrande și bunătăți încă aburinde, atunci scoase din cuptor. O dată în an, în Noaptea Sfântă, biserica din Celena Hotinului se înveșmânta în culori noi și intense de ouă roșii, de vin galben ca mierea, de cozonaci sau pască bine pârguite. Culori de ospăț și veselie. Culori de ștergare țărănești, cu flori stilizate și însemne vechi de când lumea: soarele, funia, bradul, crucea sau luna.
Refugiat în liniștea Snagovului, părintele are tot ce-și poate dori un bătrân de vârsta lui: sănătate, prieteni și doi copii drăgăstoși. Nu se plânge de nimic, dar mereu simte că-i lipsește ceva ce se dovedește a fi mai important decât toate celelalte la un loc. Îi lipsește aerul, lumina și cerul limpede din Celena basarabeană, freamătul ulițelor, bucuria și dragul de oameni pe care îl citeai în ochii celui de lângă tine. Îi lipsește graiul duios și expresiv al basarabeanului, sfiala ori alintul cu care oamenii numeau orice - de la pomii și vietățile dragi din grădină, până la primele zile din Postul Mare, ce începea neabătut cu Lunea Curată, dimpreună cu spolocania sau "înăcrirea borșului", din care se făcea borș holtei; adică borș curat, fără legume. Se trecea apoi la Marțea Încuiată, în care vasele folosite pentru mâncarea de dulce se spălau cu leșie și "piatră vânătă", pentru a ajunge la Miercurea Frumoasă a morților ridicați la cer și, de acolo, mai departe, până la Vinerea cea Scumpă și ultima Sâmbătă a Lăzărelului.
Patruzeci de zile, cât dura Postul, oamenii alungau toate vorbele și gândurile urâte, pentru a ajunge la Ispas și la Paștele Blajinilor, când cojile înroșite de ouă se aruncau ritualic și precaut pe apa Sâmbetii, apa legăturii dintre ei și adormiții din lumea de dincolo, oameni despătimiți și dezbrăcați de toată răutatea, de tot păcatul poftelor lumești. Patruzeci de zile, întreg Hotinul devenea o biserică uriașă, ce pregătea în post și rugăciune momentul unic și tulburător al renașterii, al bucuriei, al luminii de primăvară. Apoi, după slujba Învierii, creștinul pleca liniștit spre casă, nu înainte de a se opri în cimitir, pentru a da binețe moșilor și a ciocni primul ou roșu de crucea răposatului, ca semn de iubire, de întărire și speranță: Hristos a înviat!
De câte ori vine vorba de Hotin și de tinerețea lui, părintele se tulbură, tresare și oftează ușor: "Mereu visez; visez de parcă sunt acolo... Mereu mă încearcă gândul că, de fapt, nu am plecat niciodată din Celena Mare. Și acum, când vorbesc cu matale, sunt acolo. Nu știu de ce... Poate mă trage tatăl meu, poate îmi lipsește cumsecădenia oamenilor de acolo, poate doar locurile... Când o să ajung dincolo, în lumea cea de sus, o să aflu cu siguranță răspunsul".
Amintirea, ca o insectă de chihlimbar
Atât cât poate și-i permite vârsta, părintele caută să se țină departe de prezentul mizer. Atât cât poate, încearcă să fie prieten doar cu întâmplările frumoase și lucrurile dragi din preajmă, deși, uneori, toată această armonie idilică se clatină și, din străfunduri, țâșnesc imagini cumplite și greu de suportat, ce-i amintesc de moartea copiilor lui, de cancerul soției, de calvarul refugiului și al despărțirii de Basarabia, moment pe care îl simte și acum la fel de tragic și fără întoarcere, ca pedeapsa alungării biblice din Rai. În una din amintirile lui, apare o imagine colosală, de tragedie antică. Este imaginea bejeniei, a exodului basarabean, când, într-o barcă ticsită de oameni, părintele Nicanor a ajuns pe malul românesc, dar nu a mai putut pleca mai departe, gândindu-se că mama lui va rămâne singură pentru tot restul vieții. "M-am perpelit toată noaptea", povestește părintele. "N-am închis o clipă ochii și, la prima oră a dimineții, treceam Prutul din nou în Basarabia, alergând într-un suflet spre casă. Mama stătea pe marginea patului, fără nicio reacție. Părăsită și singură, privea în gol, împietrită de durere. A trebuit să o iau ca pe un copil de mână și, cu ceva bagaje după noi, să ne furișăm spre malul Prutului, nu înainte de a aștepta pitiți în porumb să treacă mai multe coloane de tancuri rusești. Spre seară, a dat Dumnezeu să ajungem la barcagiul care se pregătea de ultima cursă spre malul românesc. Bagajele noastre însă erau prea grele. Cântăreau prea mult și, peste toate, nu mai aveam loc din cauza lor, așa că, fără să mai stau pe gânduri, am aruncat pachetele cu haine în apă și am pornit la drum. Nu a trecut mult timp, când, pe la mijlocul râului, m-a izbit o imagine pe care o să o iau cu mine și în mormânt - din susul Prutului, venea la vale puhoi de bagaje. Sute de valize și pachete pluteau în voia valurilor, prefigurând parcă soarta și neputința românilor, drama unui popor lăsat în voia istoriei și la mila Lui Dumnezeu". Povestind, părintele se oprește brusc. Când vine vorba de familia lui, se închide în sine și parcă refuză să se mai gândească la dramele prin care au trecut el și toți cei din neamul Lemne: moartea celor cinci frați, care s-au îmbolnăvit de holeră la Hotin; moartea primilor trei copii ai săi și boala incurabilă a soției, care, știind că-și pune viața în primejdie, a mai dat totuși naștere la doi băieți frumoși, care trăiesc și astăzi. Părintele tace și schimbă surâzând subiectul. E felul lui de a-și păstra liniștea și încrederea în oameni. E felul lui de a gândi viața altfel, în culorile și nostalgiile unui sat străvechi, primordial. Un sat curat, pașnic și profund creștin. Un sat îndepărtat și idilic, crescut de-a dreptul din imaginația lui de copil neștiutor și neatent la răutațile oamenilor din jur. Un sat pe care părintele continuă să-l iubească atât de mult, încât refuză și astăzi să-l revadă, temându-se de preschimbări, lucruri mizere și alte dezamăgiri. Deși băieții lui insistă să-l ia cu mașina și să-l ducă pentru câteva zile la Hotin, părintele se dă de-o parte și caută să schimbe politicos subiectul. Preferă să rămână în locul lui de exil din Siliștea Snagovului. Preferă să viseze pe mai departe la satul copilăriei și să lase Celena Mare acolo unde îi este locul - în duioase aduceri aminte, ca o insectă surprinsă de strânsoarea prețioasă a unui chihlimbar.
Pe cerdac, dând binețe lui Dumnezeu
După obicei, în fiecare dimineață, părintele iese în cerdac pentru a da binețe lui Dumnezeu și tuturor lucrurilor frumoase care îl înconjoară. Cu greu respectă interdicția doctorilor de a evita efortul și emoțiile puternice, după o grea operație la inimă. Cu greu se stăpânește să treacă drumul și să intre în curtea fostei Mânăstiri Turbatele, unde primenește în fiecare zi apa florilor de la mormântul soției lui, în timp ce îi vorbește, în șoaptă, despre toate câte s-au mai întâmplat în gospodărie și o roagă să nu-și facă mari griji, că se descurcă singur, iar băieții au grijă în permanență de el. O mai roagă, de asemenea, să aibă puțină răbdare și să-i păstreze un loc lângă ea. Curând o să vină și el. La cei 99 de ani a trăit destul, cât să ajungă altora pentru două vieți. Continuă să lupte însă cu toate cele ale vârstei, cu bolile și singurătatea, surâzând cu înțelepciune și constatând, cu umorul lui de basarabean cuminte, că viața omului e ca un cântec. „Când ajungi la capătul cântării, pleci. Câteodată, cânți mai repede și pleci mai iute dincolo. Altă dată, cânți încet sau repeți refrenul, te mai întorci la prima strofă, mai uiți cuvintele, o iei de la capăt și uite așa ajungi, ca mine, la 99 de ani".
*
Cu fața lui de postitor athonit, părintele Nicanor Lemne surâde. E bătrân, e blând, e o lumină. În zilele mai văratece și cu soare, nu se mai satură privind bisericuța în curtea căreia e îngropată Olga, soția lui. Stă și admiră tot ce a mai rămas din fosta Mânăstire Turbatele, bisericuța mică și rotunjoară la cupolă, după model bizantin. E o biserică tare frumoasă, dar scufundată atât de mult în smerenie, încât oamenii trec deseori pe lângă ea fără să o vadă. Părintele nu se supără și evită să judece pe cineva. El doar constată și tace, în timp ce privirea lui cuminte și albastră se pierde în zare, spre puzderia de vile ce au împânzit în ultimii ani malul Snagovului, amintindu-și de vorba bătrânilor din Celena Basarabiei: "Vai de omul care are/ Suflet mic în casă mare/ Fericit cel ce ridică/ Suflet mare-n casă mică!". Se întâmplă ca, uneori, amintirile să doară. Se întâmplă ca părintele să observe că nimic nu mai e cum a fost. Nimic nu mai are gustul și prospețimea de altădată. Nu mai are, în primul rând, bucuria și intensitatea trăirii; fastul și tihna trăirii creștine, trăirea întru Hristos. Toate s-au schimbat și, din cele care încă mai dăinuie, abia dacă mai recunoști ceva în spatele unor schimonoseli împrumutate de aiurea, cu ouă vopsite în toate culorile tărcate ale curcubeului, cu Panettone în loc de cozonac, și iepurași de ciocolată, în loc de păscuță. Oamenii parcă s-au sălbăticit. Nu mai au demnitate. Imită doar pe alții și mereu se plâng de câte ceva. Am devenit niște plângăcioși fataliști și fără credință. Stăm și ne uităm cum se prăvale malul pe noi, neîncetând nicio clipă răutățile, pizma, dorința de putere. Nici nu ne dăm seama cât de meschină și de limitată este răutatea. Acea răutate care a micșorat lumea, a făcut-o urâtă, strâmtă și de nelocuit. Deja nu mai avem loc unii de alții. Nu ne mai încape pământul. Suntem prea mulți și fără de credință. Ne-au prins din urmă vremurile lui Noe, când oamenii râdeau de el, văzându-l cum ridică o corabie pe vârful unui deal. Sfârșitul e aproape, dar să nu ne pierdem nădejdea. Așa cum spun cărțile sfinte, nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu să ierte. "Iubirea lui Dumnezeu e oceanică. Să nu uităm asta niciodată", repetă de mai multe ori părintele, după care, îmbiindu-te să guști din bunătățile puse pe masă, te învăluie cu privirea lui de catifea albastră, fericit că ești lângă el și nu l-ai uitat. Fericit că te simți bine în Siliștea Snagovului, pe prispă, lângă el, lângă icoane, albine și straturi de flori, în micul lui Rai - o insulă de liniște și bună cuviință românească, în deplin contrast cu opulența fadă și trecătoare a vilelor și pontoanelor de lux, ce se desenează sfidător în zare.
*
Multe ar mai fi de spus despre Celena Hotinului și despre prezent, dar părintele trebuie să plece. Se grăbește să ajungă la duhovnicul lui, părintele Nicolae Marinescu de la Mânăstirea Sitaru - un călugăr la fel de bătrân ca și el. De fiecare dată, în preajma marilor sărbători, părintele merge la Sitaru, să-și plece fruntea pe umărul bătrânului călugăr Nicolae, pentru a se elibera de lupta gândurilor, de ezitări, păcate sau mici îndoieli. De fiecare dată, scena se păstrează aceeași - scenă de film epopeic, tarcovschian. Doi bătrâni de o sută de ani stau față în față, fiecare cu capul pe umărul celuilalt. Când termină unul mărturisirea, începe celălalt să vorbească șoptit, până ce, cu lacrimi în ochi, sfârșesc amândoi să rostească unul pentru altul rugăciunea de dezlegare spre viața veșnică și mult așteptata întâlnire cu Hristos. Cu siguranță și neîndoios, ultima și cea din urmă întâlnire.