TĂNȚICA și HENRY

- Sunt împreună de mai bine de 15 ani. El blond, cu ochi albaștri, ea creolă și cârlionțată. El neamț, producător muzical, ea fată de lăutar din Clejani. Cum funcționează un astfel de cuplu? "Suntem ca piesele unui puzzle", spun ei -

Ritmurile din Clejani

Pe ulița lăutarilor din Clejani, acolo unde s-a năs­cut Tănțica, muzica se auzea de dimineața până târ­ziu, în noapte. Fiecare casă avea stilul său, după cum era lăutarul care-o făcea, unul mai trist, altul mai ve­sel. Ves­ti­tul viorist Niculae Neacșu din Taraful Hai­du­cilor îi era ru­dă Tănțichii, și ea și-l amin­tește ca pe un om vesel, care își aduna nepoții și copiii de pe uliță la el în curte, și cântau împreună, ore în șir. Când era vorba de studiu, însă, devenea foarte sever. "Până atunci, era mare prietenie, însă când ajun­geau la studiu, mereu se lăsa cu ceartă".
Tatăl Tanței, Ioniță, cânta la tobe și la acordeon, pleca la nuntă joia și se mai întorcea luni dimineață, așa erau nun­țile pe atunci, țineau trei zile. Muzica și nunțile au rămas marea bucurie a copiilor, chiar și atunci când familia s-a mutat într-un cartier măr­ginaș din București. Se închidea strada și se așeza cor­tul nuntașilor în mijlocul ei. Pe lângă cei invitați, care se așezau la mese, în afara cortului se mai adu­nau două-trei sute de gură-cască. "Erau negre gar­du­rile de oameni ce își întindeau gâturile, se stătea și la coa­dă, ca să prinzi un loc pe gard. Noi, copiii, ne spă­­lam, ne aranjam și aveam mari emoții, pentru că as­ta era marea noastră aventură. Până să-l cunosc pe Henry nici nu ieșisem din cartier, nu știam altceva decât străduțele astea. Dar aveau farmecul lor, am prins vremurile când oamenii erau mult mai apro­piați, iar muzica plutea în aer. Cum se lăsa seara, se strângeau în stradă și începeau să cânte, abia aș­teptam să auzim noutățile, ce a mai învățat fiecare. Dacă vreunul cânta mai puțin ca ceilalți, ieșea mare supărare. Acum, atmosfera aceea s-a cam pierdut, fie­care are mașina lui, oamenii stau mai mult în casă, comunică prin telefonul mobil, internet, facebook". Când s-au mutat în Prelungirea Ghencea, aici ve­ni­seră deja mulți vecini din Clejani, așa că nu a fost o schimbare radicală. Însă Tănțica a simțit încordarea pă­rinților, care-i spuneau să nu zică la școală că e ți­gancă. "Mama voia ca noi să fim cei mai spălați, mai curați, mai călcați, ca să nu zică nimeni «uite-i și pe țiganii ăștia». Așa era pe vremurile alea. Fetele nu erau încurajate să cânte, lăutăria era considerată o meserie prea periculoasă pentru o femeie și, în plus, nu dădea bine să îți petreci atâta timp în preajma bărbaților. Acum, tot mai multe familii își îndrumă fetele spre școli de muzică și le încurajează să stu­dieze, dacă văd că au talent".

O copilărie faină

Henry e neamț și a copilărit într-un orășel de 30.000 de locuitori, din fosta RDG, care avea la mar­gi­nea sa o garnizoană cu... 80 000 de soldați so­vie­tici. Orășelul se baza pe o moară mare, unde se pro­du­ceau biscuiți și torturi pentru întreaga țară și pe o fa­brică de covoare ce exporta în... Iran. Mama lui Henry lucra la magazinul alimentar. "Am avut o co­pilărie foarte faină. Familia mea era in­fluențată de biserică, nu exagerat, însă destul de mult încât eu să nu fiu primit în rândurile pio­nierilor. Ceea ce a fost grozav, pentru că aveam foarte mult timp liber. Mergeam trei kilometri cu bicicleta și ajun­geam în pădure, îmi petreceam ore întregi în natură, urmă­rind păsările, plimbându-mă. Am avut parte de o mare libertate din partea părin­ților, oameni foarte to­leranți. Când am devenit punkist și mă răzvră­team îm­potriva sistemului, cei de la școală au făcut scan­dal și m-au trimis acasă. Părinții au mers la școa­lă și le-au spus să le lase băiatul în pa­ce, să-l lase să se îmbrace cum îi place, cu pan­talonii rupți și vopsiți, dacă așa vrea el. Întot­deauna mi-au luat apă­rarea și m-au încurajat, lucru care a contat enorm pentru modul în care s-a format per­sona­litatea mea, pentru omul care sunt acum. Dacă am o idee, merg înainte cu ea, nu mă uit nici în stân­ga, nici în dreap­ta, nu mă las întors din drum, am încre­dere în mine. Tata era li­to­graf și lucra în paralel în­tr-o bri­gadă ce se ocupa de restau­rarea vechilor biserici. După 1989, și-a schim­bat me­seria și a devenit o legendă în do­me­niul restau­rărilor. Se în­chidea câte trei săptămâni într-o biserică aban­donată, în­cerca să-i descopere pictura inițială și să o readucă la lu­mină, după sute de ani. Primea câte trei co­menzi simultan și, o pe­rioadă, am încercat să îl aju­tăm și noi, eu și cu cei doi frați mai mari. Îi ad­miram talentul, perfecționismul, însă eu nu eram făcut să stau departe de oameni. Tata ar fi putut deveni milionar, dar nu l-a interesat să conducă o afa­cere, ci doar să restaureze biserici. Așadar, fa­mi­lia mea nu a avut nimic de-a face cu muzica. Eu am cântat mai întâi în corul bisericii, apoi, tot la bi­se­rică, la trompetă și clarinet. Am studiat saxofonul la școala de muzică, am cântat jazz, însă mi-am dat seama că nu am ceea ce-mi trebuie pentru a deveni un ma­re solist. Așa că m-am reprofilat, am preferat să devin un foarte bun inginer de sunet".

"Să nu te încurci niciodată cu o țigancă"

Setea de aventură și de cunoaștere îl făceau pe neamțul Henry să-și dorească să călăto­reas­că în lu­me, și cum în ace­le vremuri nu o pu­tea face decât în țările blocului comunist, le-a luat la rând. Ajuns în România s-a îndră­gos­tit de ea, de oamenii și de locurile sale, dar mai ales de muzica țigănească, și a continuat să revină aici, de mai multe ori pe an. Mai întâi în Ardeal, apoi în celelalte regiuni. Ajuns în Moldova, în satul Zece Prăjini, a înființat Fanfara Ciocârlia, pe care o poartă în turnee mondiale, de 18 ani. Helmut, partenerul său de afaceri din Berlin, a prins și el mi­crobul și a rămas timp de jumătate de an la Clejani, pentru a studia țambalul. S-a căsătorit cu o țigancă din sat, nepoata lui Neacșu Niculae, și la botezul unu­ia dintre copiii lor, s-au cunoscut Henry și Tăn­țica. "Verișoara mea, căsătorită cu Helmut, e o țigan­că mai curajoasă, directă, comunicativă, iar eu eram prințesa de la București, delicată, re­trasă, timidă. Ea știa că o să vină și Henry la botez și mi-a zis: «Pun pariu că nu ai curaj să-l inviți la dans». Eu am aș­teptat mai întâi să-l văd și, când am văzut ce drăguț e, am ac­ceptat pariul și l-am câștigat. Pentru noi, ăștia mai închiși la culoare, să vezi un tip așa blond, cu ochii albaștri, era un fenomen. Am vorbit în ro­mânește, el învățase deja, ne-am plăcut, însă timpul era cam rezumat. În toiul petrecerii, i-am spus că îmi pare rău, dar trebuie să plec, a doua zi merg la serviciu. S-a oferit să mă conducă cu mașina, pe mine și pe părinții mei, până acasă, la Bucu­rești". Henry a rămas câteva zile în casa din Pre­lun­girea Ghencea, ca oaspete. Totul sub privirile atente ale șefului casei. "Discu­tam mult cu tatăl și cu fratele Tănțichii, vedeam că le pla­ce și lor, ne simțeam bine, însă le înțelegeam în­cordarea. «Ce face neam­țul acesta pe lân­gă prințesa noastră? Dacă e un om neserios, cum să ne purtăm cu el?». Într-o zi, am luat-o pe Tănțica și i-am arătat Bucu­reștiul, din care nu cunoștea nimic, deși era dis­peceră de taxi. Asta, pentru că părinții încercau să o protejeze, ținând-o aproape de ei. Era o vreme de primăvară, ca acum, dar mai marfă, și am dus-o la Muzeul Sa­tului, oaza mea din București. Apoi în Herăstrău, în Ciș­migiu, în centru". După puțin timp, Henry i-a tri­mis o invitație și Tănțica a plecat în vizită la Berlin. "Mama a fost de acord, iar tata nu a comentat deloc, dar îl simțeam cum fierbe, și bă­nuiesc că o bătea pe mama la cap. Pentru el a fost un șoc, cum să-și lase fetița să plece, nu la Ploiești, ci în Germania? Însă părinții mei nu suportă să mă vadă tristă în nici un chip, au sensibilitatea asta dusă la extrem, așa că dacă eu am vrut, ei m-au lăsat. Cu Henry nu ne-am găsit așa, din prima, multă vreme relația noastră a fost ca doi mag­neți, când ne atră­geam, când ne cer­tam, ne des­părțeam. Îl simțeam pe Henry în­dră­­gos­tit de mine, dar nu era ho­tă­rât". Ajunsă la Berlin în vizite de câ­teva săptă­mâni, Tănțica se izola într-un cerc de câțiva români, nu înțele­gea ni­mic din lim­ba ger­ma­nă, nu se acomoda deloc și asta nu era pe pla­cul lui Henry, care se gândea că, poate, i-ar fi mult mai bine în lumea ei, forfotind de rude și de vecini, de acasă. În plus, Henry avea niște prin­ci­pii ale lui. Fusese căsă­torit, și după divorț își spusese că, gata, asta a fost pentru el, i-a ajuns. Al doilea era să nu te încurci cu o ți­gancă. "In­trasem în atâ­tea case de ți­gani, lău­tari sau nu, fusesem invitat la masă sau la o vorbă și, de fiecare dată, la fel de sigur cum îmi adu­cea o ca­fea, capul fa­miliei mi-o prezenta și pe fata lui. Pentru ei, era o ocazie unică, apare un neamț în casa ta, nu o poți rata. Pe atunci, marea iluzie, și la români, și la țigani, era să plece cumva din țară. Așa că un motto al meu era: «Fii prieten cu ei, dar nu te încurca ni­ciodată cu o țigancă!». Cre­deam că prin­ci­piile astea ale mele sunt betonate și că nu o să le dau vreodată la o parte. Nu mi-am ima­ginat că o să ajung să cer mâna tatălui vreunei fete, dar exact asta am făcut. Pe Ioniță îl cunoșteam foarte bine, fusesem în turnee împreună, el fiind membru al fanfarei. L-am invitat la un restaurant grecesc și i-am spus că vreau să-i iau fata de nevastă. Țiganul a început să plângă, și două-trei minute n-a zis nimic. Eu nu știam ce să fac în situația asta, însă după tă­cerea aia, m-a pus să jur, pe tot ce am eu mai scump, că o să fac în așa fel încât să-i fie ei bine. Asta a fost singura lui condiție". Logodna au făcut-o la câr­ciuma din cartier. Henry văzuse prea multe nunți cu mirese rupte de oboseală și cu miri beți sau stresați, așa că a optat pentru o petrecere mai intimă în Berlin, după cununie. "N-am să înțeleg niciodată ce sens au petrecerile astea la nemți fără muzică, lumea se în­tâl­nește, vorbește, dar n-are nici un farmec, lipsește ceva. La cununie, Hen­ry mi-a făcut o surpriză și a invitat o trupă de mu­zică klezmer, așa că a ieșit o pe­trecere ade­vă­rată". Henry este și acum, după 14 ani, furios pentru că, în acea perioadă, Tănțica nu a primit viză perma­nentă pentru Germania, nici măcar după căsătorie. "Pregătisem în amănunt primul turneu european al Fanfarei Cio­câr­lia, când mi-am dat o palmă peste frunte dându-mi sea­ma, cu câteva zile înainte de ple­care, că am ne­voie de vize pentru ei. Aceiași oficiali care mi-au dat imediat vize pentru 12 țigani nu au vrut să-mi dea mai târziu viză perma­nentă pentru soția mea! Aș fi vrut ca băiatul nostru să se nască la Berlin, însă Tănțica nu a primit viză pentru asta. Abia după ce s-a născut și l-am declarat cetățean ger­man am putut să reîntregesc familia, cum se spu­ne".
- Ce v-a făcut să treceți peste diferențele etnice, peste dificultățile oficiale? Ce vă leagă, ce aveți în co­­mun? Un neamț însurat cu o țigancă nu e ceva ușor de înțeles...
- În primul rând, dragostea. Ea nu se împiedică în culori. Și apoi, ne completăm de minune, ce nu am eu are Tănțica, și invers, suntem ca un puzzle. În plus, eu sunt atras în continuare de muzica și de cul­tura țigănească, iar Tănțica poate să se simtă în largul ei, se poate manifesta liberă, în spiritul tradiției na­tive. Asta chiar dacă acum este o femeie de afaceri de succes.

Cu caravana prin Europa

Adrian, băiatul lor, nu era încă înțărcat, când a plecat cu părinții și cu 12 țigani la drum prin Europa. Henry era la volanul autobuzului ce transporta Fan­fara Ciocârlia din oraș în oraș, în turneu. Așa s-a desfă­șurat copilăria sa de la câteva luni, până în cla­sa întâi, și lui Adrian i-a plăcut la ne­bunie. Primele sale amintiri de aici vin. Era răsfățatul grupului, toți ți­ganii se înghesuiau să-i spună sea­ra povești și să-l învețe să cânte. A început cu acordeonul, la care mai cântă și acum de plăcere. Dar cum să ții un copil de câțiva ani departe de scenă, când își vede acolo prie­tenii în fiecare seară? În cele din urmă Henry a cedat și l-a lăsat pe Adrian să urce pe scenă la ultima piesă a concertelor. "Îmi amintesc că prima oară tati s-a supărat pen­tru că în loc să mă așez și eu pe scă­unel și să cânt de aco­lo, am alergat prin toată scena, cu acordeonul în brațe". Henry spune că a­veau cele mai bune con­diții de călă­torie, cu cazare în hoteluri de lux, însă sin­gura parte proastă era ora târzie la ca­re se culca Adri­an. "Prie­te­nii noștri nemți erau ori­pilați de asta, spu­neau că nu poți lăsa un co­pil să se culce la ora două noaptea. Dar nu era nici un chip să-l culcăm mai devreme, nu-l puteam convinge. Doc­­torii ne-au spus că acesta e rit­mul lui natural, dacă de o sută de ani, băr­bații din familie, lăutari, au bioritmul ăsta, muncit noaptea și dormit ziua, așa e normal, și nu avem de ce să ne facem probleme. Acum, când e în vizită în România, Adrian poate sta toată noaptea treaz, însă la Berlin, dacă are de lu­cru, se trezește la șapte dimineața". Pe lângă școală, Adrian lucrează ca actor în diverse filme și seriale de televiziune, ac­tivitate pe care o pri­vește cu cea mai mare serio­zi­tate. I-am întrebat pe Henry și pe Tănțica ce au moștenit cei doi copii ai lor, Adrian și Jasmin, de la ei. "Adrian vrea să împartă orice cu toată lu­mea. Dacă lui îi este sete și cumpă­ră o sticlă cu apă, mai întâi îi în­trea­bă pe toți dacă vor să bea, apoi, dacă mai rămâne, bea și el. Așa se întâmplă în multe fa­milii de țigani, unde musafirul primește tot ce-i mai bun în casă și gaz­da se mulțumește cu ce rămâne. Din partea germană, a moștenit curio­zi­tatea pentru mai mul­te domenii, îl in­te­resează muzi­ca, fotografia, spor­tul, actoria. Nu-i ca mulți oameni de aici, care au un singur hobby toată viața și nu-i mai interesează nimic altceva. Am mers împreună în turneul ame­rican și l-am văzut foarte interesat de ceea ce se în­tâmplă, punea mereu în­tre­bări, voia să afle cât mai multe", spune Henry. Fetița Jasmin nu a prins perioa­da turneelor, ea a copi­lă­­rit în Berlin. Dacă Adrian a învă­țat germana abia la școală, Jasmin le-a învățat în paralel, pentru că Henry vorbea cu ea în germană, iar Tănțica în românește. "Nu-i place deloc cearta, nu vrea să vadă pe nimeni supă­rat și știe să fie malea­bilă, să facă în așa fel încât să îm­pace pe toată lu­mea", spune Tăn­țica. "Nu-i ca la noi, că eu am o opi­­nie și poate să stea toată lumea în cap că nu mi-o schimb. Însă de dansat, dansează ca o țigancă, are talent și nici o inhibiție, se urcă pe sce­nă în fa­ța a mii de oameni și dan­sează feri­cită. Și este foarte le­gată de prietenii și de rudele ei din Ro­mânia. Când o să vadă că ne facem valizele pentru a ne întoarce la Berlin, o să curgă un șuvoi de la­crimi".

Șukărie la Berlin

"Uită-te și tu cum e aici, o ușă se închide, alta se deschide, unul intră, altul iese. Așa eram eu obiș­nu­ită să trăiesc, într-o forfotă conti­nuă. Când m-am mu­tat în Germania, am cre­zut că surzesc de atâ­ta li­niște. Acum, e invers, e minu­nat când mă întorc aca­să de săr­bă­tori sau în vacanță, dar nu știu dacă aș mai pu­tea trăi în stilul acesta ți­gănesc. Partea bună e că înveți să iei ce e mai frumos din fiecare cultură".
Nu i-a fost ușor Tănțichii să se acomodeze la Ber­lin, mai ales după ce a renunțat la viața de turneu și a ră­mas cu copiii acasă, în vreme ce Hen­ry umbla prin lume. Însă a învățat bine limba germană și a por­nit afa­ce­rea la care visa încă din ado­lescență, un sa­lon de cos­me­tică. "Eu vorbesc ca vai de capul meu ro­­mânește, fac multe greșeli gramaticale, însă toată lu­mea mă înțe­le­ge aici. Când Tăn­țica s-a apu­cat să vor­beas­că limba germană, bi­neînțeles că spu­nea lu­cruri comice, iar eu și cu copiii nu ne puteam abține, chico­team sau izbuc­neam în râs. S-a înscris la cursuri de ger­ma­nă, credea că nu va face fa­ță, dar în scurt timp a devenit cel mai bun elev din clasă".
Henry este foarte creativ în ceea ce privește petre­cerea timpului liber, își ia familia în excursii și călă­torii, inventează lucruri noi de fiecare dată. Singurul lux pe care familia Ernst și-l oferă este acela de a locui în centrul Berlinului, într-un cartier cosmo­polit. Aici, un cuplu ca al lor este privit mai degrabă cu simpatie, iar originea Tănțichii nu creează nici o dis­cuție sau privire piezișă. "Astea le-am simțit și le simt doar în România. În Germania, am simțit o vreme nevoia să mă ascund, să nu spun că sunt țigancă. Însă când am văzut ce succes are Henry în lume cu Fan­fara Ciocârlia, cum le spune să fie mândri de ori­ginea lor, să nu se prefacă, și cum oamenii apreciază asta, am căpătat și eu curaj".
Salonul de cosmetică Șukărie (Frumusețe) merge din ce în ce mai bine, și Tănțica se gândește să extin­dă afacerea. Henry conduce în continuare casa de discuri "Asphalt Tango", descoperă noi artiști și mer­ge în turnee cu Fanfara Ciocârlia, împreună cu Ioniță, socrul său. "Am cunoscut mai multe familii de țigani de-a lungul anilor, însă nu toți dintre ei erau așa deschiși la minte. La fel și la germani. Poate că fa­miliile noastre par foarte diferite între ele, însă ne-au primit cu căldură, fără complexe și fără îndoieli. Po­vestea noastră de dragoste nu ar fi mers mai departe fără toleranța ambelor familii".