Trebuie să vă mărturisesc dintru început că domnul Costion Nicolescu mi-a fost mereu drag. Încă din studenție mi s-a lipit sufletul de omul acesta înalt și subțire atât la trup, cât și la suflet. Îl înconjura mereu o aură, avea ceva în plus față de restul intelectualilor care gravitau în jurul bisericii. Părea mereu agățat între cer și pământ de un fir tare subțire. Parcă ne-ar fi spus tuturor că el e de pe altă planetă, că e doar în trecere pe lângă noi, că a venit numai să ne salute, să ne încânte cu delicatețea lui zâmbitoare. Și asta știe, parcă, să facă cel mai bine. Să zâmbească și să se împrăștie prietenos între semeni. De aceea mi s-a părut tot timpul că nici nu are o vârstă anume, iar dacă ar fi să-l așez undeva, atunci mai degrabă l-aș pune în rândul adolescenților. Nu între oamenii în vârstă, cu ani, opere și păr cărunt, cu discurs așezat și apel constant la rațiune și dogme. Nu, printre ei, domnul Costion Nicolescu ar fi străin. L-ar trăda aerul adolescentin și visător, parcă mereu în pragul primei iubiri, iradierea celui ce a descoperit tinerețea eternă.
Și totuși, oamenii mari și așezați îl iubesc. Poate pentru faptul că el le aduce aminte că puritatea și inocența nu sunt doar ale copiilor, că poți fi adolescent chiar și când tâmplele-ți sunt grizonate, că viața nu se consumă, ci se iubește. Și mai ales celor din biserică el le poate spune cum te poți îndrăgosti mereu nu doar de semenii tăi, ci și, mai ales, de Hristos. Chiar așa se și numește ultimul său volum - "Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească". Discuția noastră a plecat și s-a întors la ea.
Trezire la iubire
- Să limpezim mai întâi tema volumului dvs. Ce este îndrăgostirea?
- Îndrăgostirea este intrare în dragoste, este un început de iubire. Îndrăgostire înseamnă a prinde drag, înseamnă trezire la iubire. Dacă s-ar putea, la o iubire netrecătoare. Îndrăgostirea este iubirea înaintemergătoare iubirii. Într-un fel, cu îndrăgostirea suntem înainte de o relație de iubire sau de dragoste și, în același timp, chiar mai presus de ea, într-o fuziune preponderent spirituală a aburului ființelor, chiar și la cei mai puțin spirituali, suntem într-o legătură în bună parte indefinibilă. Îndrăgostirea aduce înaripare, zbor planat peste lume, cu potențarea străvederii tainelor ei, a vânării lor iubitoare. Îndrăgostirea înseamnă și o aprindere a unei scântei care apoi poate să devină foarte învăpăiată, dintr-un motiv care este inexplicabil, cel puțin la început. Se întâmplă ca și când două pietre ar scăpăra și iese o scânteie, iar scânteia, în loc să se stingă, dă o vâlvătaie tot mai mare. E o taină îndrăgostirea. Ea apare când cineva îți spune ceva, și îți spune ceva într-un fel anume, doar pentru tine, pentru felul în care ești tu construit și zidit de Dumnezeu. Și atunci, tot dorul tău, toată așteptarea ta se îndreaptă spre ființa aceea și jinduiește după întâlnire, după însoțire și după împreună călătorire și după descoperiri și împliniri împreună.
Îndrăgostirea este începutul acestui drum. Ca orice început, are un farmec extraordinar. E ca atunci când se naște un prunc: câte nădejdi neformulate, nedeslușite își pun părinții în el? Sunt așteptări mari! La fel e și cu îndrăgostirea, pentru că ea este nașterea unei relații, și atunci în suflet e o așteptare extraordinară. Sigur că îndrăgostirea, fiind un început, poate să aibă diverse continuări: poate să se stingă și să rămână așa, ca o sămânță care nu s-a dezvoltat niciodată, sau poate să ardă, să ajungă la împlinire, adică la o așezare în veșnicie, într-o veșnicie pe care să o simți de aici. Îndrăgostirea ne arde, dar ne arde la fel ca focul care se pogoară în Sâmbăta Mare la Ierusalim, sau cum ardea Rugul Aprins din Muntele Sinai. Ne arde fără să ne mistuie. E un foc, dar nu este un foc distrugător. Este un foc care transfigurează, un foc-lumină - cum era cel de la Schimbarea la Față a lui Hristos: totul se transformă, capătă chipul lui Hristos-lumină, până și veștmintele se albesc. E o ardere nevătămătoare, o stare de înflăcărare, de în-văpăiere, de înfocare, ducând la o înviorare, la o împrospătare a celui îndrăgostit. Scapără ființa și se aprinde un foc voios în inima omului. Îndrăgostirea adevărată, curată, este o învăpăiere fără zvăpăiere. Ea îți dă capacitatea de a juca frenetic la limită, fără a o depăși sau a derapa, de unde și frumusețea neegalată a jocului ei. Viața palpită, simți că trăiești cu toată ființa. În același timp, ceea ce te poate arde dureros este lipsa de reacție la îndrăgostirea ta. Suferim când nu ni se răspunde. Sigur că reciprocitatea, dacă apare, e un miracol, și atunci cei doi se aprind unul de la celălalt, sunt ca două flăcări: le pui împreună și ard într-una. Dar dacă celălalt nu-ți răspunde, atunci flacăra ta e aprinsă de dor și de ceea ce vezi tu în celălalt. Și această flacără e minunată în sine și e și suficientă până la un punct.
Îndrăgostirea de sfinți și de Dumnezeu
- Dumneavoastră vorbiți mult în carte și despre îndrăgostirea de sfinți...
- Da. Noi, oamenii, ne gândim foarte mult - și bine facem - la îndrăgostirea între un bărbat și o femeie, dar la mine îndrăgostirea înseamnă mult mai mult. Eu numesc "îndrăgostire" și starea pe care poți să o ai față de cineva care nu este în prezența ta - nici în prezența fizică, nici în prezența temporală. Eu, de exemplu, sunt îndrăgostit de Andrei Tarkovski, de Osip Mandelstam, de Ioan Alexandru, de Sfântul Ioan Evanghelistul, de Sfântul Efrem Sirul sau de Maica Domnului. Sunt prietenii mei dragi, de care sunt îndrăgostit. E ceva din ei care merge la ființa mea, chiar dacă nu am avut față către față nicio întâlnire.
Eu cred că prin îndrăgostire se pot depăși aceste limite, aceste bariere de timp, de spațiu. Dacă noi credem într-o lume care nu se mărginește la ceea ce e împrejurul nostru, la aici și acum, se poate comunica și în acest fel. Simți, fără să poți să explici, comunicarea cu cei care au aceeași structură cu tine. Din miile de structuri, fiecare unică, individuală, pentru că așa ne-a făcut Dumnezeu, totuși, cu unii te potrivești mai bine. E o ardere, o bucurie, o înflăcărare, ceva care străbate neputințele. În tinerețe mă simțeam foarte aprins și îndrăgostit de Dumnezeu, în preajma poetului Ioan Alexandru. El ardea ca un foc. Același lucru îl simt și față de Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru care am o duioșie mai mare decât pentru alți evangheliști, fără ca să fac delimitări. Simt față de el o mai mare înflăcărare și un mare drag și intru cu el mai mult în dialog. El a fost cel mai tânăr dintre apostoli, era "prâslea", iar Hristos avea o duioșie specială pentru el. Ioan Evanghelistul, cu sensibilitatea lui de tânăr, ne spune cele mai multe despre felul cum era Iisus. A fost apostolul îndrăgostit feciorelnic de Mântuitorul. El este cel care ne spune că Dumnezeu este iubire. Hristos nu ne-a spus nicăieri: "Eu sunt iubirea!". Nu. Asta ne-o spune omul, Ioan Evanghelistul: "Dumnezeu este iubire". Nu a spus-o Iisus, pentru că iubirea Domnului pentru noi trebuia simțită, nu afirmată. Hristos ne-a putut spune - "Eu sunt Adevărul", pentru că asta se adresează rațiunii, dar degeaba ne-ar fi spus: "Eu sunt iubire", dacă nu ne lăsa să-i descoperim dragostea pentru noi.
- În cartea dvs. există un pasaj memorabil, în care povestiți cum v-ați îndrăgostit de o icoană a Maicii Domnului, de pe Muntele Athos. Vă rog să reproduceți întâmplarea și pentru cititorii noștri.
- Este adevărat, pe lângă apostolul Ioan, eu am prins mult drag și de Maica Domnului, alături de care evanghelistul a stat în ultima parte a vieții. În episodul de pe Sfântul Munte Athos, mă aflam într-o stare delicată, tocmai aflasem că am cancer la colon și trebuie să mă operez foarte repede. Am întrebat dacă pot să mă duc în Sfântul Munte și să întârzii cu intervenția chirurgicală. Doctorii au văzut că la mine era o mare dorință și că ar fi fost o mare părere de rău dacă nu se împlinea, și au zis "Da!". M-am dus și, când am ajuns la Mânăstirea Vatoped, nu știu de ce, m-a vrăjit o icoană a Maicii Domnului de acolo. Icoana aceasta e și vindecătoare de cancer, dar sunt multe altele la fel, care vindecă această boală incurabilă. Aceasta avea ceva, nu știu ce, foarte copilăresc, matern și feciorelnic în același timp. Purta în sine ceva vesel și, în același timp, paradoxal, o mare seriozitate, unită cu o maternitate blândă, care reușește să se întindă foarte natural, de la Pruncul Iisus către tine. Era ceva inexplicabil, dar m-am simțit deodată foarte bine. Mă așezam întotdeauna lângă ea și eram cu ochii pe ea și mi se părea că îmi răspunde. Era ceva copilăresc în tot lucrul ăsta. Nu știu cum, dar, în preajma ei, nu mă mai simțeam de 60 de ani. Eram deodată ca un copil care se întâlnește cu cineva foarte drag. Asta era trăirea! Mi-am dat seama că eram îndrăgostit de o icoană, dar, în fond, eram îndrăgostit de Maica Domnului din acea icoană... Pentru că era frumoasă! Pentru că mă privea cu atâta drag! Privire venind dintr-o maternitate delicată, discretă, prietenoasă. Pentru că era irezistibilă! Probabil, și pentru că răspundea foarte bine unui orizont de așteptare al meu din acel moment, unei nevoi nemărturisite de nesfârșită duioșie! De fapt, toate cele de mai sus sunt adevărate, dar nu spun adevărul decât în parte. Ca orice îndrăgostire, a fost ceva de taină, inexplicabil...
Iubirea supremă: Hristos!
- Cele mai iradiante rânduri din carte îl privesc pe Iisus. Cum poți să transformi credința în Hristos într-o îndrăgostire de El?
- E foarte greu, dar sunt momente când eu simt această iubire. Da, simt, simt că Îl iubesc, deși totuși, parcă mai mult mă simt iubit eu de Hristos. Sunt momente când mă mir că depășesc unele lucruri, unele dificultăți. Hristos s-a întrupat, a fost om, avem mărturii despre El, e prezent în viața noastră din biserică într-un fel foarte vizibil. Spre deosebire de Tatăl, de Duhul Sfânt, El e foarte vizibil. Pe de altă parte, e și foarte invizibil, e foarte tainic: cum faci să te întâlnești cu El? Dincolo de toate acestea, El e persoana, din cele trei ale Sfintei Treimi, cea mai cu fața spre noi, mai în proximitatea noastră - Tatăl l-a trimis pe El ca să fie mai aproape de noi, Duhul Sfânt s-a manifestat prin El. Dacă ni l-ar lua pe Hristos cineva, nu știu cum ne-am descurca. El are forța aceasta a legăturii personale, a prieteniei. Până la urmă, Mântuitorul e acest "Tu", acest "Tu" care seamănă cu noi, are ceva din noi. El nu e numai de dincolo, e și de aici, din firea noastră, e om. Îl simți în tine, e în firea ta și trebuie să Îl lași liber să lucreze, de multe ori, fără să îi dai prea multe determinări, prea multe definiri, pentru că de multe ori astea nu ajută, ci împuținează. Să Îl lași să lucreze și Îl vei simți că lucrează.
- În tot ceea ce scrieți, atunci când vorbiți despre iubire și îndrăgostire, Dumnezeu este cel de-al treilea "în cuplu". Nu se poate fără El?
- Așa cum sunt eu acum și cum am ajuns eu să fiu construit ca ființă, mi se pare că nu se poate. El e prezent, dar e foarte discret, Dumnezeu e foarte discret. El este prezent în orice îndrăgostire adevărată. Orice îndrăgostire e ca vinul: nu știi la început dacă e bun sau rău. Pe urmă, se va dovedi că, dacă e adevărată, Dumnezeu a fost în ea de la început. Tot ce e bun pe lumea asta, tot ce e frumos, e de la Hristos - nu se poate altfel, prin logica lucrurilor, prin definiție.
Mulțumim Librăriei Sofia pentru fotografii