Cu COSTION NICOLESCU, despre MAREA ÎNDRĂGOSTIRE

Cristian Curte
"În orice îndrăgostire adevărată e prezent Dumnezeu"

Trebuie să vă mărturisesc dintru început că domnul Costion Nicolescu mi-a fost mereu drag. Încă din studenție mi s-a lipit sufletul de omul acesta înalt și subțire atât la trup, cât și la suflet. Îl înconjura mereu o aură, avea ceva în plus față de restul intelectualilor care gravitau în jurul bisericii. Părea mereu agățat între cer și pământ de un fir tare subțire. Parcă ne-ar fi spus tuturor că el e de pe altă pla­netă, că e doar în trecere pe lângă noi, că a venit nu­mai să ne salute, să ne încânte cu delicatețea lui zâm­bi­toare. Și asta știe, parcă, să facă cel mai bine. Să zâmbească și să se împrăștie prietenos între semeni. De aceea mi s-a părut tot timpul că nici nu are o vârstă anume, iar dacă ar fi să-l așez undeva, atunci mai de­grabă l-aș pune în rândul adolescenților. Nu între oamenii în vârstă, cu ani, opere și păr cărunt, cu dis­curs așezat și apel constant la rațiune și dogme. Nu, printre ei, domnul Costion Nicolescu ar fi străin. L-ar trăda aerul adolescentin și visător, parcă mereu în pragul primei iubiri, iradierea celui ce a descoperit tinerețea eternă.
Și totuși, oamenii mari și așezați îl iubesc. Poate pentru faptul că el le aduce a­minte că puritatea și inocența nu sunt doar ale copiilor, că poți fi adolescent chiar și când tâm­plele-ți sunt grizonate, că viața nu se consumă, ci se iu­beș­te. Și mai ales celor din bi­serică el le poate spune cum te poți îndră­gosti mereu nu doar de semenii tăi, ci și, mai ales, de Hristos. Chiar așa se și nu­mește ultimul său volum - "Car­te pentru în­drăgostiții care vor să se îm­prie­tenească". Discuția noas­tră a plecat și s-a întors la ea.

Trezire la iubire

- Să limpezim mai întâi tema volumului dvs. Ce este în­drăgostirea?

- Îndrăgostirea este intrare în dra­goste, este un înce­put de iubire. Îndră­gostire înseamnă a prinde drag, înseam­nă trezi­re la iubire. Dacă s-ar putea, la o iubire netrecătoare. Îndră­gostirea este iu­birea înainte­mer­gă­toare iubirii. Într-un fel, cu îndrăgostirea suntem înainte de o relație de iubire sau de dra­goste și, în ace­lași timp, chiar mai pre­sus de ea, într-o fu­ziune pre­ponderent spirituală a aburului ființelor, chiar și la cei mai puțin spiri­tuali, suntem într-o legătură în bună parte indefinibilă. În­drăgostirea adu­ce înaripare, zbor planat peste lume, cu potențarea stră­vederii tainelor ei, a vânării lor iubi­toare. Îndră­gostirea înseamnă și o aprindere a unei scân­tei care apoi poate să devină foarte învăpăiată, dintr-un motiv care este inexplicabil, cel puțin la înce­put. Se întâmplă ca și când două pietre ar scăpăra și iese o scânteie, iar scânteia, în loc să se stingă, dă o vâl­vătaie tot mai mare. E o taină îndrăgostirea. Ea apare când cineva îți spune ceva, și îți spune ceva într-un fel anume, doar pentru tine, pentru felul în care ești tu construit și zidit de Dumnezeu. Și atunci, tot dorul tău, toată așteptarea ta se îndreaptă spre ființa aceea și jinduiește după întâlnire, după însoțire și după împreună călătorire și după descoperiri și împliniri împreună.
Îndrăgostirea este începutul acestui drum. Ca orice început, are un farmec extraordinar. E ca atunci când se naște un prunc: câte nădejdi neformulate, nedes­lușite își pun părinții în el? Sunt așteptări mari! La fel e și cu îndrăgostirea, pentru că ea este nașterea unei relații, și atunci în suflet e o așteptare extraordinară. Sigur că îndrăgostirea, fiind un început, poate să aibă diverse continuări: poate să se stingă și să rămână așa, ca o sămânță care nu s-a dezvoltat niciodată, sau poate să ardă, să ajungă la împlinire, adică la o așezare în veș­nicie, într-o veșnicie pe care să o simți de aici. În­drăgostirea ne arde, dar ne arde la fel ca focul care se po­goară în Sâmbăta Mare la Ieru­salim, sau cum ardea Rugul A­prins din Muntele Sinai. Ne arde fără să ne mistuie. E un foc, dar nu este un foc distrugător. Este un foc care transfigurează, un foc-lumină - cum era cel de la Schimbarea la Față a lui Hristos: totul se trans­formă, capătă chipul lui Hristos-lumină, până și veșt­min­tele se albesc. E o ardere ne­vătă­mătoa­re, o stare de înflă­că­rare, de în-văpăiere, de înfocare, ducând la o înviorare, la o îm­prospătare a celui îndrăgostit. Scapără ființa și se aprinde un foc voios în ini­ma omului. În­dră­gostirea adevă­rată, curată, este o învă­pă­iere fă­ră zvă­pă­iere. Ea îți dă capa­ci­tatea de a juca fre­netic la limită, fără a o depăși sau a de­rapa, de unde și fru­musețea nee­ga­la­tă a jocului ei. Viața pal­pită, simți că tră­iești cu toată ființa. În același timp, ceea ce te poate arde du­re­ros este lipsa de reacție la îndrăgos­ti­rea ta. Suferim când nu ni se răspunde. Sigur că reciproci­ta­tea, dacă apare, e un miracol, și atunci cei doi se aprind unul de la celălalt, sunt ca două flăcări: le pui împreună și ard într-una. Dar dacă celălalt nu-ți răspunde, atunci flacăra ta e aprinsă de dor și de ceea ce vezi tu în celălalt. Și această fla­cără e minunată în sine și e și suficientă până la un punct.

Îndrăgostirea de sfinți și de Dumnezeu

- Dumneavoastră vorbiți mult în carte și despre îndrăgostirea de sfinți...

- Da. Noi, oamenii, ne gândim foarte mult - și bine facem - la îndrăgostirea între un bărbat și o fe­meie, dar la mine îndrăgostirea înseamnă mult mai mult. Eu numesc "îndrăgostire" și starea pe care poți să o ai față de cineva care nu este în prezența ta - nici în prezența fizică, nici în prezența temporală. Eu, de exemplu, sunt îndrăgostit de Andrei Tarkovski, de Osip Mandelstam, de Ioan Alexandru, de Sfântul Ioan Evanghelistul, de Sfântul Efrem Sirul sau de Maica Domnului. Sunt prietenii mei dragi, de care sunt în­dră­gostit. E ceva din ei care merge la ființa mea, chiar dacă nu am avut față către față nicio întâlnire.
Eu cred că prin îndrăgostire se pot depăși aceste limite, aceste bariere de timp, de spațiu. Dacă noi credem într-o lume care nu se mărginește la ceea ce e împrejurul nostru, la aici și acum, se poate comunica și în acest fel. Simți, fără să poți să explici, comunica­rea cu cei care au aceeași structură cu tine. Din miile de structuri, fiecare unică, individuală, pentru că așa ne-a făcut Dumnezeu, totuși, cu unii te potrivești mai bine. E o ardere, o bucurie, o înflăcă­rare, ceva care stră­­bate neputințele. În tinerețe mă simțeam foarte aprins și îndrăgostit de Dumnezeu, în preajma poetu­lui Ioan Alexandru. El ardea ca un foc. Același lucru îl simt și față de Sfântul Ioan Evanghe­listul, pentru care am o duioșie mai mare decât pentru alți evanghe­liști, fără ca să fac delimitări. Simt față de el o mai mare înflăcărare și un mare drag și intru cu el mai mult în dialog. El a fost cel mai tânăr dintre apostoli, era "prâslea", iar Hristos avea o duioșie specială pen­tru el. Ioan Evanghelistul, cu sensibi­lita­tea lui de tâ­năr, ne spune cele mai multe despre felul cum era Iisus. A fost apostolul îndrăgostit feciorelnic de Mân­tuitorul. El este cel care ne spune că Dumne­zeu este iubire. Hristos nu ne-a spus nicăieri: "Eu sunt iubi­rea!". Nu. Asta ne-o spune omul, Ioan Evanghe­listul: "Dumnezeu este iubire". Nu a spus-o Iisus, pentru că iubirea Domnului pentru noi trebuia simțită, nu afir­mată. Hristos ne-a putut spune - "Eu sunt Adevărul", pentru că asta se adresează rațiunii, dar degeaba ne-ar fi spus: "Eu sunt iubire", dacă nu ne lăsa să-i desco­perim dragostea pentru noi.

- În cartea dvs. există un pasaj memorabil, în care povestiți cum v-ați îndrăgostit de o icoană a Mai­cii Domnului, de pe Muntele Athos. Vă rog să repro­duceți întâmplarea și pentru cititorii noștri.

- Este adevărat, pe lângă apostolul Ioan, eu am prins mult drag și de Maica Domnului, alături de care evanghelistul a stat în ultima parte a vieții. În episodul de pe Sfântul Munte Athos, mă aflam într-o stare de­licată, tocmai aflasem că am cancer la colon și trebuie să mă operez foarte repede. Am întrebat dacă pot să mă duc în Sfântul Munte și să întârzii cu intervenția chirurgicală. Doctorii au văzut că la mine era o mare dorință și că ar fi fost o mare părere de rău dacă nu se împlinea, și au zis "Da!". M-am dus și, când am ajuns la Mâ­năs­tirea Vato­ped, nu știu de ce, m-a vrăjit o icoa­nă a Maicii Domnului de acolo. Icoana a­ceasta e și vin­decă­toare de can­cer, dar sunt mul­te altele la fel, ca­re vindecă a­ceas­tă boală incu­ra­bi­lă. Aceasta avea ceva, nu știu ce, foarte copilăresc, ma­tern și fecio­rel­nic în același timp. Purta în sine ceva vesel și, în același timp, paradoxal, o mare seriozitate, unită cu o ma­ternitate blândă, care reușește să se întindă foarte na­tural, de la Pruncul Iisus către tine. Era ceva inexpli­cabil, dar m-am simțit deodată foarte bine. Mă așezam în­totdeauna lân­gă ea și eram cu ochii pe ea și mi se pă­rea că îmi răs­pun­de. Era ce­va copilăresc în tot lucrul ăsta. Nu știu cum, dar, în preajma ei, nu mă mai sim­țeam de 60 de ani. Eram deo­da­tă ca un co­pil care se în­tâl­nește cu ci­ne­va foarte drag. Asta era trăirea! Mi-am dat seama că eram îndrăgostit de o icoană, dar, în fond, eram în­drăgostit de Maica Domnului din acea icoană... Pentru că era frumoasă! Pentru că mă privea cu atâta drag! Privire venind dintr-o maternitate deli­cată, discretă, prietenoasă. Pentru că era irezistibilă! Probabil, și pentru că răspundea foarte bine unui orizont de aștep­tare al meu din acel moment, unei nevoi nemărturisite de nesfârșită duioșie! De fapt, toate cele de mai sus sunt adevărate, dar nu spun adevărul decât în parte. Ca orice îndrăgostire, a fost ceva de taină, inexplica­bil...

Iubirea supremă: Hristos!

- Cele mai iradiante rânduri din carte îl privesc pe Iisus. Cum poți să transformi credința în Hristos într-o îndrăgostire de El?

- E foarte greu, dar sunt momente când eu simt această iubire. Da, simt, simt că Îl iubesc, deși totuși, parcă mai mult mă simt iubit eu de Hristos. Sunt mo­mente când mă mir că depășesc unele lucruri, une­le dificultăți. Hristos s-a întrupat, a fost om, avem măr­turii despre El, e prezent în viața noastră din bise­rică într-un fel foarte vizibil. Spre deosebire de Tatăl, de Duhul Sfânt, El e foarte vizibil. Pe de altă parte, e și foarte invizibil, e foarte tainic: cum faci să te întâl­nești cu El? Dincolo de toate acestea, El e persoana, din cele trei ale Sfintei Treimi, cea mai cu fața spre noi, mai în proximitatea noastră - Tatăl l-a trimis pe El ca să fie mai aproape de noi, Duhul Sfânt s-a mani­festat prin El. Dacă ni l-ar lua pe Hristos cineva, nu știu cum ne-am descurca. El are forța aceasta a legătu­rii personale, a prieteniei. Până la urmă, Mântuitorul e acest "Tu", acest "Tu" care seamănă cu noi, are ceva din noi. El nu e numai de dincolo, e și de aici, din firea noastră, e om. Îl simți în tine, e în firea ta și trebuie să Îl lași liber să lucreze, de multe ori, fără să îi dai prea multe determinări, prea multe definiri, pentru că de multe ori astea nu ajută, ci împuținează. Să Îl lași să lucreze și Îl vei simți că lucrează.

- În tot ceea ce scrieți, atunci când vorbiți despre iubire și îndrăgostire, Dumnezeu este cel de-al treilea "în cuplu". Nu se poate fără El?

- Așa cum sunt eu acum și cum am ajuns eu să fiu construit ca ființă, mi se pare că nu se poate. El e pre­zent, dar e foarte discret, Dumnezeu e foarte discret. El este prezent în orice îndrăgostire adevărată. Orice îndrăgostire e ca vinul: nu știi la început dacă e bun sau rău. Pe urmă, se va dovedi că, dacă e adevărată, Dumnezeu a fost în ea de la început. Tot ce e bun pe lumea asta, tot ce e frumos, e de la Hristos - nu se poate altfel, prin logica lucrurilor, prin definiție.


Mulțumim Librăriei Sofia pentru fotografii