Câmpul cu trandafiri
- Sute de ani, orologiile din turlele vechilor orașe transilvănene au fost reparate de meșteri sași. Majoritatea lor au murit, alții au plecat în Germania. Astăzi, singurul om care le mai știe rostul sunteți dvs. Cum a pornit atracția dvs. pentru ceasornicăria "de înaltă clasă"?
- Prima mea pasiune în viață au fost natura, pământul și florile. M-am născut la Câlnic, în județul Alba și în familia mea am fost zece frați. Cinci băieți și cinci fete. Îmi plăcea foarte mult lucrul câmpului, așa că de copil i-am cerut tatii o bucată de pământ care să fie numai a mea. Deși aveam vreo 8-9 ani, tata mi-a dat-o și eu am făcut acolo un rai. Am pus zmeuriș, meri, viță de vie nobilă, flori. Îmi plăcea foarte mult să altoiesc trandafiri. Când aveam vreo doisprezece ani, alegeam pe câmp măceși și îi altoiam cu trandafiri roșii, galbeni, culoarea piersicii, albi, portocalii. O splendoare! Erau pline holdele de trandafirii mei colorați, și oamenii nu înțelegeau cum de sunt dealurile pline de flori. Apoi s-a aflat, și oamenii nu-i rupeau. Spuneau doar: "E copilul lui Lia, el face minunea asta". După război, când tata a murit, raiul meu a dispărut și am rămas doar cu mama. Dar ea a fost ca un vizionar, a știut ce-o să urmeze, c-o să rămânem fără pământ. Și ne-a trimis la oraș, să învățăm meserii. Surorile mele au făcut facultate, toate, iar noi, băieții, am învățat fiecare o meserie. Astăzi, tinerii fug de calificările astea de croitor, frizer, pantofar, fac toți facultate, unde cei mai mulți nu învață nimic, nici nu știu a face ceva din care să trăiască după aceea cinstit. Mama noastră a fost o mână de fier. Crescându-ne singură, ne-a bătut capul că trebuie să fim serioși, să muncim și să învățăm pentru a ne câștiga frumos traiul. Ca să ne ajute cu bani, muncea enorm. Țesea la război, cosea, croșeta, făcea dantele. Dacă nu ar fi trebuit să plec la oraș, m-aș fi ținut de agricultură. Tare mi-a plăcut să avem pământul bine lucrat, să dea roade bogate, iar pe lângă casă, să fie flori. Cred că omul sfințește locul. Nu cred că sunt locuri urâte, numai oameni puturoși și negospodari.
- Cum ați ajuns de la flori la ceasornice?
- În 1943, venind la Sibiu, am încercat să găsesc o meserie pentru toată viața, să intru la un meșter bun. Mă atrăgeau mult ceasornicăria și munca de bijutier, dar pe vremea aceea, ele erau practicate de evrei, și în anii aceia de dinaintea războiului, ca să fii ucenic la ei, trebuia să muncești și pentru statul român, așa că m-am dus la fabrica de mașini agricole. Acolo lucram de la șapte dimineața ca strungar, de la ora două la șapte seara, mergeam la ceasornicărie și de la șapte la unsprezece noaptea îmi pregăteam școala. Asta am făcut cinci ani, fără să chiulesc o zi. Îi datorez mult meșterului de la care am învățat meseria de ceasornicar, pentru că el m-a învățat și cum să fiu om. Își respecta munca și clienții ca pe ceva sfânt. Avea zece ucenici, cinci se specializau pe bijuterii, cinci învățam despre ceasuri. Dar la orologii am rămas doar eu. Era mai greu la ceasurile de turn, fiindcă trebuia să cunoști bine alte câteva meserii, ca pe cea de electrician, lăcătuș, strungar. Eu le-am învățat pe toate, din dorința de-a fi un bun ceasornicar.
- Există un mister, o vrajă a meseriei de orologier? Ceasurile din turnurile vechi ale orașelor Transilvaniei par să facă parte din alte lumi...
- Orologiile vorbesc comunităților în mijlocul cărora se află. Ele bat ora pentru toți în același timp, și priceperea de a le reda glasul pierdut mă umple de bucurie. Cât privește ceasurile de mână, ele au intrat în dizgrație, majoritatea oamenilor au renunțat la ele, au ora fixată pe telefoanele mobile sau la calculatoare. Însă eu am clienții mei, de zeci de ani. Aceștia sunt oameni pentru care mâna fără ceas e incompletă. Vin la mine întristați: "Domnu' Mihaiu, iar nu mai merge năzbâtia asta de care m-am folosit patruzeci de ani". Omul acela trebuie să plece de la mine fericit, și fericirea lor mie îmi dă putere. Cunosc oameni care se mai țin agățați de timpul ăsta, ajutați de pendula de pe hol. Cum ar putea rămâne mută? Acum însă nu mai repar pendule, am 88 de ani și nu mai pot merge prin casele lor să le instalez. Iar ei nu le știu pune singuri, pendula nu e ca un tablou, să stea oricum, ca să meargă, are nevoie de atenție și de grijă. Taine a lăsat Dumnezeu în fiecare lucru și în oricare meserie, important e ca noi să ajungem la înțelesul lor.
- De ce nu mai bat astăzi orologiile din turnurile orașelor? Ora comună era un eveniment.
- În primul rând, pentru că nu mai e cine să le repare. Ca să repari un ceas de turn, trebuie să cunoști multă meserie. Cei mai buni ceasornicari au plecat dintre noi, iar eu, ultimul dintre ei, nu mai pot. Nefericirea este că după noi nu mai vine nimeni. Acum șaizeci de ani, numai în Sibiu erau vreo treizeci de ceasornicari buni. Dar nici unul dintre ei nu se încumeta la ceasurile de turn. Eu am dat glas câtorva ceasuri vechi de o sută de ani, unele și mai bine de atât. Cel din Turnul Sfatului de aici, din Sibiu, este din 1730, iar cel din Sighișoara, și mai vechi. La cincizeci de ani se face uzura și dacă nu are cine să-l repare, tace. Dar primul ceas de turn pe care l-am reparat a fost în comuna mea natală. De când îl știam, stătea. O mai aveam acolo pe bunica și mergeam des la dânsa, că tare am iubit-o. Am cerut voie la primărie să urc în turn să văd ceasul. Apoi m-am întors cu geanta de scule și am lucrat trei zile. N-am spus nimănui ce vreau să fac, doar i-am dat drumul. A bătut tare, peste toată comuna. A fost o surpriză și o mare bucurie pentru toți. Majoritatea sătenilor crescuseră cu cântecul orologiului în urechi. În 1964, am lucrat trei luni la ceasul din Turnul Sfatului din Sibiu, care tăcea de când venisem ucenic în oraș. Și când m-am dus să-mi iau banii, m-au trimis la tovărașul prim-secretar. Acest tovarăș a convocat o ședință, și tot făcea calcule pe o hârtie, uitându-se nedumerit pe sub ochelari. Am întrerupt ședința și le-am spus că renunț la bani, că am reparat ceasul pentru populația Sibiului. Dar după asta, ani de zile, m-am dus în fiecare luni dimineață, să-l trag. Acum l-am reparat în așa fel că se trage automat, nu mai e nevoie decât să fie uns din când în când. Mai sunt unii care pun în aceste ceasuri mecanisme electrice, ceea ce este o crimă. Nu ai voie să faci așa ceva, să strici o valoare istorică atât de mare a orașului. Ceasul de turn e mai mult decât un obiect, este un simbol care face o punte între oameni și timpul orașului. Mai demult nu aveau, ca și astăzi, toți oamenii ceas. Așa că atunci când bătea ceasul mare, cumva lumea se aduna toată în jurul unei ore. Am mai reparat orologiile de la Rupea, Jidvei, Sebeș-Alba și pe cel de la Sighișoara, care după mine este cel mai frumos. Au adus pentru el specialiști din Austria, care au lucrat trei săptămâni, dar nu au putut face nimic. Au aflat de mine cei de la primărie și au venit să mă întrebe dacă vreau să-l văd. Știam deja ce are, așa că m-am dus direct pregătit și în cinci zile l-am făcut.
Maestrul și ucenița
- Domnule Radu Mihai, lăsați cuiva meseria asta aflată pe cale de dispariție? Aveți ucenici?
- Am avut ucenic un băiat tare bun, Mihăiță îl chema. A venit la mine mama lui și m-a rugat să-l învăț meserie. L-am luat și mi-a fost foarte drag. A stat lângă mine câțiva ani. Ajunsese bun, repara orice ceas și învățase să lucreze și la pendule. Dar era perioada aceea când foarte mulți plecau în străinătate, visând câini cu covrigi în coadă. Și îi intrase nebunia asta în cap. Mama lui plecase și-l tot chema în Spania. De nenumărate ori i-am spus femeii să-l lase în pace, că face treabă bună în țara lui, muncind frumos și cinstit. Dar s-a însurat și a decis să plece. Reparasem cu el câteva pendule și promisesem garanție pentru ele. Cum să îmi mai respect cuvântul și să repar eventuale defecțiuni dacă el pleca? M-am rugat de el ca de soare să nu-mi facă un așa rău, că nu aveam cu cine să lucrez atât de bine ca și cu el. A plecat. Părinții nevesti-si lucrau la gunoi, unde l-au dus și pe el. Iar într-o zi, nu foarte demult, a avut un accident cu mașina, chiar la groapa de gunoi. A murit. Este marea mea suferință. Și acum mai vorbesc câteodată în gând cu el și-l întreb de ce nu m-o fi ascultat, de ce n-a vrut să-și împlinească frumos viața? Am mai încercat și alte soluții. M-am gândit la copiii care au handicap la picioare, dar care au mâinile și mintea sănătoase. Ce bine ar fi să-și câștige traiul vieții din munca lor cinstită, mi-am zis. Ar fi atât de fericiți și ei, și familia lor. Cu ideea asta am fost la un director de școală și i-am propus să-mi trimită zece elevi, pe care să-i învăț meseria de ceasornicar. Vai, cât de fericit a fost! Am comandat imediat la un tâmplar zece mese de lemn și m-am dus la primărie să-mi dea un spațiu cât de mic, dar în care să încapă copiii. Însă autoritățile locale nu m-au sprijinit. Nu prea demult, a venit cineva de la primărie să-mi spună că ideea a fost foarte bună și că dacă eu mai sunt dispus, ei mă ajută cu spațiul. Le-am spus să iasă afară. Acum am 88 de ani, și chiar să vreau, n-aș mai putea să fac ceea ce în urmă cu câțiva ani era simplu ca o joacă. Singurul meu ucenic, să zic așa, e soția mea. Lucrăm împreună de patruzeci și șapte de ani. A învățat bine, e un ceasornicar bun. Împărțim patru metri pătrați în atelier. Mi-a fost mereu aproape, ne-am iubit și ne-am respectat foarte mult. Eu nu înțeleg ceea ce spun astăzi oamenii, că se plictisesc de partener. Cum vine asta? Societatea a luat-o razna în așa hal, că a pierdut noțiunile elementare de bun simț. Și până nu ne dăm seama că valorile trebuie respectate cu sfințenie, nu o să ne fie deloc bine. Femeia o iei de la maica ei, din cuibul ei, s-o iubești, să te îngrijești de ea, să mergi alături de ea până la capăt. La fel e și profesia, oricare ar fi ea, o înveți cât de bine se poate și mergi cu ea până la capăt. O prețuiești, fiindcă numai așa te cinstești pe tine însuți. Dacă ne-am respecta în primul rând pe noi, ne-am respecta și semenii, și munca.
MARIA BUDA