Vlașca magică
Miracolul începea totdeauna cu spațiul acela nesfârșit. O întindere uriașă și mirifică de pe apa Neajlovului, pe care o descopeream mereu cu o nesățioasă surprindere. Un amalgam de gârle, dealuri, flori și cai, alergând liberi, prin stufărișul înalt. Mie, copilului crescut la oraș, de cum scăpam din strânsoarea Bucureștiului și ajungeam la țară, în Vlașca, mi se părea că intru brusc într-o fantă deschisă, într-un vis înnebunitor. Până și vara îmi părea pe atunci nesfârșită. La fel cum era și spațiul acela pe care îl colindam an de an, cu febrilitate, în fiece zi, până seara, târziu. Fericit și de nestrunit. Eram în ținutul norocos al copilăriei mele. În Vlașca, cum îi spunea cu obstinație bunicul meu, Vlașca, și nu Giurgiu, cu numele din vechime, și cum m-a învățat și pe mine să-i spun. Și chiar dacă astăzi amintirile de atunci încep parcă să pâlpâie, tot mai tremurătoare și nesigure, totuși, copilăria pe care am trăit-o acolo, în Vlașca magică, mi-a însemnat viața definitiv. Cu o pecete curată și indestructibilă.
Regele crapilor
El se apropia încet de mine, înotând neștiut pe sub ape. Începuse ziua cea mare a crapilor, ziua care strângea tot satul. Și cu ea, încă o vară incandescentă pentru mine, copilul rătăcit și fermecat de pe Neajlov... În satul acela, bunicul mă lua cu el și stăteam totdeauna la fratele lui. Șapte frați avea bunicul în sat și fiecare trăia în câte o casă singură, pe-un deal. Ca într-o poveste. Casa unchiului Radu era și ea cățărată ca o cetate, cu ziduri de livezi și de ape. Pe dealul ăla am dus eu cele mai aprige bătălii din viața mea, cu turcii, așa cum le luam din cărțile de istorie. Și după ce terminam cu turcii, urma gârla de la poalele dealului. Gârla cea mare, plină-ochi de crapi. Mai întâi, luam la rând toate coșurile de prins pește, împletite cu meșteșug din nuiele de răchită, și care pluteau, fiecare cu câte un boț de mămăligă înăuntru, drept momeală. Dacă intra în ele vreun crăpcean, nu mai putea ieși. Iar eu înotam ca o zvârlugă (asta știam de la București), așa că nu-mi era greu să le cotrobăi pe toate, cât era gârla de mare, și să le stric rostul: ba le luam momeala, ba eliberam crăpcenii rămași captivi și zbătându-se înăuntru... Tot satul venea cu jalba în proțap la bunicul, dar el mă ocrotea mândru. "Lasă-l, mă frăție, lasă-l să se încure, că acu' e vremea lui!". Deseori mă țineam pe malul gârlei după Marinică, băiatul unchiului, care vâna crapi cu ostia. Ostia asta era un trident cu care Marinică harpona crapii sub apă. Problema era că el îi vedea acolo unde eu nu vedeam nimic. Și, de fapt, chiar nu era nimic sub valuri, dar Marinică nu greșea niciodată și eu muream de ciudă că nu înțelegeam cum făcea. Tot el m-a vestit și că urma, în curând, Ziua cea mare a Regelui crapilor. Atunci, tot satul ieșea la prins pește cu mâna, în gârla cea mare. În ziua aia, de cu zori, femei, bărbați și copii strânși prin baltă în lanțuri largi, ca gonacii la vânătoare, începeau să bâjbâie pe sub ape, prin nămolul afundurilor, ca să stârnească crapii bătrâni și grași și dedulciți la tertipuri, ce nu puteau fi prinși altminteri. Cel mai dorit dintre toți era Regele crapilor. Era un crap uriaș și vechi cât balta. Sau cel puțin așa spuneau bătrânii. Fusese mai mult zărit, ca o umbră, pe sub ape. Nici chiar Marinică nu-l putuse găbji, cu privirea lui de Ciclop de Neajlov. Iar cel care îl va prinde sau măcar va pune mâna pe Regele crapilor, se spunea, acela va a avea o soartă deosebită.
Acum, cotrobăiam cu mâinile pe fundul gârlei, înconjurat de ceilalți. Un copil de zece ani, înfrigurat de misiunea lui. Înfrigurat și ușor speriat. În vremea asta, el, Regele, se apropia încet de mine, fără ca eu să o știu. Înota liniștit și nevăzut sub ape. O umbră gigantică și tăcută, cu solzi. Pe urmă l-am simțit. Încercase să mi se strecoare printre picioare. Instinctiv, am strâns genunchii și l-am prins. Câteva clipe, uriașul a stat nemișcat în mâinile mele. Atunci, satul l-a văzut pentru prima oară pe Regele bălții. Pentru prima și pentru ultima oară. Imediat, crapul cel mare a zvâcnit ca un arc voltaic și s-a prăvălit cu zgomot în ape, dispărând pentru totdeauna. Și tot satul adunat pe gârlă a început să strige de bucurie. Bărbații își trânteau pălăriile în apă, ca în colb. Și toată lumea mă îmbrățișa. Eram cel care îl prinsese pe Regele crapilor și îl ținuse preț de câteva clipe în mâini. Eu, puștiul venit de la București. "Nepotul dvs. o să ajungă departe, veți vedea" - îi spuneau toți bunicului. Nici până azi nu știu de ce în vara aceea, Regele crapilor m-a ales chiar pe mine.
Cai și stele
Serile la țară erau mult mai liniștite. Atunci, după ce mâncam bine, ne întindeam toți pe spate, pe dealul unchiului Radu. Deasupra noastră, cerul plin de stele strălucea cu o limpezime fără seamăn. Bunicul începea să ne spună poveștile stelelor, și știa atâtea! Pe urmă, unchiu' Radu începea și el să cânte balade vechi, de prin Sud, dospite în amintirile lui. Și eu așa adormeam. Legănat de balade și de stele.
Dar în Vlașca mai erau și caii!... Caii ăia, murgi și roibi, dintr-o rasă păstrată de sute de ani. Cai care alergau liberi, în herghelii mici, pe dealuri și prin bălți. Acolo am învățat eu să călăresc pe deșelate. Meșteșug pe care astăzi, după atâta timp, l-am uitat. Unchiu' Radu avea doi armăsari și o iapă: pe Vifor, pe Fulger și pe Mândra. Bunicul mă punea totdeauna s-o călăresc pe iapa Mândra, căci Vifor și Fulger erau prea sălbatici, nici la căruță nu prea stăteau, doar bunicul îi putea stăpâni. Iar când mergeam cu căruța prin sat, cu cei doi armăsari frumoși și mari, mestecându-și neîmblânziți căpestrele, bunicul, ditamai inginerul de modă veche, mâna căruța în picioare, haiducește. Îmi amintesc cum, odată, tocmai treceam cu căruța pe un pod. Și caii ăia doi nebuni și puternici s-au speriat de ceva, că erau să tragă căruța într-o râpă. În căruță eram și eu, și bunica. Înlemnisem amândoi. Dar bunicul nu s-a pierdut, și numai ce a răcnit așa, dintr-odată, la cai, scurt și bubuitor ca un tunet. Și, într-o clipă, caii s-au opintit și ne-au scos la liman. Atunci am înțeles că bunicul era unul dintre marii ocrotitori ai vieții mele. Iar când el n-a mai fost, și viața mea a început s-o ia razna, la fel ca și armăsarii aceia din copilăria mea.
În inima libertății
În acei ani '60, mai toți copiii celor șapte frați din satul de pe apa Neajlovului se așezaseră în București. Unii făcuseră și facultăți bune. Dar pe atunci, încă mai exista obiceiul ca toți să se întoarcă în sat și să-și boteze copiii acolo. La un astfel de botez am fost și eu. Aveam doar cinci ani. Văzând neamul acela numeros al nostru cum se strângea peste dealuri, lumea se minuna: "Uite, bre, parcă ar fi oastea lui Tudor!". În vremea asta, noi, verișorii mai mici din oastea lui Tudor, ne îndeletniceam cu ce ne învățaseră cei mari: făceam trânte "ca pă Vlașca". Și de abia așteptam să înceapă petrecerea, care se dezlănțuia când veneau lăutarii. Acum sosise, adus de la București, cu o mașină din acelea vechi, de teren, cu un IMS, un taraf vestit în Capitală. Era într-un iunie cald și frumos, și cireșii unchiului Radu erau plini de roade, iar crengile lor mângâiau mesele care fuseseră întinse prin livadă, pe deal. Și când muzica s-a pornit, verii și unchii aceia ai mei, înalți și voinici, se strângeau unul după altul în horă și dansau în iarbă. Asta, până a început călușul. Călușul, dansul lor cel vechi. Atunci, ca la o singură comandă, s-au dezlănțuit toți! Și-au scos toți hainele de oraș, și rămași doar în cămășile albe, au început să joace călușul aproape cu furie, frământând iarba în ritmul acela sacadat, neasemuit. Și nu-l pot uita nici pe tatăl meu cum a jucat atunci, și el, descătușat și fericit, călușul. Tatăl meu, altă icoană a copilăriei mele, care mai târziu s-a stins însingurat și tragic, departe de jocul acela puternic și bărbătesc, departe de libertatea aceea frenetică care existase în Vlașca.
VALENTIN IACOB
Prima lecție de scris-citit
Era o vreme când nu eram mai înaltă ca o tufă de hortensii din curtea bunicii mele, când anul se împărțea clar între vară și restul de zile, parcă mai fără sens și lipsite de culoare, când visam mult și vorbeam mai puțin, fiindcă îmi plăcea să-mi păstrez aproape toate cuvintele pentru flori. Pe atunci, de cum se făcea iunie și ajungeam între dealurile din mijlocul Maramureșului, de îndată ce intram în curtea bunicilor, porneam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era primul lucru pe care îl făceam când intram pe poartă și ritualul meu din fiecare zi. Porneam, printre greieri și cosași, pe drumul pe care îl știam doar eu și motanul Felix, tovarășul meu de joacă, în miros de crizanteme și iarbă proaspăt cosită. Întotdeauna, prima oprire era musai la zidul casei, la mușuroiul de furnici, unde zăboveam minute în șir. Felix se așeza tacticos lângă mine, își învârtea coada pe lângă el și aștepta. Priveam împreună forfota armatelor de furnici și-i explicam, deși el mă privea cam indiferent de cele mai multe ori, într-o limbă pe care cu siguranță o înțelegeam numai noi, cam cum stă treaba într-un mușuroi. Aici trebuie să fie cămara, plină de toate bunătățile pe care le cară cât e ziua de lungă furnicile, în partea cealaltă dormitoarele, puțin mai jos, camera de joacă. La final, după ce zugrăveam un întreg palat furnicesc, începeam să le număr. Intrau și ieșeau pe toate părțile șiruri-șiruri de furnici. Nu știam prea bine cifrele, căci aveam doar cinci ani, dar eram convinsă că toate numerele fuseseră inventate doar ca să știi cum să studiezi cât mai bine furnicile și să verifici dacă sunt tot atâtea ca în vara trecută. Când ajungeam la zece, cel mai mare număr pe care îl învățasem pe-atunci, o luam de la capăt iar și iar, până îl vedeam pe Felix cum își ridică brusc coada în sus, în semn de plictis, și era musai să pornim mai departe. Lăsam în urmă furnicile și o luam pe lângă gard, motanul mai în față, pășind tacticos peste straturile de crăițe și petunii colorate, unde știa prea bine că nu avem ce căuta nici eu, nici el, oprindu-se la o grămadă cu nisip, care-i plăcea foarte mult. De cum ajungea, își tăvălea mustățile prin nisipul cald, iar eu îmi continuam explorarea, visând la cămile însetate și piramide din deșert, despre care îmi povestise adesea bunicul meu. După ce își făcea toaleta zilnică, curățându-și lăbuțele și blana până devenea strălucitoare, iar eu număram de mai multe ori până la zece pietricelele din nisip, o luam iar din loc. Urmau straturile cu legume, căpșunăria, coacăzele roșii și agrișele, în dreptul cărora Felix știa că e cel mai important popas. Oprirea finală era undeva în spatele curții, într-un loc destul de retras, în tufele de hortensii pe care bunica mea le iubea atât de mult. Când ajungeam lângă ele, după ce mă asiguram că nu sunt văzută de nimeni, mă furișam pe lângă părul care le ținea umbră, îi dădeam la o parte cele câteva ramuri și-mi făceam un culcuș în mijlocul tufei: postul meu de observație din care priveam lumea. Felix se cuibărea în brațele mele și stăteam amândoi, el torcând din când în când, iar eu atentă la fiecare mișcare din jur, de teamă să nu cumva să fim descoperiți.
Din tufa de hortensii l-am zărit într-o zi pe Mișa, băiatul cel mic al vecinilor. Mult mai mare ca mine, și ca vârstă, și ca statură, se plimba nestingherit prin curtea noastră, cu mâinile în buzunare. Am fluierat scurt, băiețește, așa cum văzusem că fac copiii mai mari, și am închis ochii, mai mult de emoție decât de frica de a fi văzută. Nu fusesem niciodată singură cu un băiat. Mișa avea șapcă, pistrui și ochii nedumeriți. L-am fluierat încă o dată. Și-a rotit privirea în toate părțile, vrând să știe de unde venea sunetul. L-am strâns tare în brațe pe Felix, și cu o voce mai mult tremurată, am început să-l strig pe Mișa. Mai întâi încet, un strigăt ca o șoaptă, apoi mai tare, până când sunetul a reușit să străpungă frunzele de hortensie și să ajungă până la el.
M-a dat de gol motanul, care, ținut prea strâns în brațe, a luat-o la fugă printre ierburi, trecând exact printre picioarele lui. Până să mă dezmeticesc, m-am trezit cu Mișa lângă mine, înghesuindu-ne unul în altul, în aceeași tufă. După câteva clipe de tăcere, el, mai curajos din fire, a luat un băț de jos și a început să deseneze pe pământ. Fiindcă mergea deja la școală de vreo doi ani, își scrisese mândru numele în țărână, explicându-mi, ca un adevărat profesor, literele. M-a pus să le repet după el de mai multe ori și după ce s-a asigurat că le învățasem pe de rost, nu s-a lăsat până nu m-a pus să le și scriu. Mai întâi am scris numele lui, apoi pe al meu. Spre seară, când se dusese și soarele la culcare, din grădina plină de flori se auzeau două voci de copii care repetau întruna, în cor. "Mi-șa", "Mi-șa", "Ma-ri-a", "Mișa și Maria". Aceea a fost ziua în care am învățat să scriu. De atunci înainte, mi-a fost imposibil să nu-l primesc pe Mișa în echipă, mai ales că era singurul care îmi știa ascunzătoarea. Am observat lumea, împreună cu Mișa și Felix, zile în șir, ascunși printre florile de hortensii, dar îl luam cu mine și când bunica avea musafiri. Atunci ascultam povești de oameni mari, cele mai importante știri din lume spuse de mătuși la o cafea și cele mai aprige bârfe din cartier. La final de vară, când tufa a început să se ofilească și școala urma să înceapă, am plecat fiecare pe drumul lui. Mișa s-a întors acasă în orașul vecin, eu am intrat în clasa I, unde am învățat și alte cifre, mai mari ca zece, iar Felix, învârtindu-și coada pe după el, a rămas la poartă, să ne aștepte, uitându-se lung după noi. Au trecut de atunci multe veri și multe alte expediții prin grădina bunicii, topite, toate, în scurgerea timpului. Singurul lucru viu, pe care îl păstrez neatins în memorie, sunt literele acelea desenate cu un băț pe pământ: Mi-șa, Ma-ri-a. Prima mea lecție de scris și citit a fost și prima mea tresărire alături de un băiat. Mi-șa!
MARIA ȚEPOSU
Prispa de lut
Copilăria mea are multe uși și ferestre, pe care însă le deschid rar. Cel mai adesea poposesc pe prispă. O prispă de lut, tocmită pe grinzi de lemn, într-o grădină cu tufe de zmeură, umbrită pe jumătate de un gard înalt, din scânduri late, unse cu păcură și bătute una lângă alta, încât nu trece prin ele nici colbul drumului. O prispă de pe care se vede cerul, agudul de la poarta vecinei Malvina și fântâna cu roată a mătușii Tanța. Dacă mă ridic tare pe vârfuri, zăresc și cotitura uliței dinspre Cernu - un râu mic și leneș, care adapă poala satului Românești, colț anonim de Moldovă, la doi pași de mai cunoscutul Tescani "al lui Enescu".
Prispa este răcoroasă, ca o binecuvântare, în verile fierbinți, care nu ocolesc nici așezările de pe dealurile Moldovei. Este prispa Casei Mari, adică a două odăi largi, separate de locuința de zi cu zi a bunicilor mei materni și ținute „de bune", pentru petreceri sau priveghiuri de familie, pentru primit preotul cu Boboteaza și găzduit musafirii vara, căci iarna e aproape imposibil să le încălzești. În casa asta, înaltă-înaltă, așezată cu fața spre răsărit și văruită cu alb pe dinafară și pe dinăuntru, pe când aveam 8 - 9 ani, am descoperit biblioteca unchilor mei. În camera dinspre stradă, cea considerată "sufrageria" - în care nu aveam voie să intru și în care mă strecuram totuși, uneori, avid după mirosul de tei, busuioc, lavandă sau alte plante, bune de ceaiuri și uleiuri vindecătoare, puse la uscat pe masa din mijloc -, era un perete acoperit cu cărți. Cele mai multe, din "Biblioteca pentru toți". Am început să citesc câte una, pe furiș, pentru că bunica spunea despre citit că e semn de lene. Dar eu citeam de dor. Un dor sfâșietor, de părinți, mă cuprindea în lungile vacanțe de vară. Ai mei mă lăsau acolo, ca fiind cel mai mare dintre copii și mai de trebuință la muncile câmpului. Dorului acestuia îi erau interzise lacrimile, pentru că eram "bărbat" și bunicul, odată mă lua în tărbacă, așa cum numai el știa, de îmi reprimam orice suspin. Dorul acesta nu putea fi ostoit cu parfumul unei bluze a mamei sau cu mirosul de soare al unei cămăși a tatei, pentru că nici mama, nici tata nu-și uitau vreo haină la bunici. Dorului acestuia îi era refuzat alintul la telefon, căci un asemenea aparat nu se inventase încă în Românești, la începutul anilor '80. Ca să-mi mai stâmpăr tristețile, îmi încordam auzul să prind orice zgomot de mașină de la kilometri distanță. Dar la Românești era eveniment local când ajungea un autoturism. Singurul motor de mașină era al dubei cu muncitori care pleca dimineața la 5 și venea seara la 6 de la Moinești. Pentru că zile întregi nu auzeam nici o mașină mică, mă mulțumeam să le număr pe cele care treceau pe șoseaua națională de la Enăchești, satul de dincolo de Tazlău, pe care îl zăream din grădina noastră. Speram că tot numărând, voi vedea, în cele din urmă, și Skoda verde a tatei. Însă, pasămite că mașinile verzi erau pe cale de dispariție... Ochii mă usturau de concentrare până ce șirul neîntrerupt de mașini devenea un fir scânteietor, care tăia cerul deasupra luncii Tazlăului. Și din el se desprindea atunci o Skoda verde, care plutea o clipă în aer, ca apoi să se stingă în albastrul calm al cerului.
Părinții nu-mi scriau niciodată și nici nu o puteau anunța pe bunica când veneau după mine. Erau mereu grăbiți, cu treburi prin țară, mă puteam trezi cu ei în ogradă oricând. Iar așteptarea fără orizont mă umplea și mai mult de neliniște și nerăbdare. Obosit de dor, aș fi vrut să mă las pradă lui, să mă sfâșie, să mă topesc în el. Mă gândeam că poate astfel mă voi întâlni în dorul meu cu dorul părinților mei pentru mine. Dar dorul devenea de la zi la zi mai dureros, până când ceva se rupea în coșul pieptului și simțeam cum mă prăbușesc într-un hău fără fund, dinăuntrul meu. Încetam să mai vorbesc și să mai mănânc, înțepeneam pe băncuța din fața porții, cu ochii țintă pe drum, spre Cooperativă, într-acolo de unde venea de obicei Skoda verde. Nu vedeam nimic, oricum, din pricina lacrimilor, care îmi curgeau fără oprire, pe obraji.
Atunci și numai atunci, bunica făcea ce făcea, poate vreun descântec, cu fiertură de plante și gheare de cocoș alb, la miezul nopții, ori altă magie, iar mama și tata apăreau a doua zi, să mă ia acasă. Așadar, dorul nu putea fi ogoit în nici un fel. Și îmi rămânea numai să-l trăiesc pe deplin, până la faza de catalepsie, sau să fug de el. Desigur, îmi surâdea mai mult evadarea din ghearele lui și, la un moment dat, am găsit și felul în care s-o fac. Prispa Casei Mari era covorul meu fermecat, purtat unde, vorba ceea, nici cu gândul nu gândeam, de suflul puternic al cărților din biblioteca unchilor mei. Cât mă scufundam "Douăzeci de mii de leghe sub mări", salvam onoarea reginei, dimpreună cu "Cei Trei Muschetari", ori îi apăram pe apași, alături de "Winnetou", eram pus la adăpost de nemilosul dor. Intrat cu totul în poveste, nu mai eram băiețelul cu părul cârlionțat și pantaloni scurți, chinuit de dorul de părinți, ci un erou adevărat, capabil de fapte incredibile. Eram omul cu o sută de vieți. Eram bărbatul curajos, iubit, puternic, admirat, temut, invidiat, vânat, dar mereu învingător, chiar și în moarte. Eram toate personajele principale ale cărților pe care le deschideam. Și mai mult decât atât, eram toate personajele pe care mi le imaginam după ce închideam cartea. Căci am înțeles repede: cărțile erau numai o cale spre o lume care aștepta să fie cucerită. O lume a plăsmuirilor, care îmi stătea la îndemână, pentru că dacă îmi plăcea ceva mai mult decât cititul, era să inventez povești.
Câțiva ani mai târziu, într-o astfel de vară, încercând să-mi strunesc dorul de părinți pe prispa Casei Mari, am început să scriu poezii. Se adunaseră prea multe vieți nespuse în mine, iar eu le puteam trăi pe toate, scriindu-le. Și astăzi mă apăr la fel de câte un dor fără leac.
CLAUDIU TÂRZIU