Poveștile copilăriei - Maidanul de inimă!

Costion Nicolescu
Ano­tim­pul pre­ferat al vieții mele este copi­lă­ria.

Dacă m-ar întreba ci­neva care es­te vârs­ta la ca­re aș dori, în­tr-o alegere ex­tre­mă, să mă în­torc, aș spu­ne că vârsta a­ceasta se află, cumva, între clasa a III-a și citirea pri­melor cărți "pen­tru oameni mari”, situată pe undeva prin clasa a IX-a. La mine, aceste prime cărți au fost "Roșu și negru”, din literatura străină, și "Enigma Otiliei”, din literatura română. Mi-aduc aminte și acum edițiile lor din Biblioteca pentru toți: coperte simple, fără poze, cu roșu pentru autori români, cu albastru pentru cei străini.
Bineînțeles, rolul prim și decisiv în formarea noastră îl au persoanele remarcabile pe care le în­tâlnim. Cele de la care luăm lumină... În cazurile fe­ri­cite, Lumina! Dar pe lângă acestea, sunt de luat în sea­mă, cu necesară atenție, locul și timpul și con­textul în care ne formăm.

Fluviul marelui timp

O trăsătură definitorie a co­pilăriei mele o cons­tituia curge­rea cu totul aparte a timpului. Acesta nu exercita absolut nicio presiune. Ne părea fără în­ceput și fără sfârșit. Nu do­ream să ajungem undeva par­curgân­du-l. Nu aveam ținte con­crete și apropiate. Era un timp fără hotare și fără hotărâri. Îndeosebi pe perioada va­canțelor mari, care erau, cu adevărat, foarte mari, era un altfel de timp. Pe­treceam zilele într-un dolce far niente necontenit. Ne jucam până la epui­zare, din zori până noaptea târziu, stăteam tolă­niți în iarbă, la umbră, învârtind un pai între dinți, învârtind vorbele, hălăduiam prin tot cartierul și, uneori, și dincolo de marginile lui. Asta, în ciuda greutăților și tristeților pe care le aveam fiecare dintre noi în familie. (Din acest punct de vedere, sigur, în alt plan, un eveniment dur, trau­matizant, al acelei pe­rioade, l-a constituit pentru mine divorțul părinților, în urma unor ne­înțelegeri pre­lungite. Chiar dacă după câțiva ani a urmat o îm­păcare neprevăzută și bene­fică, au per­sistat cicatrice ce au supurat din când în când. Până astăzi...)
Vreau să povestesc acum despre locul în care se petrecea scurgerea acelui timp nemăsurat: despre maidan. Cu adevărat, acesta a jucat un rol important în formarea și creșterea mea. Până de curând, nu m-am gândit că maidan este un cuvânt de origine turcă. Până de curând n-am știut că există o piață centrală impozantă la Kiev, care poartă acest nume și în care oamenii se pot aduna ca să demonstreze și, eventual, să moară pentru o cauză, cu ce rost, numai Dumnezeu știe. Pentru unii, maidan poate părea un cuvânt dur sau infa­mant. Pentru mine este unul prietenos, înduio­șător chiar, care-mi trezește plăcute nostalgii. În sens strict, pentru noi, copiii celei de-a doua jumătăți a anilor cincizeci și ai primei părți a anilor șaizeci, maidanul era ceea ce este în accepție clasică un loc viran bătătorit (în cazuri fericite un tăpșan), pe care noi, băieții (fetele nu aveau ce căuta pe el), îl foloseam îndeosebi pentru jucat fotbal. Dar nu numai. Se mai puteau înjgheba și alte jocuri, după cum era bun și pentru tândălit, pentru purtat con­ver­sații nesfârșite. Era un loc pe care nu-l revendica ni­meni, de pe care nu te alunga nimeni, decât, eventual, alți copii mai mari și mai puternici și "răuvoitori”. Apoi, maidanele au dispărut treptat, pe măsură ce, spre necazul nostru, se construiau alte blocuri pe ele. Acesta era mai­danul în sens restrâns, propriu. Dar mai era maidanul în sens larg, ca gene­ralitate, ca loc global al hălăduirilor noastre de copii. În această accepție, cuprindea întreg car­tierul, cu granițele lui, iar uneori, când ne aven­turam, și cu teritorii din cele ce se aflau dincolo de ele; cartierul cu tainele și tainițele lui, cu locurile secrete, cu ascunzișuri, cu tot ceea ce trezea simțurile și imaginația noastră, de vajnici ci­titori de cărți de aventuri, îndeosebi din co­lecția "Cuteză­torii”.
De asemenea, maidanul era și o stare de spi­rit. Aflai pe el o libertate greu de aflat în alt loc. Trăiai din plin libertatea ca sentiment fizic, aproa­pe palpabil. Era un loc de mani­festare liberă, de stimu­lare a in­ventivității, de angajare în jocuri și dialoguri inci­tante și captivante. Atrac­ția lui era uriașă. Este drept, pentru el sacrificai adesea din timpul de învățătură, de unde și reproșul pe care-l auzeai, în acele timpuri, în gura pă­rinților de băieți: "Stai toată ziua și bați mai­danul!” De aceea, mai­danul constituia o încercare. Puteai să cazi, să te pierzi, să devii pe viață un golan, un om gro­solan, vulgar, gro­bian. Dar puteai și să-l iei ca pe o școală, ca pe un loc în care să înveți u­ne­le lucruri în­tru pu­ră cu­noaștere, so­ciali­zare, îm­prie­tenire. În com­­­parație cu locu­rile folosite astăzi în acest scop, era un cadru prie­tenos și comu­ni­cativ. Sigur, deprin­deai și multe lucruri "rele”. Te fa­milia­rizai cu bancu­rile de tot felul (totuși, pe fond, destul de ino­cente), învățai să în­juri și, în general, să folosești un lim­baj mo­cirlos, deprindeai argoul. Învățai să faci sau să iei la mișto. Mie, mai­danul mi-a colorat o sensibilitate apar­te, menită să compenseze capti­vi­tatea livres­cului, spre care sunt nativ atras și sedus.
Așadar... Când am intrat în clasa a III-a, în toam­na anului 1955, ne-am mutat la bloc, lângă Academia Militară, căreia multă lume îi mai spunea, ca pe vre­murile inter­belice, Școala de Răz­boi. Blocurile noas­tre se aflau pe șoseaua Pandurilor (noi îi spu­neam mai simplu, Panduri), în buza Cotrocenilor. Nu eram, însă, din Cotroceni (unul din cele mai elegante car­tiere din București), eram "de la blocurile de la Aca­de­mie”. De aceea, poate, și spuneam uneori, cu o anumită distanțare geloasă, dar și cu o anumită ma­lițiozitate, "Trei Coceni”, în loc de Cotroceni. Cotro­cenii ne apăreau a fi un cartier fabulos, de poveste. Cochet, discret, fermecător. În mod evident, îl sim­țeam și al meu. Toate casele pă­reau să aibă taine și să adăpostească oameni cu bu­năstare intelectuală.
Blocurile erau cuibul nostru, cetatea noastră. Ori­ce am fi făcut, eram de acolo, purtam pecetea lor. Dar teritoriul trăirilor mele era mult mai vast, era un te­ritoriu al hălăduirilor în doi sau în trei sau în patru, în grupuri mici, de prieteni mai apropiați, plecați întru descoperirea lumii. Mer­geam alene, ținându-ne de umeri, în­cre­dințați negrăit de prietenia noastră pe viață, ce va fi purtată mereu în pantaloni scurți. Aveam norocul să fim înconjurați de locuri extraor­dinare și de o varietate ne­în­chipuită, întrucât ne aflam într-o zonă de frontieră între centru și periferie, așa cum erau ele încă delimitate în acei ani. Despre acest teritoriu amestecat și seducător aș vrea să spun... Ano­timpurile în Cotroceni erau vizibile, nu pu­teau trece pe lângă tine fără să le observi, fără să le simți. Tot timpul și peste tot nu te lăsau mirosurile, mires­mele, sonurile, culorile... Iarna venea cu zăpezi abun­dente și geruri năprasnice. Mici igluuri, bătăi cu bul­gări, spălatul fetelor cu zăpadă, datul pe ghețu­șurile mai scurte sau mai lungi ce se formau pe unele trotuare, mult săniuș... Un soare vesel adu­cea în câ­teva zile dezghețul primăverii, verdele crud țâșnea din toți porii pământului, și mirosul primelor ierburi ne ademenea la fotbal și rătăcire prin coclaurile pă­răsite la venirea iernii. Apoi, înaintând spre vară, în­floreau liliacul, tran­dafirii, iasomia, crinii... În iunie te amețeau teii, cu mireasma lor pă­trun­zătoare. Cu­noș­team toate micile grădini cu corco­duși, cireși, caiși, gutui, pe care le vă­mu­iam înainte de a se coace bine, pentru a nu ne-o lua-o alții îna­inte. Vara, parcă în­treg cartierul picotea medi­teranean, în afară de noi, copiii, care găseam mereu ceva de făcut sau de alergat, din zori și până noaptea târ­ziu, când cu greu ne adunau pe la casele noastre strigă­tele din ce în ce mai mâni­oa­se ale ma­melor... Miro­sul asfal­tului încins, al abu­rilor de ploaie ce se ri­dicau de pe el, mirosul de iarbă tăiată, cel de iarbă pârjolită de soare, cel de iarbă sau de frunză ruptă și fre­cată între degete... Iar toamna... toam­na se por­neau vântu­rile și ploile, străzile se aco­pereau cu frun­ze foșnitoare, la început, care mai apoi, plouate, de­veneau un strat de mâzgă alunecoasă. Cule­geam cas­tane lucioase, ca să ne facem pipe sau greu­tăți pentru parașutele de ba­tis­te, lansate de pe blocuri. Mai co­lin­dam cât mai pu­team să colindăm, după ca­re în­cepeam să ne retragem prin scările blocurilor, iar într-un sfârșit, să rămânem tot mai mult prin casă, citind cărți palpitante sub pă­tură, la lumină mică. Pâ­nă când, într-o noapte (parcă totdeauna într-o noapte) cădea prima zăpadă.